Vechea înţelepciune si doctrina etică a lui Georgios Gemistos Plethon

Bogdan Geantă

Odată cu luna iunie, când forţele de viaţă desfăşurate în natură ating apogeul, putem simţi cum fiinţele elementelor lucrează în plante, în sol şi în aer. După o expresie a lui Rudolf Steiner, sărbătoarea Sânzienelor marchează „chiotul de bucurie al vieţii”.

Pentru existenţa umană, atât de complexă, bucuria de a trăi devine însă tot mai puţin un „dat natural” şi mai mult un rezultat al relaţiei conştiente a omului cu lumea.  Ştim că, începând cu epoca a patra de cultură postatlanteeană, omul devine apt de a se raporta la lume prin gândire, vieţuindu-se astfel ca entitate tot mai distinctă de restul ambianţei sale. Apare astfel necesitatea găsirii unei relaţii juste cu aceasta, a unei „înţelepciuni de a trăi”.

În cele ce urmează, intenţia principală este de a prezenta pe scurt modul în care a gândit această problemă filosoful neoplatonic Georgios Gemistos.  Înainte însă, pentru a vedea care a fost însemnătatea acestuia în planul general-evolutiv al gândirii europene, este necesar să spunem câteva cuvinte despre viaţa şi opera sa.

 

• Repere biografice *

 Georgios Gemistos s-a născut la Constantinopol pe la jumătatea sec al XIVlea şi a murit în anul 1450, la vârsta de aproape o sută de ani. Se presupune că în tinereţe a studiat la Constantinopol operele literare şi filosofice ale antichităţii greceşti, apoi  a întreprins o călătorie la curtea sultanului Murad, unde exista un grup de învăţaţi din toate colţurile răsăritului, între care cel mai cunoscut era  evreul Elisseu. De la curtea lui Murad, Gemistos nu se mai întoarce la Constantinopol, ci merge în sudul Greciei, la Misithra, unde deschide o şcoală enciclopedică; ulterior, aceasta va avea si o sectiune ezoterica, în care se preda religie si filosofie. După moartea sa, manuscrisul în care era expusă doctrina secretă a fost ars din ordinal patriarhului, care mărturisea că citirea lui îi produsese „durere”. Ceea ce era şi firesc, din moment ce în el era vorba de vieţi pământeşti succesive, dar şi de înlocuirea religiei oficiale, considerată responsabilă pentru declinul societăţii bizantine. Dealtfel, nazuinţa de o viaţă a lui Gemistos a fost de a realiza o reformă a întregii vieţi sociale a timpului său. Reforma pe care o viza el, trebuia sa înceapă de la nivelul vieţii sufleteşti a omului individual.

După cum ştim, Platon este cel care introduce în filosofie mai multe elemente din vechea înţelepciune a misteriilor. De-a lungul timpului, au existat gânditori creştini platonicieni care au prelucrat din doctrina maestrului ceea ce era conform cu dogma creştină, dar au existat si adepti care au urmat un drum paralel cu cel creştin. Gemistos face parte din a doua categorie, a conservatorismului extrem, fiind poate ultimul mare reprezentant al ei. Deosebit de interesant este faptul că, datorită unui destin favorabil, el ajunge să influenţeze gândirea abia născândă a noii epoci care începe odată cu Renaşterea, epoca sufletului conştienţei.

Momentul favorabil s-a numit „conciliul ecumenic de la Ferrara şi Florenţa   (1438-1439)”. El a avut ca obiectiv unificarea celor două mari biserici, ortodoxă şi catolică. Deşi s-a soldat cu un eşec, acest conciliu a prilejuit întâlnirea învăţaţilor occidentali cu cei răsăriteni, sau, altfel spus, a scolasticii aristotelice cu neoplatonismul bizantin. În acest sens, semnificativă rămâne întâlnirea dintre Nicolaus Cusanus, Georgios Gemistos şi Bessarion –arhiepiscopul de Nicea.

Cusanus rămâne în istoria gândirii drept unul din acele spirite care au realizat trecerea de la gândirea medievală la cea renascentistă, contribuind, ca matematician, filosof şi astronom, la deschiderea orizonturilor ideatice ale noii epoci. Este suficent să amintim doar că, aplicând consecvent principiul coincidentia oppositorum [1], el a demonstrat, fără să beneficieze de observaţii empirice relevante, că teoria geocentrică este nesustenabilă, iar Pământul se mişcă la fel ca oricare altă planetă.

Întâlnirea cu gânditorii bizantini a însemnat pentru Cusanus, a cărui cultură filosofică era de factură aristotelică, descoperirea filosofiei platonice si neoplatonice. Această descoperire avea să constituie punctul de plecare al întregii sale activităţi ulterioare.

În timpul şederii la Florenţa, Gemistos, care avea 83 de ani şi înfăţişarea unui patriarh biblic, prin cuvântările sale entuziaste pe marginea filosofiei lui Platon, a produs o puternică impresie. Printre auditorii săi, s-a aflat şi Cosimo de Medici, care avea apoi să întemeieze Academia platonică din Florenţa. Tot atunci şi-a căpătat Georgios Gemistos şi supranumele de Plethon. Pentru că admiratorii îl numeau „Platon”, el le-a răspuns cu modestie că nu se poate compara cu maestrul, dar că ar putea să-i spună  „Plethon”, care era sinonim cu „Gemistos” şi însemna „plin”.

Aceasta ar fi, în linii foarte generale, activitatea filosofului care, la începutul Renaşterii, a contribuit semnificativ la redescoperirea gândirii lui Platon în cadrul vieţii spirituale a occidentului. Să vedem acum care era concepţia sa etică.

•Etica

Plethon susţine că învăţătura sa nu face decât să reactualizeze înţelepciunea eternă, descoperită şi transmisă de mari îndrumători ca Zarathustra, Pythagoras sau Platon.

Aproape toţi filosofii, zice Plethon, caută calea pe care trebuie să meargă omul pentru a ajunge la fericire şi aproape toţi consideră că această cale este virtutea. Mulţi nu ştiu însă mare lucru nici despre fericire, nici despre virtute. El vrea să lămurească aceste probleme din punct de vedere A)teoretic şi B)practic.

A)În calitatea sa de fiinţă imperfectă, omul nu  poate ajunge decât relativ bun. Absolut bun nu este decât Dumnezeu. De aceea, pentru a realiza maximul de bunătate de care este capabil, omul trebuie să-şi propună scopuri mai înalte decât este în stare să atingă. El va proceda aidoma arcaşului care trage la distanţă mare. Va lua adică linia de ochire mai sus decât locul în care va trimite săgeata. Omul trebuie deci să-şi ia ca model pe Dumnezeu, Fiinţa de care e legat prin natura sa spirituală.

Urmând această direcţie de gândire, Plethon va deduce întreg sistemul virtuţilor ce se cer dobândite, din analiza condiţiei umane în raport cu cea divină.

Care e situaţia omului în lume?  

I. S-ar părea că pe parcursul întregii sale vieţi, omul este asaltat şi împins în toate direcţiile de dorinţe. Dar dorinţele corespund unor nevoi, întrucât nu putem dori decât ceea ce ne lipseşte. Iar aceste nevoi sunt foarte numeroase.

Dumnezeu însă, n-are nicio nevoie. Fiind perfect, nu-i lipseşte nimic, deci  nu doreşte nimic.

Prin urmare, dacă omul vrea să fie virtuos, luându-şi ca model pe Dumnezeu, el se va strădui să aibă tot mai puţine nevoi şi, în consecinţă, să-şi dorească tot mai puţine lucruri.  De aici rezultă cea dintâi dintre virtuţi: cumpătarea. Ea înseamnă mărginirea înţeleaptă a nevoilor şi dorinţelor, suprimarea lor fiind imposibilă.

Cumpătarea se aplică la trei mari categorii de plăceri pe care omul le doreşte în chip firesc:  plăcerile simţurilor, bogăţiile şi onorurile; ea devine astfel înfrânare, generozitate şi măsură. Generozitaea îi face pe oameni să se bucure mai mult de bogăţiile lor atunci când îi ajută pe cei în lipsă. Măsura se refera la dorinţa oamenilor de a li se recunoaşte meritele. Acesta e un sentiment firesc, dar el nu trebuie să devină un scop în sine.

II. De cele mai multe ori, omul suferă. Bătut de vânturile soartei, el aleargă pe toate drumurile, fără a putea scăpa de necazuri. Bucuriile îi sunt scurte şi rare, iar necazurile multe şi de durată.

Dumnezeu, în schimb, este imobil şi indiferent. El nu cunoaşte nemulţumirea şi suferinţa, după cum nu cunoaşte nici bucuria de a fi trecut peste obstacole, ajungând la scopul dorit. El este indiferenţa absolută.

Ca atare, dacă vrea să ae apropie de Dumnezeu, omul trebuie să primească cu indiferenţă loviturile sorţii, oricât ar fi de grele. A doua virtute fundamentală este deci bărbăţia. Ea constă în a rămâne stăpân pe sine, netulburat şi neînfrânt în mijlocul încercărilor vieţii. Bărbăţia este şi ea de trei feluri: 1. vitejie atunci când omul se expune primejdiilor din datorie, 2. statornicie în faţa încercărilor trimise de Dumnezeu şi 3. blândeţe în raport cu necazurile pricinuite de oameni.

III) Omul nu e singur în univers. Pentru a fi virtuos, el nu trebuie să tulbure, cu activitatea sa, ordinea stabilită de Dumnezeu. Virtutea necesară este, în acest caz, justiţia.

Ea constă în a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Faţă de Dumnezeu, ea devine evlavie, faţă de oameni, onestitate, iar faţă de stat, civism.

IV) Omul cunoaşte lucrurile acestei lumi întrucât ele îl afectează într-un fel sau altul, plăcut sau neplăcut. O asemenea cunoaştere este însă utilitară, interesată, deci subiectivă.

Dumnezeu nu aşteaptă însă nimic de la lucruri. Ele nu Îl ating în niciun fel, nu-i aduc nici foloase, nici pagube. El cunoaşte astfel lucrurile în mod obiectiv, independent de orice relaţie posibilă cu ele.

Virtutea pe care omul se va strădui să o atingă printr-o activitate dezinteresată, pur contemplativă, se cheamă ştiinţă. Aceasta îmbracă şi ea trei aspecte, după cele trei mari diviziuni ale universului: Dumnezeu, natura şi omul. Faţă de Dumnezeu, ştiinţa devine religie, faţă de natură, ia forma ştiinţelor naturale ( physike sophia), iar faţă de om, ia forma înţelepciunii.

Acesta este tabloul schematic al virtuţilor fundamentale, stabilit prin simplă deducţie din natura omului şi structura universului. El prezintă o importanţă mai mult teoretică. Plethon este conştient că oamenilor le-ar fi mai de folos să ştie cum s-ar putea realiza practic aceste virtuţi, în viaţa proprie. Aici deducţia va lăsa locul cercetării psihologice care va arăta cum iau naştere virtuţile şi cum se pot dezvolta ele în sufletul omenesc.

B) Prin natura materială a corpului său, omul este, în copilărie şi tinereţe, un animal înfometat de plăceri. Senzorialitatea omului tinde să se joace cu viaţa sa, cum se joacă valurile mării cu o corabie fără cârmă. Foamea senzorialităţii trebuie potolită, dar   nu prin satisfacere deplină, ci prin înfrânare raţională. Omul nu trebuie să aştepte bătrâneţea pentru a deveni virtuos. El trebuie să distingă încă de la început între plăcerile necesare şi cele inutile şi vătămătoare, fie pentru sănătatea sa fizică, fie pentru demnitatea sa de fiinţă spirituală, înrudită cu divinitatea. Plăcerile necesare se referă la conservarea existenţei individuale şi la perpetuarea speciei. În afara acestor scopuri precise, practicarea plăcerilor respective, pentru ele însele, e condamnabilă.

Este foarte important să sesizăm importanţa practică a acestui prim pas al disciplinei care deschide drumul virtuţii. Prin cumpătare raţională, care nu este altceva decât o luptă continuă cu poftele şi pornirile, omul ajunge la o stăpânire de sine care îi permite să rămână netulburat în faţa loviturilor sorţii, precum şi în faţa primejdiilor la care se expune în mod voluntar, urmărind realizarea binelui. Aşadar, virtutea cumpătării generează de la sine virtutea bărbăţiei.

Deoarece prin săpânire de sine rămâne neclintit în faţa necazurilor, omul dobândeşte capacitatea de a aprecia în mod obiectiv răul. El înţelege astfel că răul nu este întâmplător, ci e menit să joace un rol în ordinea lumii. Îi este adică trimis de Dumnezeu pentru a-l ajuta să-şi dezvolte, în lupte din ce în ce mai grele, partea cea mai bună a fiinţei sale. Ca atare, omul virtuos, este departe de a se plânge de relele care îi întunecă viaţa, ci mulţumeşte pentru ele ca pentru tot atâtea ocazii de a se înălţa sufleteşte.

Omul stăpân pe sine însuşi nu mai doreşte fără măsură plăcerile şi nu se mai teme prea mult de suferinţe. În consecinţă, nu mai are nevoie nici de bogăţii, întrucât banii utilizaţi în scopuri egoiste folosesc, de regulă, la dobândirea plăcerilor şi la înlăturarea suferinţelor. Prin urmare, având nevoie de foarte puţin, el va ajunge în chip firesc la virtutea generozităţii. 

După „foamea plăcerilor”, specifică tinereţii, la maturitate omul e ros de „viermele ambiţiei”. Dar cel deprins din tinereţe cu stăpânirea pornirilor senzoriale, va găsi puterea sufletească de a rezista ispitei vanităţii. Deci virtutea măsurii este şi ea o consecinţă a disciplinei iniţiale.

Dacă are asigurat strictul necesar pentru viaţa proprie, omul stăpân pe sine nu mai are alte interese decât realizarea binelui pentru semenii săi. Deprins să suporte, fără să murmure, relele ce vin de la Dumnezeu, el le va suporta cu atât mai uşor pe cele ce vin de la oameni. Faptele oamenilor trebuie judecate cu blândeţe, căci de multe ori ele nu depind de omul însuşi, de libertatea sa. Cel care judecă lucrurile mai în profunzime ajunge în mod firesc la virtutea blândeţii.

Blândeţea îl ajută pe om să fie drept, întrucât el priveşte pe toţi oamenii cu egală bunăvoinţă. Nemaicunoscând invidia, gelozia şi celelalte patimi care-l fac nedrept, omul va preţui pe fiecare după valoarea lui adevărată. El va putea da astfel fiecăruia ce i se cuvine.

Blândeţea şi dreptatea permit o mai bună cunoaştere a oamenilor şi a vieţii omeneşti. Ele conduc astfel la înţelepciune. Înţeleptul însă nu se poate dispensa de studiul naturii. Observând celelalte fiinţe, el relizează că pe cât sunt mai elevate, pe atât trăiesc mai mult împreună, formând colectivităţi. Fiind situat pe culmile naturii, misiunea omului este de a forma societăţile cele mai durabile. Studiul naturii ne arată aşadar că sociabilitatea este o datorie impusă omului prin chiar natura sa. Aşa se ajunge la dobândirea virtuţii cetăţeneşti.

Dacă în cazul omului este aşa, reiese că spiritele superioare trebuie să formeze colectivităţile cele mai întinse şi mai solidare. Societatea pe care o alcătuiesc zeii îmbrăţişează întreg universul într-o vastă unitate în care toate se influenţează reciproc. Din această societate cosmică facem parte şi noi oamenii. Aceasta înseamnă că avem anumite datorii faţă de celelalte fiinţe. Faţă de animale, plante şi corpurile neînsufleţite, avem datoria de a nu le abate de la menirea lor fireasca. Iar faţă de zei avem datoria să îi respectăm, să-i iubim şi să le arătăm evlavia noastră prin rugăciuni, cântece şi jertfe.

Prin asemenea acte de cult nu vom urmări în nici un caz satisfacerea vreunui interes personal. Zeii nu ne pot da ceea ce nu merităm. Ei nu pot fi buni în înţelesul în care ne-ar conveni nouă, în sensul în care religiile populare văd acest lucru.

Adevărata menire a cultului este înălţarea sufletească prin apropierea de divinitate. În momentele de reculegere şi concentrare putem să realizăm distanţa infinită dintre perfecţiunea divină absolută şi imperfecţiunea noastră. Se va naşte astfel dorinţa adâncă de a ne apropia, oricât de puţin, de perfecţiunea divină. Această dorinţă, dacă rămâne vie şi activă, poate îmbunătăţi foarte mult natura omenească.

Angajat pe această cale, omul are nevoie de sprijinul semenilor săi: de îndemnul lor, de exemplul lor, de influenţa zilnică a celor care au aceleaşi interese spirituale. De aceea, cultul, practicat de cât mai mulţi oameni deodată, are efecte deosebite. Se formează astfel o atmosferă colectivă ce uşurează considerabil înălţarea sufletească individuală. E supremul serviciu pe care şi-l pot face oamenii unii altora, înlesnindu-şi, pe cât posibil, ascensiunea atât de grea către culmile spirituale ale existenţei.

•Încheiere

Aşa cum ştim din imaginaţiunea ioaneică, în perioada miezului de vară, sufletul omenesc este întreţesut cu viaţa naturii. Nu întâplător deci apare, în cadrul imaginaţiunii, această alăturare între puritatea formării cristalelor şi rezultatele morale ale activităţilor omeneşti. Este aşadar un moment al anului în care suntem invitaţi la o meditaţie etică mai profundă.

Etica lui Gemistos arată practic cum Ideea, consecvent aplicată, devine forţă sufletească. De multe ori, în cazul încercărilor de tot felul, ideile ne lasă singuri…Sunt situaţii în care sufletul nu se mai poate sprijini decât pe el însuşi, pe forţele sale. Şi nu depinde decât de om ca ele să existe sau nu.


* Toate datele referitoare la Georgios Gemistos şi la concepţia sa filosofică sunt preluate din lucrarea Filosofia Renaşterii a lui P.P. Negulescu.

[1] Concidenţa contrariilor, după Cusanus, este principiul suprem al universului. Considerate în absolut, perechile de contrarii alcătuiesc, de fapt, o unitate. De pildă, dacă mărim laturile unui triunghi la infinit, obţinem o linie dreaptă. Această dreaptă infinită este triunghiul „maxim”, în care laturile şi unghiurile nu se mai opun unele altora, ci coincid.

Tags: