Trandafirii

Silvana Higyed

Crucea înnegrită de ploi şi vânturi stătea, lipsită de viaţă, în amurg. Omul se opri în faţa ei cuprins de tristeţe. Sentimentul de moarte îi pătrunsese până în oase. Nostalgia vechii lumi era sfâşietoare. Ah! Nu avea să mai fie niciodată frumuseţe şi viaţă pe acest Pământ! Doar în amintire. Numai în măreţia trecutului mai putea găsi dorul lui alinare. Şi totuşi, amintirile nu-şi aveau rostul într-o lume pustie. Norii întunecaţi şi încremeniţi de pe cer ascundeau trecutul plin de pace şi ordine divină. Mai moartă decât atunci nu fusese lumea niciodată. Ce era de făcut? Unde să se mai poată adăposti? Totul era pierdut.

Crezuse atât de mult în Mântuitor! Ioan Botezătorul murise, Iisus murise şi el. În ce să mai creadă? Căută cu ochi arzători de jur-împrejurul lui. Totul era împietrit. Nicio vietate, nicio frunză nu mişcau. Doar tăcere grea. În loc de lumină şi mântuire, căzuse peste ei moartea. Aerul, pietrele, totul era îmbibat de moarte. Picioarele nu-l mai puteau ţine, căzu în genunchi. Cu capul în mâini, se lăsă în voia suferinţei, inspirînd răceala şi deznădejdea care îl împresurau. Aproape că simţea o satisfacţie autodistructivă în chinul său. Coborâse în cea mai adâncă prăpastie, unde fiinţele întunecate îşi intonau cântecul monoton şi trist. Îi promiteau alinarea suferinţei, inconştienţa, inexistenţa. Ce obosit era… Voia să moară. Şoaptele acelea îl amorţeau. Închise ochii, lăsându-se în voia vălurilor negre. Dar nu! Se simţi trezit, dintr-o dată, de o răsuflare proaspătă. Ceva sau cineva din el îl striga pe nume. Numele lui adevărat. Lacrimile eliberatoare îi izbucniră pe neaşteptate din ochi, curgând şiroaie de pe obrajii lui uscaţi şi crispaţi pe pământul de la poalele crucii.

În acest timp, cât el nu mai vedea nimic, din lemnul uscat al crucii înmuguriră mlădiţe crude de trandafiri. Îşi întindeau lujerele, într-un dans spiralat, ca şi cum s-ar fi trezit după un somn lung. Bobocii se deschiseră în curând, într-o aură parfumată, roşii şi delicaţi.

Mult timp îi trebui Omului să-şi deşerte toate durerile adunate în suflet. Apoi se simţi secat, dar uşor, ca un vas gol. Îşi şterse lacrimile şi, dându-şi deoparte şuviţele ce-i acopereau ochii negri obosiţi, ridică privirea cu o rămăşiţă de teamă spre crucea pustiită.

Şi atunci văzu trandafirii. Trase repede aer în piept, cutremurat. Roşul petalelor suave pulsa de viaţă, de bucurie, de speranţă! Unde fuseseră ei ascunşi atunci când era disperat? Cum de nu-i văzuse? Şi totuşi, ştiuse mereu, i se spusese de atâtea ori că ei există! În faţa morţii se îndoise pentru o clipă. O clipă care fusese, totuşi, o veşnicie. Oare dacă n-ar fi ajuns în acel hău fără speranţă, ar fi putut preţui, ar fi putut înţelege ce-i spuneau acei trandafiri răsăriţi din plânset? Se uita la ei vrăjit de puterea şi iubirea pe care o împărtăşeau, când observă centrul crucii luminâdu-se tot mai mult. Florile roşii ca sângele îşi mişcau petalele străluminate de acea aură, chemându-l. Dar… nu putea. Era orbit, copleşit. Ştia că era încă prea mic pentru a păşi prin poarta deschisă. Dar tot atât de bine ştia şi că acea poartă îl va aştepta până când va fi pregătit. Nu se va mai zăvorî niciodată. Închise ochii, lăsându-se învăluit în jocul minunat al culorilor care cuprinseseră cerul. Acum putea să se odihnească puţin. Totul avea să renască în curând. Asta îi spuseseră ei. Trandafirii.

 

Fragment din romanul Poarta Soarelui, de Silvana Higyed.

Tags: