Tehnică şi tehnologie

Zoltán András

Pentru omul modern, tehnica şi tehnologia sunt cuvinte uzuale, binecunoscute, căci aproape că nici nu ne putem închipui lumea de azi fără lucruri cum ar fi iluminatul stradal acţionat de către o unitate centrală, comandată de un temporizator sau de senzori fotosensibili, sau reţeaua de linii feroviare sincronizată şi coordonată de calculatoare, sau sistemul de sateliţi la care sunt interconectate reţele naţionale, regionale şi globale de telefonie GSM şi… însăşi reţeaua globală denumită Internet.

Greu ne vine să credem că aceste cuvinte atât de uzuale, care ni se par atât de familiare, aveau cândva un sens diferit. Căutând etimologia cuvântului „tehnică” (substantiv), găsim că el s-a format din adjectivul „tehnic”, „tehnică” (în limba română, ca şi în alte limbi, via limba franceză technique), din grecescul téchne, care însemna „artă”. Aşadar la început, tehnica era o artă. Dar tehnologia? – Arta de a pune lucrurile într-o anumită ordine, de a ordona, de a aranja lucrurile.

Însă nu filo-logie intenţionam să fac apucându-mă să scriu despre tema propusă în acest număr al revistei noastre, şi nici măcar o apo-logie a tehnicii şi a tehnologiei, sau (dacă tot a apărut prefixul filo-) o filo-sofie a lor, ci mai degrabă o anthropos-sofie a ceea ce putem percepe dacă analizăm această lume controversată şi fascinantă a tehnologiei.

Cu alte cuvinte: Ce putem gândi, simţi şi voi noi oamenii atunci când ne raportăm conştient la realitatea tehnologiei?

Dacă ne rupem pentru un sfârşit de săptămână de viaţa trepidantă a oraşului şi „evadăm în natură”, sau dacă măcar ne punem în faţa sufletului imaginile pe care le găsim într-un roman ca, de exemplu, Tess of the d’Urbervilles, sau contemplând un tablou de Grigorescu, ne reamintim că nu mai departe decât acum 100 sau 200 de ani, oamenii trăiau altfel pe Pământ, nu numai în alte ritmuri, mai naturale, ci şi percepând altfel relaţia lor cu lumea (adică relaţia lor cu natura, pe atunci!) şi propriul lor rol în lume.

Că, de pildă, aşa cum este descris şi în romanul mai-sus amintit, valul tehnologic de la sfîrşit de secol XVIII şi început de secol XIX a fost primit nu întocmai cu entuziasm popular, este un fapt mai puţin cunoscut azi, sau de care oamenii îşi amintesc mai puţin. Atunci a fost creat şi termenul de luddit (după Ned Ludd, 1779), rezultat în urma unei campanii între 1811-1816 în care nişte bande de muncitori din Anglia au distrus maşinile-unelte temându-se că vor rămâne fără muncă din cauza lor.

„Vechea lume” apune pentru istoria modernă cam o dată cu căderea Bizanţului (1453). Şi nu întâmplător. Căci aproximativ în anul 1413 începe epoca în care trăim noi azi, cea de-a cincea epocă post-atlanteană, epoca sufletului conştienţei, cum este ea numită în terminologia antroposofică. Este momentul în care, dintr-o dată, am putea spune, iau avînt descoperirile ştiinţifice, în sensul ştiinţei aşa cum este ea predată şi cultivată azi de spiritul academic, materialist. Şi treptat se pregăteşte terenul pentru mai multe valuri de „revoluţii tehnologice”: de la revoluţia industrială catalizată de motorul cu aburi inventat în secolele XVII-XVIII de Thomas Savery, Thomas Newcomen, şi James Watt, apoi de introducerea electricităţii (sec. XIX-XX), printre ai cărei inventatori inspiraţi se numără Alessandro Volta, Hans Christian Ørsted, André-Marie Ampère, Michael Faraday, Georg Ohm , Nikola Tesla, Thomas Edison, George Westinghouse, Ernst Werner von Siemens, Alexander Graham Bell şi Lord Kelvin, şi care a dus la „a doua revoluţie industrială”, trecând apoi prin controversata etapă nucleară, şi ajungând până în zilele noastre la revoluţia tehnologică fără precendent a microcircuitelor pe bază de siliciu, a microchip-urilor, tehnologia informaţiei, cum este ea numită.

Explozia tehnologică post-belică, în care de la o criză de produse, în scurtă vreme s-a ajuns la o supra-producţie, a necesitat o idealizare a tehnologiei. Lumea tehnologizată era idealul luminos al viitorului pe tot întinsul globului, oricât era el de divizat în mod artificial în capitalism şi comunism. Cum altfel poate răsuna inocentul cântec pionieresc al erei comuniste „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii …” pentru omul de azi?!

Desigur, „portretul robot” al fenomenului tehnologic modern include câteva trăsături care ne pot da o orientare justă şi ne pot ajuta să decidem mai conştient cum ne situăm noi fiecare, ca individ, faţă de acest fenomen, faţă de fiinţa-esenţă a lui:

Tehnologia de orice fel este universal accesibilă, trebuie să devină un bun de larg consum, ea are mereu un preţ asociat, pe care cineva anume îl plăteşte în mod inevitabil, cetăţeanul este inclus în diverse scheme financiare facilitante la început, împovărătoare cu timpul, timpul este consumat între consum şi muncă pentru a putea consuma, tehnologia îi dă omului libertate de mişcare, treptat omul se mişcă din ce în ce mai puţin el însuşi, ci este mişcat de către tehnologie, tehnologia este astfel concepută, încât să-i stârnească omului curiozitatea pentru cunoaştere sau pentru divertisment, curiozitatea şi dorinţa de divertisment se consumă, se erodează şi sunt deviate din ce în ce mai rapid şi în fine, tehnologia îi dă omului iluzia puterii, iluzia unei capacităţi fizice potenţate, mult extinse peste limitele sale naturale, din ce în ce mai mulţi indivizi sunt implicaţi în accidente cu vehicule sau cauzate de maşini-unelte sau alte utilaje, omul apare ca o creatură fragilă, imperfectă, plină de anomalii, o fiinţă expusă unei serii interminabile de boli, agenţi patogeni şi accidente neprevăzute, însă tehnologia evoluează şi se creează medicamente şi alte soluţii care vor compensa aceste slăbiciuni, nanotehnologia este sugerată de către forumurile de specialişti în mediile de specialitate, „omul de rând” priveşte cu respect ceea ce au de oferit în acest sens experţii şi se ghidează după opinia publică, care devine din ce în ce mai importantă etc. etc. etc.

Recunoaştem cu toţii în acest tablou succint implicaţiile fără precedent ale tehnologiei aşa cum este ea utilizată azi.

Tehnologia – sub toate aspectele cronologice pe care am încercat să le schiţez mai sus – a coborît pe Pământ inspirată oamenilor conform unei necesităţi neclintite, aşa cum o numeşte Rudolf Steiner. Pentru oamenii antichităţii, capabili de o veche clarvedere, lumea tribului lor, natura care forma mediul lor de viaţă erau locuite de fiinţe elementale, de fiinţe spirituale cu care ei comunicau în mod firesc. Fiinţele elementale pe care omul, în procesul de emancipare faţă de lumea spirituală, le-a izgonit din natură, s-au ascuns în epoca modernă în tehnologie. Rudolf Steiner mai explică un fapt şi mai important: Fiinţele elementale ale naşterii şi ale morţii, fiinţe aflate în slujba Ierarhiilor prea-înalte, fiinţe fără de care nici naşterea, nici moartea nu ar fi posibile pe Pământ, au fost aşezate în subordinea omului, Ierarhiile le-au permis să i se supună omului în acest proces de creare a unei noi arte, a artei tehnologice, care, concomitent cu crearea în exterior a unei bunăstări materiale, devine în profunzimile sale o artă a distrugerii pe Pământ. Căci evoluţia necesară a relaţiilor pe Pământ, în plan exterior, este în sensul unei totale distrugeri a actualelor forme, pentru a lăsa loc noului.

În computerul la care scriu acum, la două ore după miezul nopţii, rupt de ritmurile naturii, lucrează fiinţe elementale de aceeaşi natură cu fiinţele creaţiei şi ale distrugerii. În motoarele avioanelor – care destul de des se prăbuşesc – sau în întreaga mecanică, electronică şi funcţionalitate full option a automobilelor – care sunt din ce în ce mai des obiectul unor ravagii spectaculoase şi chiar senzaţionale – lucrează aceleaşi fiinţe elementale ale naşterii şi ale distrugerii.

Locul nostru ca oameni îl putem sesiza în această a cincea epocă devenind din ce în ce mai conştienţi că Pământul este o fiinţă vie aflată între trei tendinţe: aceea de a se pierde în visarea la o lume mai bună, oriunde ar fi ea, de a se solidifica şi a se împietri în materie, sau de a transforma ceea ce este trecutul în ceea ce poate fi viitorul lucrând prin puterea prezentă individuală, prin conştienţa momentului „acum”. Pământul este, ce-i drept, sub influenţa „Prinţului acestei lumi”, cu care întreaga omenire are împreună o karmă cu totul specială. Însă odată cu Misteriul de pe Golgotha, însuşi marele Spirit macrocosmic, Christos, devine din ce în ce mai mult Spirit al Pământului şi coexistă în diriguirea acestei planete. În evenimentul redat de Evanghelii ca postirea de 40 de zile în pustie a lui Christos Iisus, ni se arată o anumită natură a relaţiei Sale cu Satana-Ahriman: Misterul transformării pietrelor în pâine rămâne pentru însuşi Christos un mister. Răspunsul redat de Evanghelii, „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu” arată că enigma e doar parţial rezolvată. În spatele acestui cuvânt enigmatic stă o sarcină paradoxală: Omul este lăsat liber în întâlnirea sa cu Ahriman, „Prinţul acestei lumi”, tocmai pentru a o putea duce la bun sfârşit.

Începutul de mileniu III a dat întregului glob pământesc diverse instrumente de a începe să pătrundă această taină. Un film artistic ca Matrix redă genial poziţia individului aflat pe drumul său iniţiatic de întâlnire cu fiinţele ahrimanice. Pe faţa unui glob pământesc străbătut de reţele electrice în care sunt întreţesuţi şi ţinuţi prizonieri oameni producători de energie, utilizată fără ştirea lor de fiinţele elementare ahrimanice, încep să se trezească la conştienţă indivizi care se iniţiază chiar trăind în miezul acestei lumi, străpungând vălul iluziei.

Dincolo de asemenea imagini, putem ajunge prin eforturi susţinute la imaginaţiuni dacă, lucrând în mod susţinut şi cultivând conştienţa conform cu cerinţele epocii mihaelice, suntem prezenţi în mijlocul lumii tehnologizate în care trăim.

Strada pe care păşim, plină de mesaje – comerciale, politice şi de tot felul – , este un labirint plin de grozăvenii pentru conştienţa noastră adormită. Dar îndreptându-ne atenţia spre amănuntele pline de sens cu care ne întâlnim, ne formăm o orientare în spaţiul social care devine o octavă superioară a simţurilor.

Radioul care lasă să curgă din sine voci, acorduri şi melodii este doar o poluare sonoră câtă vreme el nu devine obiect al atenţiei noastre conştiente şi nu decidem dacă mesajul comunicat este relevant pentru noi – devenind obiect de cercetare sau impuls de acţiune în social – sau doar ceva care nu are legătură cu momentul respectiv, ceva care trebuie eleminat prin filtrare, dar în mod conştient.

Aflaţi la volanul unei maşini nu ne aflăm doar mereu ameninţaţi de a produce un accident din neatenţie – a noastră sau a altuia – sau dintr-o turnură a sorţii, dintr-o mişcare necesară a karmei, ci, percepând conştienţi şi începând să comunicăm cu fiinţele care se jertfesc pentru a pune şi menţine în mişcare vehiculul, facem să concrească din noi tehnologia, ca o prelungire a noastră, supunându-ne-o suveran. Ea devine astfel într-un fel instrument de palpare a realităţii nu numai fizic, ci şi sufleteşte, începând să ne traducă stările sufletesc-spirituale care se declină şi se conjugă în spaţiul (urban sau extraurban) străbătut, astfel încât începem să percepem în mod euritmic traficul în desfăşurarea lui, cu fiinţa noastră proprie aflată în centrul perceptiv.

Navigarea pe Internet, lucrul la computer, folosirea telefonului mobil pot fi influenţe dăunătoare, câtă vreme nu suntem conştienţi de procesul la care luăm parte, sau pot deveni instrumente aservite nouă, dacă ştim în orice moment că acolo nişte fiinţe elementale efectuează o muncă în mod necondiţionat pentru noi, ca beneficiari.

Fiinţele elementale aflate în slujba lui Ahriman îl pot face pe om extrem de inteligent, de bine informat ş.a.m.d., dar depinde de om dacă în acest proces se face capabil să recunoască ce este în spatele aparenţelor sau nu.

Ierarhiile superioare au „însărcinat” pe Christos, Spiritul macrocosmic de dincolo de Cercul zodiacal, cu sarcina de a îndruma „personal” întreaga evoluţie a omenirii, de la Saturn la Vulcan, şi ca atare, El trăieşte printre noi şi ne este sprijin şi inspiraţie în lumea învecinată celei fizice, în eteric. Ierarhiile superioare permit însă coexistenţa pe mai departe, pentru ceva vreme, şi influenţa nemijlocită a „Prinţului acestei lumi” asupra omului şi a karmei sale, iar omul este singur, ca individ liber, în această încercare. Doar omul, spune Rudolf Steiner, este capabil să extragă o lecţie esenţială pentru viitorul său şi al Pământului şi Universului din interacţiunea cu Ahriman. Însă acest lucru, omul nu-l poate realiza, acea lecţie omul nu o poate învăţa, ca erou lăsat să meargă singur până în străfundurile labirintului, decât bazându-se pe noile facultăţi, dezvoltate tocmai în mijlocul celei mai intense înfloriri a tehnologiei şi a tehnicii, acelea ale abordării conştiente, dătătoare de orientare şi de sens, transformând orice experienţă în ideal pentru evoluţia pe mai departe a Pământului ca plan material-spiritual şi ca platformă pentru dezvoltare a omului spiritual-fizic şi a tuturor Ierarhiilor care îşi aşteaptă, prin contribuţia Omului, propria posibilitate de dezvoltare mai departe.

Tags: