Tat twam asi – Acesta eşti tu

Ioan Roland

DESPRE ” TAT TWAM ASI” ŞI ASPECTUL SĂU FIZIOLOGIC ÎN LEGĂTURĂ CU VIITORUL NOSTRU SOCIAL

 

Tat twam asi – aceasta eşti tu, un vechi adevăr al filosofiei hinduse, a înviat în timpurile noastre sub o altă formă, pentru a deveni o directivă a omenirii.

Tat twam asi – pentru gândirea intelectual egoistă, o absurditate – este o caracteristică a vieţii de după moarte, când sufletul simte efectele faptelor sale din viaţa pământească şi se identifică total cu ele. Dar de acum înainte, această stare care va fi realizată deja aici, pe acest pământ; căci numai aşa poate fi evitată catastrofa ce ne ameninţă prin generalizare şi intensificarea egoismului ce ridică bariere tot mai insurmontabile între oameni şi naţiuni.

            Tat twam asi este un adevăr precreştin, pe cale de a deveni un adevăr christic pentru aceia care sunt dispuşi să mărturisească împreună cu apostolul Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine ” – ca motivaţie a faptelor lor; căci  Christos se identifică cu fiecare dintre noi (Matei 25,40). Atunci şi împărtăşania va redeveni un act mistic de trasfigurare.

            Există însă ceva în noi care nu vrea ca fiinţa noastră să se sacrifice şi să se reverse în lumea ce o înconjoară; suntem cuprinşi de teama că ne pierdem, că ne pierdem conştienţa, aşa cum se întâmplă în timpul somnului. Noi avem parte de o dublă existenţă, aşa cum se întâmplă în timpul somnului. Noi avem parte de o dublă existenţă: de o existenţă de veghe, conştientă, şi de o existenţă de somn, în care nu suntem conştienţi de noi înşine. Evoluţia noastră spirituală are ca scop să aducă lumina conştienţei şi în cel de-al doilea domeniu; literatura romantică de la începutul secolului XIX a avut deja această tendinţă şi a fost denumită  ‘conştienţă de noapte’, în opoziţie cu conştienţa clară de zi a stării de veghe.

            Cele două feluri de conştienţă au ca bază fiziologică două tipuri de sistem nervos: Pe de o parte, un sistem nervos (aşa-zis) central, având sediul în creier, prelungindu-se în măduva şirei spinării; pe de altă parte, sistemul nervos simpatic, aflat în abdomen, centrul lui purtând numele de plex solar. De creier şi în special de nervii cranieni ce pornesc din el, se foloseşte eul nostu conştient de sine; iar măduva spinării, ce lucrează predominant prin reflexie e în contact cu lumea înconjurătoare, legând cu ea ceea ce este sufletesc în noi, cu astralitatea noastră; sistemul nostru simpatic este sediul conştienţei cosmice, devenită, în zilele noastre, subconştienţă. Prin realizarea lui Tat twam asi, subconştienţa primeşte lumina conştienţei şi noi vom deveni treji şi activi şi în timpul somnului. Vom dobândi, pe lângă conştienţa de zi cu zi, şi o conştienţă de noapte.

            Sistemul nervos ce-şi are sediul în creier îşi trimite nervii senzitivi la organele de simţ (ochi, urechi, limbă), la tegumentele ce acoperă suprafaţa corpului, precum şi la muşchi şi alte organe interne. Cu ajutorul lor, eul nostru se oglindeşte, se reflectă în lumea exterioară înconjurătoare şi devine conştient de sine; adică individualizându-se, se izolează, totodată, de viaţa cosmică şi de influenţele ei. În Geneză, această viaţă cosmică poartă numele de „pomul vieţii”; iar procesul de trecere de la viaţa cosmică la conştienţa individualizată cu ajutorul simţurilor exterioare este descris în capitolul 3, versetul 7, prin următoarele cuvinte: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi”. Cuvântul „amândoi” se referă la Adam şi Eva, „Ochii” reprezintă aici organele de simţ în totalitatea lor, iar expresia „au cunoscut că erau goi”  ilustrează sentimentul de ruşine, când s-au văzut izolaţi; de aici imboldul de a-şi acoperi ruşinea prin activitate exterioară, care există în toţi oamenii , până în zilele noastre, căci acest pasaj nu se referă doar la sexualitate.

Izolarea omului s-a maturizat fiziologic prin închiderea creierului şi a măduvei spinării prin formaţiuni osoase, care le feresc de influenţele directe venite din afară. Dar orice izolare este totodată moarte, căci nimic nu poate avea viaţă, dacă se rupe de Univers. Izolarea omului s-a făcut prin influenţa lui Lucifer şi Biblia o numeşte „căderea în păcat”, ce ne-a adus moartea (Ap.Pavel Romani 5, 12: „Prin păcat a intrat moartea îm lume.”). Aici nu este vorba numai despre moartea cu care ne încheiem existenţa pământească, ci şi despre moartea ce are loc în starea de veghe în creierul nostru, ori de cât ori gândim şi, în special, când conturăm, izolăm şi fixăm cu judecata noastră fenomenele schimbătoare. Atunci în creier se nimiceşte ceva (lucru perceptabil cunoaşterii imaginative), ceva ce apoi este prin acţiunea vindecătoare a sângelui.

            Alta este menirea sistemului nervos simpatic, care-şi are centrul în plexul solar. Numele ce i-a fost dat in vremurile când oamenii au avut parte de o clarvedere atavică – plex solar - ne atenţionează că este vorba de forţele cosmice cu care el se află în legătură. Prin aceste forţe noi suntem ţinuţi în viaţă în tot timpul existenţei noastre pe Pământ. Dar ştiinţele actuale ale naturii cred că o asemenea axpresie este rămăşiţa unei vechi superstiţii, ce trebuie eliminată; ele nu recunosc că principiul vieţii, adică etericul, ar putea fi independent de vreun substrat material, după cum nu-şi pot imagina nici că o mişcare (adică principiul sufletesc, astralul sau simpatia şi antipatia) ar putea avea loc în afara lumii materiale. Din acest motiv a înlocuit numele de sistem nervos simpatic cu cel de sistem neuro-vegetativ, ţinând seama astfel numai de rolul acestui sistem în cadrul corpului omenesc: de a asigura şi dirija metabolismul şi viaţa (vegetativului) acestuia. Dar el nu ar putea îndeplini acest rol fără principiul simpatiei de care este pătruns. De aceea ştiinţa noastră este atât de neputincioasă faţă de fenomenele paranormale. Deja şi psihanaliza ar fi trebuit să ne obişnuiască cu ideea că nu creierul şi conştienţa de veghe stau la baza unor asemenea fenomene, ci subconştientul. Performanţele subconştientului, adică ale sistemului nervos simpatic, se datorează în special faptului că el are mereu tendinţa de a realiza starea de tat twan asi adică unirea cu fenomene aparent exterioare mai ales atunci când reuşeşte să elimine imixtiunea sistemului ce execută cu ochii închişi acţiuni foarte complicate, umblă, de exemplu, cu o siguranţă aparent inexplicabilă pe acoperiş, unde un om normal şi-ar pierde echilibrul; dar ei şi-l pierd şi cad în abis, dacă sunt strigaţi pe nume şi revin la conştienţa normală. -Medicul Justin Kerner (1786-1826) a descris într-o carte intitulată „Clarvăzătoarea din Prevorst”  viaţa şi aptitudinile paranormale extraordinare ale unei paciente. Acesta a putut relata despre lucruri şi întâmplări ce au avut loc la distanţe mari şi a avut darul de a prevedea ce se întâmplă în viitor, chiar dacă această previziune i-a fost neplăcută şi nedorită; ea s-a realizat, totuşi, în mod inevitabil, aşa cum a fost prevăzut. Aceată femeie a relatat despre lupta care se desfăşoară în ea între activitatea creierului şi activitatea unei zone ce-şi avea sediul – aşa spune ea – sub coşul pieptului, ceea ce i-a cauzat diverse suferinţe. Un alt caz, mai cunoscut la noi în ţară, este cel al bulgăroaicei Vanga, despre care a apărut şi în limba română o carte, în 1990. În toate aceste cazuri este vorba despre o clarviziune atavică.

            Altfel trebuie judecat cazul lui Jacques Lusseyran (vezi fragmentul din „Lumina regăsită” publicat în „Sofianum”, nr.14/iulie 1995). La scurt timp după ce a orbit, la vârsta de 8 ani, la amândoi ochii,  J.Lusseyran a simţit trezindu-se în el o lumină interioară la început vagă, dar intensificându-se cu trecerea timpului. Nu este vorba aici de o lumină fizică, ce face vizibil aspectul exterior al lucrurilor, ci este vorba de mult mai mult, de o lumină interioară, aurică, ce face perceptivă aura lucrurilor, proprietăţile lor intrinseci, natura şi caracteristicile lor; ea permite clarvăzătorului să se orienteze şi să se deplaseze cu dezinvoltură în mediul său ambiant, precum şi în locuri pe care anterior nu le cunoscuse.

            Această clarvedere care nu este instalată în mod atavic, căci cel care se foloseşte de ea nu numai că-si păstrează conştienţa de sine, dar şi o fortifică, făcând experimente voluţionale asupra lui însuşi, cu scopul de a afla care sunt starile sufleteşiti voliţionale asupra lui însuşi, cu scopul de a afla care sunt stările sufleteşti ce favorizează apariţia şi intensificarea lumii interioare şi invers, ce anume duce la estomparea şi dispariţia ei :„Am învăţat că a iubi înseamnă a vedea că ura este orbire…Pentru a avea lumina interioară există un singur mijloc: să iubeşti „. Iar pe de altă parte „Când îmi spuneam că lucrurile îmi sunt vrăşmaşe…, atunci mă ciocneam sau mă răneam cu siguranţă…Dacă judecându-mă cu micii mei prieteni mă apuca câteodată dorinţa de a câştiga sau a ajunge cu orice preţ primul la punctul de sosire, dintr-o dată nu mai vedeam nimic.Eram literalmente învăluit în ceaţă şi fum…Nu-mi mai puteam permite să fiu arţăgos sau iritat fiindcă, neîntârziat, peste ochii mei se aşeza o legătură…, în jurul meu se căsca o gaură neagră şi eram neputincios. „

            Asemenea confesiunii ne arată că Lusseyran a extras şi controlul gândurilor, ca şi stăpânirea stărilor sufleteşti. El a ajuns la o stare de libertate interioară, care însă trebuia să fie menţinută printr-un continuu efort de voinţă. Mai mult decât prin descrieri abstracte, cazul lui Lusseyran – dacă reuşim să ne însuşim tâlcul destinului său – poate să ne lămurească ce înseamnă libertatea şi lumina interioară. Ele se realizează printr-un efort volitiv continuu de a încerca să înlături piedicile de natură egoistă care stau în calea unei reactivizări a sistemului nervos simpatic, având ca centru plexul solar. Ele îl fac pe om capabil de dăruire de sine, capabil de a se identifica cu ceea ce, din punct de vedere pământesc, este în afara lui. Iar salvarea omenirii de la autodistrugere este posibilă numai printr-o viaţă socială care nu are nevoie legiferări, pentru că este impulsionată din interior, aşa cum ne-o exemplifică Jacques Lusseyran.

            Jacque Lusseyran a experimentat forţa iubirii („a iubi înseamnă a vedea”), care este şi doctrina de bază a creştinismului (Ap.Pavel, I Corinteni, 13). Vechii hinduşi îşi spuneau: tat twat asi –  este acelaşi lucru văzut din alt unghi. Numai că în antichitate trăirea aceasta era predominant spontană, pe când în epoca creştină ea se cere a deveni mult mai conştientă.

            Toate acestea se văd indubitabil confirmate printr-o altă confesiune a lui Jacques Lusseyran, publicată în „Sofianum”, nr.17/aprilie 1996. Fiecare cuvânt merge la inimă, pentru că este adresat, cu multă iubire şi departe de orice invidie, de către un orb care trăieşte din plin tat twat asi, celor ce nu şi-au pierdut ochii, ca să poată şi ei deveni martori ai unei alte lumi. 

Tags: