Secretul noilor Misterii

Marius Gabor

(Conferinţă din 7 Iunie 2003)

Acum o săptămână Agenor Crisan a fost la Simeria Veche la inaugurarea sălii festive şi mi-a spus nişte lucruri care îl preocupă, legate de Societatea Antroposofică, de grupele de lucru antroposofice şi de modul în care se lucrează în ele şi din acestea am luat impulsul de a vorbi acum.

Se zice că înainte de ‘89 merge un miliţian la librărie şi zice: daţi-mi vă rog cartea “Ce e miliţienii şi ce vrea ei”. Vânzătoarea îi răspunde: Ne pare rău, s-a epuizat. El zice: Nu-i nimic, daţi-mi-o şi aşa epuizată. Şi cu Societatea Antroposofică eu văd că lucrurile au o oarecare asemănare, căci s-a cam epuizat.

Lăsând gluma la o parte mă doare inima când văd câţi suntem aici. Mă doare la modul cel mai serios inima când văd câţi suntem aici, când ştiu de fapt că există un număr foarte mare de oameni care caută într-un mod mai mult sau mai puţin conştient aceste lucruri. Şi nu ajunge să spunem că acolo afară este lumea rea, lumea care nu pricepe nimic, ci de fapt o mare parte din vină ne aparţine nouă. Pentru că nu reuşim să venim în întâmpinarea acestor oameni care poartă ca un impuls al inimii lor acestă căutare a antroposofiei, dupa cum spunea Sorin Toma citind textele din Rudolf Steiner. Aceasta căutare a antroposofiei este o nevoie la fel cum îţi este sete sau cum îţi este foame. Haideţi să vedem ce se întâmplă cu miscarea antroposofică din jurul nostru.

Câţi din cei care sunt în sistemul Waldorf şi care au o relaţie cu antroposofia sunt aici? Aproape nimeni. Din agricultori a venit doar unul. Iniţiativele care s-au desprins din antroposofie s-au îndepărtat de Societatea Antroposofică, nu sunt parte a ei. Ăsta este adevărul. Şi se pune foarte serios întrebarea ce este de fapt o grupă antroposofică de lucru. Întrebarea se pune atât de serios mai ales începând din anul 1923.

În anul 1923 exista deja o Societate Antroposofică, al cărei membru Rudolf Steiner nu era si nu fusese niciodată, începuse de asemenea mişcarea Waldorf, erau diverse “fiice” ale mişcării antroposofice, care erau active în lume dar nu mai aveau o relaţie cu Societatea. Apoi luase foc Goetheanum-ul. Era o perioadă cu conflicte între cei tineri şi cei bătrâni, într-atât nu se înţelegeau încât se intenţiona înfiinţarea unei aşa-zise Societăţi Antroposofice Libere pentru cei care nu se simţeau acasă în cea existentă. A fost un an foarte mişcat, acest lucru se poate citi. Rudolf Steiner nu prea ştia ce să facă, aştepta să vadă ce se mai întâmplă. La un moment s-a gândit să facă un fel de ordin spiritual, cu 48 de membri cu care să se retragă undeva din lume. Nu l-a făcut, poate în mare parte pentru că a venit cineva şi i-a pus o întrebare: Cum e cu misteriile în ziua de astăzi, unde sunt misteriile cele noi? Şi aici e un lucru interesant pentru că antroposofia, ca învăţătură, în cea mai mare parte exista. Rudolf Steiner ţinea până la trei conferinţe pe zi, avea cărţi publicate. Dar misteriile noi unde sunt? Şi acum se pune întrebarea: Unde era ceea ce se numea misteriile noi?

Când Ita Wegman i-a pus această întrebare, se povesteşte că Rudolf Steiner a mers la ea şi a prins-o călduros de mâini şi i-a spus: „Dacă mă ajutaţi, o vom face!”. Şi a înfiinţat Societatea Antroposofică Generală, cea pe care o ştim noi acum şi care l-a avut pe el ca prim conducator. Ce era nou acolo? Despre asta vreau să discutăm noi acum. Care sunt lucrurile noi? Şi îmi permiteţi acum, ca termen tehnic, să numesc ceea ce era până atunci drept Societatea Teosofică şi cea de atunci încolo Societatea Antroposofică, chiar dacă înainte s-a numit o perioadă de timp tot antroposofică.

Să zicem că noi suntem nişte oameni care vrem să facem antroposofie împreună într-o grupă. Nu mă refer la Societate în întregul ei, asta e un pic mai greu, astăzi vreau să vorbesc despre comunitatea mică dintr-un oraş. Oamenii se întâlnesc, lucrează împreună. Ce se întâmplă acolo? Primul lucru este să vedem cum se raportează omul la o asemenea grupă. O asemenea grupă, să zicem că este un fel de instituţie, e ceva care s-a creat de către om. Sunt nişte legături între oameni. În decursul evoluţiei omenirii vedem că la începuturi, când oamenii au început să facă ceva împreună, era mai important ce făceau ei, decât persoana care era activă acolo. Respectiv individul în acel moment era în slujba instituţiei şi spun instituţie la tot ce era, chiar dacă numim asta familie sau un templu egiptean. Atunci nu conta individul, atunci conta instituţia. Se mergea atât de departe în aceasta, ca să vă dau un exemplu, încât la egipteni dacă cel care oficia cultul în templu făcea o greşeală în timpul oficierii, după aceea era omorât. Conta mai puţin omul, sau chiar deloc – conta instituţia. Dar astăzi cine s-ar lăsa omorât chiar dacă a făcut greşeli imense? Nimeni! Şi nu mai găsim acest lucru normal. Şi astăzi spunem: Bine, eu vin la această instituţie, dar la ce îmi foloseşte mie? Şi acest lucru este corect! În ziua de astăzi când trăim în epoca cultură a individualităţii, nu mai este omul cel care trebuie să slujească instituţiei, ci instituţia trebuie să slujească omului. Este o regulă de bază. Deci o grupă antroposofică de lucru nu este făcută de dragul grupei, ci este făcută ca să slujească oamenilor care lucrează în ea. Şi ce dispare atunci? Ce este potrivit timpului nostru? Trebuie să dispară orice impuls autoritar. Nimic ce are de-a face cu autoritatea nu mai este potrivit timpului nostru. A fost unul dintre lucrurile pe care Rudolf Steiner s-a străduit să le aducă în viaţă. De ce?

Existau în perioada aceea, aşa cum am spus, diverse grupări şi persoane pornite din antroposofie care ziceau “Eu nu mai am nimic cu Societatea asta care există, cei de acolo îmi sunt străini”. Erau acolo structuri ierarhice, un mod formal de a se comporta unul cu altul care venea din tradiţiile burgheze şi aristocratice. Mulţi oameni legaţi de antroposofie spuneau: “Eu nu vreau să am nimic de-a face cu astea, eu mă simt îngrădit prin structurile impuse de autoritate”. Şi unul dintre primele lucruri a fost atunci ca la înfiinţarea Societăţii Antroposofice Generale să se lase la o parte acest mod formal-ierarhic, să nu mai existe în sensul acesta nici o autoritate.

Cine lucrează cu tinerii in ziua de azi – şi eu iubesc să lucrez cu tineri – observă că toţi se răzvrătesc împotriva oricărei autorităţi. Şi este firesc. Dar atunci brusc, dacă eşti consecvent acestui principiu ai în jurul tău oameni pe care nu îi mai poţi controla, care fac lucruri care poate nu îţi plac. Se întâmplă de multe ori, nu? Vine câte-un ciudat şi face ceva, de exemplu vă vorbeşte ceva aici şi trebuie să îl ascultaţi. Şi se naşte întrebarea, ce facem într-o asemenea situaţie? Şi este clar că singura soluţie este de a dezvolta toleranţa. Fără toleranţă nu mai merge, dreptul pe care mi-l acord mie de a fi eu însumi, trebuie să îl acord şi celuilalt de a fi el însuşi. Dacă nu cultiv această toleranţă consecvent, voi merge doar din conflict în conflict sau mă voi măcina pe mine însumi. Dar, dacă sunt consecvent din aceste motive, să le zicem noi pentru început “igienice”, dacă nu vreau să distrug ceva, să îmbolnăvesc ceva, mă voi strădui să fiu tolerant. Dar pot eu să mă lupt să clădesc această toleranţă în mine? Evident doar într-o oarecare măsură, pentru că întotdeauna cel din faţa noastră îmi trezeşte o trăire interioară pe care nu o pot controla decât în parte. Iar dacă încerc să evit aceste trăiri pe care nu le pot controla, în mod normal observ că ar trebui să dezvolt în loc de toleranţă indiferenţă. Însă indiferenţa nu duce niciunde, ci ne separă de ceilalţi.

Acum ajungem la un alt lucru care se cere legat de o ramură antroposofică de studiu. Nu se cere în sensul că ne cere cineva, dar este un lucru care urmează firesc şi el este educaţia de sine. Trebuie să mă educ pe mine, trebuie să îmi educ slăbiciunile mele, dacă vreau să fiu tolerant şi nu să mi se ridice părul în cap când face unul ceva, care, datorită modului în care eu sunt constituit, îmi cade greu să suport. Pentru că mintea poate foarte uşor să spună: “Acum voi fi tolerant”. Dar partea din mine pe care nu o controlez nu face asta, din păcate. Şi in mod firesc ajungem la o educaţie de sine şi in mod firesc ajungem la întrebarea: Cum mă comport faţă de slăbiciunile mele? Şi nu mai devine atunci dezvoltarea esoterică ceva ce fac pentru a tinde către stele sau din cine ştie ce alte impulsuri egoiste, ci devine un fapt de viaţă concret. Dacă în inima mea port la modul cel mai cinstit acest impuls de a face antroposofie împreună cu alţii, din această necesitate dezvoltată consecvent ajung la o dezvoltare esoterică. Îmi dau seama că pentru a fi în stare să fac lucrul acesta, trebuie să mă schimb eu pe mine. Şi vedem deja două gesturi pe care le presupune o comunitate, o ramură antroposofică. O dată este socialul – am de-a face cu ceilalti – şi cum mă manifest faţă de ei. Dar coloana vertebrală a acestui lucru este de fapt educaţia de sine sau hai să îi spunem educaţia esoterică a fiecărui om din grup, liber consimţită, fără autoritate, fără a da socoteală.

Vreau să discutăm şi despre unde duce această educaţie esoterică. Va duce în mod obligatoriu la ceea ce Rudolf Stainer a descris drept întâlnirea cu Micul Păzitor al Pragului, întâlnirea cu dublul nostru. Este foarte greu să fiu nepărtinitor şi în acelaşi timp participant la viaţa socială, dacă eu nu încerc să îmi dezvolt acele facultăţi de a-mi pune un pic lateral faţă de mine, pentru anumite momente cel puţin, partea pe care nu o stăpânesc, aşa-numitul dublu.

Să zicem că avem pentru prima dată în istoria omenirii o instituţie care încearcă să nu practice autoritarismul. Să ne întoarcem la misteriile mai vechi, ca să facem o comparaţie. La egipteni autoritatea şcolii de misterii era atât de puternică încât mergea până în viaţa de zi cu zi a felahului care trăia pe malul Nilului, care când se spăla, făcea un act cultic, pentru că aşa i se spusese la templu. Când îşi făceau meseria acei oameni făceau un act cultic, când s-au construit piramidele, în perioadele de înflorire a culturii egiptene, acei oameni nu erau sclavi, aşa cum erau în epoca greco-romană, ci era un serviciu divin pe care îl făceau. Şi îl făceau pentru că li se spunea din aceste centre iniţiatice. Este foarte interesant de studiat cum era conştienţa unui egiptean. Să vă dau un exemplu exoteric. Puteţi vedea că în Egiptul antic există multe probleme de matematică care au doar enunţ şi rezultat, fără a se arata rezolvarea. De ce? Pentru că egipteanul obişnuit nu putea să gândească. Nu putea să spună că, dacă a este egal cu b şi b este egal cu c atunci a este egal cu c. Asta era ceva ce îl depăşea şi care a apărut abia în cultura greacă. Egipteanul nu era în stare să facă aceste lucruri şi de aceea avea nevoie de autoritate şi o recunoştea într-un mod firesc. Astăzi însă putem fiecare gândi şi nu mai acceptăm o ghidare străină şi nici norme de comportare.

Dar atunci, cum ne găsim orientarea? Putem să facem ce vrem, însă care sunt lucrurile care sunt “ale nostre”? Cele ale noastre sunt cele legate de destinul nostru. Cum le găsim? Rudolf Steiner s-a exprimat foarte radical: individualitatea noastră în sensul adevărat, Eul nostru superior nu se găseşte în noi, ci în jurul nostru. Eul de zi cu zi, individualitatea obişnuită, discursivă, egoistă trebuie doar să discearnă din întrebările rostite sau nerostite pe care ni le pune viaţa, pe cele care sunt cele legate de miezul nostru adevărat şi să le dea urmare. Ea singură doar din ea însăţi nu este în stare să-şi găsească orientarea.

Aici vreau să vă dau un exemplu. Emil Molt era patronul fabricii de ţigarete Waldorf Astoria din Stuttgart şi un antroposof convins. Dorind să facă ceva pentru angajaţii săi a organizat pentru aceştia, proveniţi dintr-un mediu social scăzut, cursuri de educare. Apoi într-o zi a făcut o călătorie în Elveţia şi a trecut şi pe la Dornach pentru a-l auzi pe Rudolf Steiner şi s-a nimerit că acesta tocmai a vorbit într-o conferinţă despre faptul că Eul superior ne întâmpină în întrebările pe care ni le pune viaţa. Mişcat de cele auzite şi-a adus aminte că muncitorii săi îi spuseseră cum că, ce-i drept, este foarte frumos ce face el pentru ei, însă ei sunt adulţi şi mult mai bine ar fi să îi ajute pe copiii lor. Din recunoaşterea acestei întrebări a apărut în Emil Molt impulsul care s-a concretizat în infiinţarea primei Şcoli Waldorf.

Fiecare dintre noi are asemenea “întrebări”, trebuie doar să le auzim şi astfel ne vom găsi orientarea. Nu contează cât de mari sau de mici sunt cele ce le vom descoperi ci contează să le găsim, iar aceasta se face doar în relaţia cu cele din jur. Foarte concret trebuie să ne reprezentăm că noi suntem de fapt cele din jurul nostru, că într-un anumit sens este o iluzie să ne reprezentam a fi ca destin punctuali în trupul nostru, ci doar ca noi dobândim conştienţa de sine şi recunoaşterea a ceea ce suntem ca destin de împlinit în şi prin acesta, iar atunci vom recunoaşte ce avem de făcut. Acest lucru nu ne fură libertatea ci o împlineşte cu adevărat, pentru că el este o recunoaştere a ceva, o cunoaştere din nou a ceva ce odată am ştiut, atunci când încă nu eram născuţi, însă acum am uitat şi trebuie să ne aducem din nou aminte. Nici o cunoaştere nu ne obligă la ceva ci ne ajută, iar în modul în care putem reacţiona faţă de ea se manifestă întotdeauna individualitatea şi implicit libertatea nostră.

Această cunoaştere de sine, în sensul cunoaşterii Eului superior care vorbeşte din alţii sau din situaţii, este din nou un exerciţiu esoteric. Eul superior nu este ceva abstract, ci foarte concret, manifestându-se în dorinţa cel mai adesea nouă, inconştientă de devenire. Este inconştientă dorinţa a ceea ce vrea el să devină prin faptă pentru că centrul conştienţei noastre este prea plin de eul mărunt, de zi cu zi. Împlinirea unei grupe de oameni ce au de-a face unii cu alţii se face cu atât mai bine, cu cât cei din ea se ocupă mai intensiv de acestea. Lăsaţi-i pe ceilalţi să vă “spună” cine sunteţi şi ce aveţi de făcut. Sau chiar mai mult, aflaţi în acest sens cine sunt ceilalţi şi sprijinţi-i fie pe ei înşişi, sau duceţi voi la împlinire cele ce ei ar trebui să fie şi dintr-o cauză sau alta nu sunt. Credeti ca este important cine anume face un lucru care se cere facut in acest sens? Nu, nu este de loc, doar pentru eul de zi cu zi poate fi aceasta important.

Aceasta este o a doua calitate ceruta de dezvoltarea noilor misterii asa cum se poate intelege ca a vrut sa le fondeze Rudolf Steiner. Daca se urmareste viata sa se poate vedea ca toate cele date de el au venit ca raspunsuri la intrebarile din jurul sau. Educatia Waldorf, agricultura biologic-dinamica, medicina antroposofica, pedagogia curativa, culturile Comunitatii Crestinilor, toate au venit ca urmare a unor intrebari.

Dar aceasta cautare a Eului superior in sens esoteric conduce in ziua de azi catre exercitiile karmice. Practicarea lor duce la aflarea vietilor trecute proprii sau ale altora, arata cauzalitati, constientizeaza si mai intens directii de dezvoltare, explica lucruri care altfel ar parea de neinteles. Ar fi gresit sa ne imaginam ca doar Rudolf Steiner a fost in stare sa afle cate ceva despre vieti trecute, ci in ziua de azi datorita schimbarilor in constitutia omeneasca tot mai multi oameni o pot face. Exista carti cu asemenea relatari pertinente, exista simpozioane, grupe de lucru. Am intalnit asemenea oameni si am intalnit si situatia in care si eu si un altul descriam o viata trecuta a unei persoane in acelasi fel. Va spun aceasta nu pentru ca cel care practica asemenea exercitii riguros si stiintific ar avea nevoie de o confirmare exterioara, ci pentru a vedea ca pot avea loc inatalniri spirituale care sa le cuprinda si pe acestea.

S-a vorbit mai inainte de mine despre destinul membrilor Societatii Antroposofice, despre apartenenta lor la curentul platonic sau aristotelian. As vrea acum sa dau un exemplu aflat din cercetarea spirituala a unor asemenea apartenente si a urmarilor lor. Se va vedea cum explica ele o anumita situatie din perioada actuala.

In perioada egipteana a templelor exista o tanara fata a carui destin poate fi urmarit pana in ziua de azi. Respectiva fată, când era mică avea perioade de absenţă şi parinţii au remarcat că este ceva cu ea care îi creează o anumită deschidere către spiritual iar ca urmare au dus-o la templu. La templu a fost luată şi pregătită şi şi-a făcut iniţierea, cum se făcea iniţierea pe acele vremuri. Erau o serie de exerciţii care culminau cu aşa numita perioadă a somnului iniţiatic sau a mortii intiatice de trei zile. Preotii vedeau dacă o iniţiere a reuşit după modul cum se trezea cel care a fost în somnul mistic, vedeau ce aduce el din lumea spirituală. În acea perioadă sufletele celor aflati in somnul initiatic traiau o calătorie în lumea spirituală, se întorceau inapoi în trup şi se imprima în trup amintirea celor traite, iar ei puteau apoi să vorbeasca despre lumea spirituală ca despre o experienţă concretă. Nu mai era un lucru care era dat în povestiri, imagini, prin participare la cult, ci era ceva concret trăit. Ei, la această fată, care nu mai era acum asa de tânără – ea a stat câţiva ani acolo, era tânără, dar nu mai era copil – s-a remarcat următorul lucru: în momentul în care a ieşit din starea respectivă, a fost în stare ca pentru anumite momente si dupa initiere să se facă pe ea însăşi ca un fel de vas, ca un fel de receptacul, în care acţionau fiinţe spirituale. Şi atunci vorbea şi spunea lucruri de natură spirituală, pe care nici măcar ea nu le înţelegea, total diferite de constienta ei de zi cu zi. V-am spus că egiptenii erau foarte diferiţi si nu înţelegeau rational acele lucruri, desi ele aveau şi un caracter logic. Caracterul logic, rational va conta abia mai târziu. Ceea ce reuşea ea să intermedieze celorlalţi, asta era important. Uneori, oamenii care o ascultau, sufereau prin această ascultare o transformare sufletească. I s-a permis acestei fete să trăiască acolo în templu, oarecum izolată de ceilalţi, sa nu participe la munca de templu, care era un cult, un ritual care se repeta, ci sa stea singura şi sa împleteasca coşuri. Din când în când veneau oameni la ea pentru a o asculta si pentru a-si gasi prin aceasta legatura cu spiritualul. Exista acolo o altă femeie care îi aducea crengile din care se făceau coşurile. Cele doua au avut o relaţie foarte interesantă, un destin antroposofic, căci despre asta vreau să vorbesc.

În viaţa următoare s-au născut în Sudan, ca evrei. Au existat evreii care proveneau din curentul pornit de la regina din Saba, iar ei erau de data aceasta doi bărbaţi, doi tineri, care avuseseră o pregătire spirituală, aşa cum aveau pe vremea aceea evreii, şi erau în perioada platonismului. Nu aveau de-a face cu Grecia, trăiau acolo în Sudan. Egiptenii au facut o incursiune razboinica in tinutul lor iar ei au fost prinşi şi luaţi sclavi iar apoi au fost vânduţi în Grecia unui aristocrat, care aparţinea şcolii platonice. Care aristocrat mergea la şcoala platonismului şi venea acasă şi era aşa de entuziasmat de ceea ce învăţau ei – şi ştiţi că grecii, atunci când citeau, nu citeau în gând ci citeau cu voce tare – încât venea acasă şi citea cu voce tare şi nu numai că citea ci îi plăcea să spună aceste lucruri, şi acolo era sclavul de faţă, care fusese respectiva împletitoare de coşuri în Egipt. In acea perioada oamenii inca isi puteau transmite unul altuia intr-un mod care s-ar numi astazi telepatic cele gandite iar aceasta era o metoda folosita in scolile grecesti de filosofie. Era suficient ca un om sa gandeasca ceva intensiv si acele ganduri se desfasurau si in cei ce il ascultau cu daruire. Şi aşa a ajuns să ia acel sclav în el influenţe ale culturii filosofice greceşti, pe când celălalt sclav, fata care in viata trecuta aducea crengile, a avut toata viata fata de prima o atitudine pe care aş putea-o descrie asa: De ce te-ai lăsat dus de acest curent cultural, noi suntem aşa cum suntem, noi suntem evrei sudanezi, avem propria noastră moştenire culturală, avem propriul nostru drum cultural, de ce ai acceptat tu ceea ce vine din cealaltă parte de la greci? Cei doi aveau o relaţie foarte strânsă, au trăit până la sfârşitul zilelor în aceeaşi casă, iar tensiunea aceasta a continuat între ei. Şi este interesant de văzut, o să sar acum peste nişte vieţi, este interesant de vazut cum s-au găsit cei doi, împletitoarea de coşuri şi cea care îi aducea crengile în secolul XX. Şi pentru că au avut mai multe vieţi împreună şi pentru că au avut mai multe conflicte au hotărât ei ca destin să se căsătorească. Impletitoarea de coşuri s-a legat de mişcarea antroposofică, iar cea care îi aducea crengile doar in parte. Şi în viaţa aceasta, dacă îţi îndrepţi atenţia asupra lor se poate vedea, şi stiţi acum care a fost motivul, continuarea problemei avute în încarnarea din perioada lui Platon. Nu au fost in contact cu Platon, au fost în contact cu unul din elevii şcolii care provenea de acolo. Pentru că cealaltă a spus: Eu nu vreau să am de-a face cu lucrul acesta – îmi este străin, dar în viaţa aceasta acea aducătoare de crengi poartă în ea – cumva inconştient – intrebarea: Oare cum ar fi chestia asta cu antroposofia, este ceva care mie îmi spune ceva? Însă nu are deschiderea atât de firească şi naturală pe care o are cealaltă si trebuie sa se lupte cu ceea ce nu a luat cu cateva vieti inainte, pentru ca traieste in ea o atitudine ambivalenta, in acelasi timp observa ca in antroposofie este ceva valoros si totodata are si o oarecare respingere a ei, ca si cum prin ea si-ar pierde propria identitate.

Se poate vedea deci, ca în momentul când ajungi să cunoşti legături karmice, să le vezi, mult mai clar îşi poţi da seama cum ai putea să-ţi orânduieşti viaţa. Am spus asta, acum trebuie să recunosc, şi ca o mică experienţă, pentru că nu am mai prezentat niciodată asemenea rezultate concrete de cercetare spirituala în România. Dar trecând peste asta, lăsând povestea la o parte, atunci când cauţi un mod de a vedea cum să-ţi organizezi viaţa – pentru ca desi avem acum libertatea ca posibilitate, spre deosebire de vechii egipteni, noi avem astăzi un număr mult mai mare de încarnări, din ce în ce mai personalizate, mai individualizate şi acestea creează karmă. Egiptenii nu aveau nici pe departe o karmă atât de intensă cum avem noi, şi atunci îţi dai seama că în interacţiunea cu ceilalţi poţi să descoperi ce ai de împărţit cu ei. Şi să faci ceva din lucrul acesta. Asta nu te obligă la nimic, nu te forţează, dar este un ajutor. Se poate vedea din nou cum educaţia esoterică apare ca o necesitate. Dacă iei lucrurile astea în serios, apare ca o necesitate. Şi să nu vă închipuiţi că oamenii care pot să vadă asemenea legături karmice sunt atât de rari, nu, sunt mulţi. Am avut şansa de a întâlni mulţi asemenea oameni. Aşa este. Şi să discut lucruri care s-au revelat prin cercetare spirituală şi să văd cum coincid. În momentul cand unul şi altul   descriu o viaţa a cuiva la fel, dobândeşti un sentiment de incredere, nu? Şi vă recomand din toată inima să luaţi lucrurile astea în serios să le priviţi in acelaşi timp ca sfinte şi totuşi nu atât de sfinte incat sa credeti ca nu sunt cu putinta si sa nu le practicati. Lucrul acesta apare acum ca o datorie. Dacă eşti întradevăr antroposof, iei lucrurile astea în serios şi faci ceva cu ele.

Dar încă nu am ajuns la ceea ce aş putea numi esenţa noilor misterii. Am pus întrebarea: De ce sunt aceste misterii noi, de ce nu a ajuns maldărul de cărţi şi de conferinţe tinute pâna în anul 1923? Rudolf Steiner a zis: Facem totul nou, acum, noile misterii. Înainte misteriile erau făcute ca o revelaţie de sus, inclusiv pâna in 1923 aşa erau. În ce sens? Bineînteles, conştient în gândire de individualitate putem spune, dar mergea omul la el în cameră şi acolo medita şi afla ceva despre lumea spirituală. Sau lua de exemplu ceva din natura şi studia, făcea goetheanism. Sunt lucruri care până în ziua de astăzi sunt absolut valabile.

Ce e nou atunci? Dacă la primul criteriu pe care l-am văzut, cel al toleranţei şi al libertăţii am putea spune că are de-a face cu legea sociologică fundamentală, cum a descris-o Steiner, cu instituţia fata de care la începutul umanităţii individul era total în slujba ei, iar odată cu evoluţia ajunge să se elibereze de instituţie şi instituţia să fie în slujba lui, noile misterii au de-a face cu ceva ce Steiner numeşte fenomenul social original. În momentul în care doi oameni se află faţă în faţă şi unul dintre ei vorbeşte, cel care vorbeşte se străduieşte permanent să fie treaz, să îşi menţină conştienţa trează, iar celălalt, dacă ascultă cu adevărat, face un gest de deschidere sufletească, de retragere a individualităţii într-o oarecare măsură din sufletesc-spiritualul lui şi lasă sufletesc-spiritualul celuilalt să se manifeste în el.

Dieter Bruel a avut o idee genială şi a comparat aceasta cu cultul religios. Şi zice aşa: Există nişte faze ale cultului religios care sunt aceleaşi ca şi fazele unei discuţii în sensul fenomenului social original. Prima faza a cultului religios este vestirea, a doua este jerta, a treia transsubstanţierea şi a patra este comuniunea.

Vestirea sau curăţarea au loc în momentul când mi le las pe ale mele deoparte si îl ascult pe celălalt. A doua fază, sacrificiul, cere nu numai să îmi las propriile porniri, ci efectiv sa renunt la o parte din conştienţa de sine, pentru ca nu pot să îl ascult pe celălalt cu adevărat şi în acelaşi timp să am o conştienţă de sine perfectă, totală. Deci fac un sacrificiu. După aceea transsubstanţierea este atunci cand, în sacrificiul acela care a avut astfel loc, celălalt îmi poate depune ceva, transsubstanţiază sufletesc-spiritualul meu cu sufletesc-spiritualul lui. Şi după aceea fac o mişcare, a patra, revin la mine. Şi văd cu Eul meu ce am descoperit în mine însumi. Ce am găsit acolo ca urmare a celor depuse de celalalt? Şi s-ar putea ca urmare a ce mi-a spus celălalt să urmeze nişte vorbe, sau o faptă, sau o intenţie, ştiu eu ce. Aceasta este un fel de comuniune între mine şi celălalt.

Aceasta este esenţa noilor misterii, aceasta este esenţa care în educaţie esoterică nu a mai fost niciunde până atunci în lume, şi această esenţă o găsim la Anonimii Alcoolici, la miscarile New Age, unde oamenii vorbesc unii cu altii de-adevăratelea. Şi o găsim din păcate destul de puţin la miscarea antroposofică, unde se vorbeşte mult în sensul vechilor misterii, încă intelectual, la nivel de cap, autoritar. Şi astea aparţin de ceea ce v-am spus că voi numi teosofie.

Ce nu au celelalte mişcări spirituale care au apărut în ziua de astăzi si care poarta ceva din caracterul noilor misterii? Nu au caracterul ştiinţific, deci ei au între ei acele schimburi intense, dar nu au caracterul ştiinţific al intelegerii celor traite spiritual şi spun aiureli de te doare mintea. Inclusiv unii antroposofi zic aiureli, cu fiinţe elementare cu cizme de cauciuc roz. Dar este părerea mea profundă că Steiner cand a spus Noile Misterii, nu a adus încă o învăţătură nouă, adaugată la acelea pe care le-a dat până atunci. Nu învăţătura, ci acest mod – ca atunci când oamenii stau de vorbă unii cu alţii să se releve ceva de la unul la altul – este inima noilor misteriil.

Şi acum, dacă tot e vorba să fim aşa docţi şi cât am citit noi antroposofie, se poate căuta în conferinţa “Ce face îngerul in corpul astral al omului” şi acolo zice Steiner că religia viitorului va fi perceperea spiritualului în celălalt om. Şi credeţi-mă, asta se întâmplă, şi toată lumea daca are un ochi cu adevărat deschis, va vedea că se întâmplă. Să vă dau un exemplu. Eram la Brachenreuthe in Germania unde lucram pedagogie curativă cu copii cu handicap. Şi se făcea acolo aşa numita conferinţă pedagogică, creată de Karl Koning, care şi el a fost un om care a făcut multe lucruri bune, şi aceea avea un mers foarte strict. Se adunau acolo toti oamenii care aveau de-a face cu un copil, puteau să fie si 20. Mai întâi se face o descriere fizică a copilului, copilul nefiind prezent. După aceea se face anamneza, mersul vieţii, absolut tot, rapoarte, cum e acasă, cum e la şcoala, cum e la terapii, cum e acolo, cum e dincolo, dupa anumite puncte de vedere. Se încearcă să de facă o imagine care să trăiască în sufletul tuturor celor prezenţi. Se poate discuta cum astea se aseamănă, dar acum timpul nu ne permite, fazelor prin care trece omul şi când îşi face meditaţiile la el în cameră şi merge până la intuiţie şi şi mai departe. Se întâmpla şi acolo, într-o grupă, şi nu era o meditaţie în genul celor de la New Age, că stăm toţi pe podea, unul zice ceva şi vai ce frumos am meditat împreună. Ci era un lucru perfect conştient şi controlabil şi se putea trai cu adevărat cum apare acolo în grup o imagine a copilului. Oamenii construiau acea imagine, discutau după aceea liber şi plecau acasă. Şi se întâlneau peste câteva zile şi vedeau ce le-a vorbit acea imagine, ce impulsuri s-au născut în ei. Aceasta este o inspiraţie iar prima faza de descriere si aprofundare in imaginea copilului este o imaginaţie.

Să vă dau un exemplu: aveam o fetiţă care nu avea un handicap foarte puternic, putea să priceapă destul de mult, dar avea o personalitate extrem de slabă. O colegă de cameră şi o prietenă de-a ei care era foarte voluntară, făcea cu ea ce vroia. Dacă i-ar fi spus, mergi la fereastră şi scoate limba aproape că s-ar fi dus. Cei care aveam de-a face cu ea ne-am intrebat: cum să-i dezvoltăm conştiinţa de sine? Conştiinţa de sine în sensul acesta se dezvoltă în comunicarea cu ceilalţi, în opoziţia faţă de lume, aşa este prima dată. Şi din cel puţin două locuri a venit in mod independent exact acelaşi impuls, aceeasi idee. Aceasta idee nu se putea deduce mecanic-intelectual si nici nu era ceva de găsit în cărţi. Am zis: O îndrumăm să se joace cu respectiva colega de camera jocuri de genul “Nu te supăra frate”. Pentru ca la „Nu te supăra frate” te confrunţi cu celălalt, încerci să îi iei piesele, dar confruntarea nu este nici cu ceartă, nici cu suparare. Dar e o confruntare de la eu la eu care duce la intarirea constientei de sine. Sau când joci “Roşu prinde”, din nou, încerci să iei cărţile celuilalt, deci tu să îi faci ceva celuilalt, dar într-o formă de joc.

Se putea trăi în aceste conferinţe cum fiinţa copilului devine acolo atât de vie în noi şi cum aduceam acest element inspirativ, cum acel element inspirativ trăia în noi când ne întâlneam şi ne facea să spunem: Aha, în direcţia asta trebuie să mergem. Deci începeam să dăm direcţii terapeutice, pe care după aceea le puneam în practică în viaţa de zi cu zi. Iar punerea lor concreta in practica, nu in mod mecanic ci viu, in moment, era o intuitie.

Eu cred că aceasta este cheia Noilor Misterii. Noile Misterii sunt cele care se întâmplă de la om la om. În acest sens se revelează spiritualul. Dupa cum am spus, nu în mod intelectual. Şi dacă grupa respectivă de oameni lucrează aşa cum trebuie împreună, nu numai că află unul despre altul lucruri deosebite, dar se poate percepe clar, cel puţin la nivel de simţire sufletească, cum în acea grupă ajung să trăiască fiinţe spirituale. Îngeri de exemplu. Sau alte fiinţe de altă natură, care acţionează în grupă. Un om nu poate să facă asta singur. Drumul vechi îşi păstrează si el complet îndreptăţirea. La ceea ce facem noi în cămaruţa noastră se adaugă insa acest drum nou şi dacă-l practicăm, acest drum nou aduce rezultate. Şi nu trebuie să fiu un iniţiat, nu trebuie să fiu un om perfect, nu trebuie să fii cine ştie ce, ca să-l practici – trebuie să ai dorinţa de a-l întâlni pe celălalt. Vedem acum ce omoară acest drum. Pentru că în aceeaşi măsură cu noul trăiesc in noi şi impulsurile vechi, care il omoară: autoritatea, intelectualismul, vorbitul doar din ceea ce am citit şi nu din ceea ce am trăit, teama de a spune lucruri care să ne pătrundă până în adevărul fiinţei noastre.

Aşa sunt lucrurile că eu lucrez cu impreuna cu Tiberiu Resiga la proiectul de agricultură biologic-dinamica. De fapt el lucrează şi eu mai stau de vorbă cu el, că eu am altă slujbă. Şi noi trebuie să comunicăm, să vedem ce e de facut. Şi cum stateam noi de vorbă i-am zis: Mai Tibi, ştii care au fost momentele cele mai bune pe care le-am avut împreună? Cele în care am fost cu maşina, ca uneori mergem la Mediaş şi ne ia 3 ore dus 3 ore întors. Sau mergem la Sibiu, sau la Cluj sau mai stiu eu pe unde am fost noi. Şi atunci stăm de vorbă în maşină despre tot felul de lucruri. Tibi mi-a dat dreptate. Care au fost urmările acestui stat de vorbă? Tibi vorbeşte, îmi spune multe şi eu încerc să îmi fac o imagine, pentru ca eu nu prea îmi dau seama ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi a activitaţii lui, pentru că nu sunt acolo, dar datorită faptului că am avut un pic aşa de deşteptăciune să-l ascult, am schimbat radical proiectele noastre şi ceea ce voiam să facem de cel puţin două ori. Sunt lucruri care nu mi-a spus el direct ca trebuie schimbate pentru ca nu ii erau constiente, desi le purta in el. El a vorbit, eu am ascultat, am făcut acest gest de a lua in mine cele spuse şi după aceea când am venit la loc dupa cum am descris mai sus, în acea comuniune, i-am zis: Dar mai Tibi, n-ar fi mai bine dacă aşa şi aşa? Iar el a zis: Ba da, să ştii ca ai dreptate.

De fapt el m-a învăţat pe mine, dar nu a ştiut că mă învaţă. Şi astea sunt lucruri care se pot trai. Şi astea sunt lucruri care se pot trai şi într-o grupă de studiu. Şi dacă grupa de studiu nu trăieşte asta, nu e antroposofică, pentru că să îmi fie acum cu iertare, voi fi acum un pic unilateral, acum câţiva ani m-a întrebat un prieten din afara tarii cum e cu Societatea Antroposofică din România, iar eu i-am zis, avem o Societate Teosofica care se numeste Antroposofică. Cum am zis, un pic exagerat. Dar şi adevărat în acelaşi timp.

Acuma haideţi să ne uităm la ce înseamnă antroposofie în estul Europei, ce înseamnă antroposofie în vestul Europei. Numesc vest, restul Europei. Există aici în est faţă de vest o tendinţă instinctivă şi firească aş zice către ceea ce se cheamă înţelepciune. Stai aici de vorbă cu un om oarecare de pe stradă şi îţi spune aşa nişte lucruri pline de înţelepciune. Estul are această tendinţă către înţelepciune. Dar nu este personalizată, nu este lucrată şi pătrunsă. Şi este o tendinţă către sectarism. Noi suntem aceştia, antroposofii, în grupă închisă, acolo este lumea rea, si avem o tendinta de a rămâne în luma ideilor şi de a nu pătrunde pe plan sufletesc. Dar binecuvântaţi sunt acei oameni care reuşesc să se întâlnească pe plan sufletesc.

In est există tendinţa de a avea conducători spirituali, care au o uşoară alură de guru, “în Societatea Antroposofică, cutare a zis că…” Educaţia de sine este un lucru despre care se vorbeşte, dar se face mult prea puţin. Îmi spunea Johanna Spalinger într-un moment de disperare: Le vorbesc de educaţia de sine oamenilor care sunt activi în pedagogie curativă şi terapie socială şi ei nici măcar nu înţeleg despre ce este vorba. Poate era exagerat, dar este un adevăr că eu am lucrat în alte ţări cu tineri de 19 ani care spuneau, asta trebuie să schimb la mine, dacă vreau să lucrez cu acest copil. Şi se străduiau să schimbe!

Pe de altă parte, vin aici la noi tot felul de oameni din vest, aş descrie că ei suferă de acţionarism, vin şi fac şi mai au şi bani uneori si prin asta putere. Ei stapânesc tehnici de dezvoltare sufletească şi tehnici de dezvoltare socială şi ei ştiu lucrurile acestea si le imprimă imediat în voinţă. Tendinţa estului e, cum vine cineva din străinătate sa spuna: Ce frumos, acum o sa vină acela şi totul o să fie bine. Trăiam aşa o prostie, că o scoala Waldorf aştepta să vină cutare din Germania, un om cu anumite calităţi reale, să ii înveţe cum să ţina conferinţa în şcoală pentru că ei nu reuşesc să taca în timpul conferinţei, vorbesc toţi odată – stiu unde s-a intamplat asa ceva. Iar cei care vin, cu acest acţionarism, fac, dreg, pun iniţiative pe picioare, pleacă şi majoritatea iniţiativelor facute astfel, ce se întâmplă cu ele? Cad. Da, aşa este.

Bineînteles că am descris aici cazuri extreme, tendinţe de care cele doua parti de lume trebuie sa se fereasca, pentru că există şi multe exemple pozitive, constructive, acolo unde oamenii sunt conştienţi de pericolele care ii pasc şi actionează ca atare.

Ce lipseşte şi estului şi vestului de fapt in modul de a fi firesc, netrecut prin autoeducare? Lipseşte o cultură a mijlocului, lipseşte o cultură a inimii, lipseşte o cultură a întâlnirii. Dar nu numai a întâlnirii ca ne întâlnim şi mergem împreună să bem o cafea sau o bere, deşi şi asta poate avea o importanţă enormă, ci în acel sens adevărat, al fenomenului social fundamental. Care după cum am văzut cere în acelaşi timp acea coloană vertebrală a educaţiei esoterice a fiecăruia. Să zicem a educaţiei de sine. Rudolf Steiner şi-a dorit ca Societatea Antroposofică să aibă o totală deschidere faţă de lume, să fie cea mai deschisă, cea mai democratică instituţie din lume care să practice în acelaşi timp cel mai profund esoterism. Şi cred că dacă ne-am apropia, în mică parte de lucrurile pe care le-am descris, am face nişte paşi în faţă.

Când am fost la ultimul simpozion de tineret de la Sibiu a fost acolo un tânăr student venit pentru prima dată la o asemenea întâlnire. El ne-a spus: Eu am fost la tot felul de mişcări spirituale, dar o asemenea toleranţă ca la voi nu am văzut niciunde. Aşa a spus el. Mi-a săltat inima-n piept. Ce e drept la acea întâlnire am reuşit să cultivăm acea toleranţă. Nu a fost nimeni cu autoritate, nu a fost nimic forţat şi generaţia tânără caută asta. Caută întâlnirea. Poţi să stai de vorbă pe teme antroposofice profunde de nu se poate, cu aproape orice om de pe stradă, pe care ajungi să îl cunoşti. Şi să ai acel moment de întâlnire cu el. Eu trăiesc într-un mediu unde nu sunt antroposofi în viaţa mea de zi cu zi. Nevastă-mea atât, în rest nimeni. Şi pot să am asemenea întâlniri cu ceilalţi, dar nu atunci când vin cu dogme, ci când stau să îi ascult cu adevărat şi când răspund cu ceea ce într-adevăr trăieşte în mine. Şi cred că acesta este secretul noilor Misterii.

Vă multumesc.

Tags:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>