Scurtă prezentare a unor elemente de estetică antroposofică

Bogdan Geantă

A vorbi despre frumosul artistic e un lucru greu, ca dovadă lipsa de orizont a multor teorii care formează astăzi domeniul esteticii. Faptul că nu există criterii universal valabile pentru a trasa cu precizie graniţa dintre artistic şi neartistic, fapt ce ţine de libertatea creatoare a spiritului, face din artă un domeniu în care pot apărea, aşa cum vedem la tot pasul, creaţii total neartistice. Kant era de părere că arta este un domeniu ale cărui reguli sunt prescrise de creatorul genial. Din ceea ce vedem azi, s-ar părea că nu mai există asemenea legi, deci se poate face orice.

De la Goethe ştim însă că opera de artă are în sine ceva necesar, fiind expresia „unor legi tainice ale naturii”. Cei mai mulţi gânditori care s-au ocupat cu înţelegerea acestui tip de necesitate ne-au dovedit doar că problema în discuţie e cât se poate de dificilă. Rudolf Steiner arată că, din perspectivă goetheană, există o apropiere între cunoaşterea ştiinţifică şi creaţia artistică: ambele sunt văzute drept procese în care spiritul uman se exercită creator. De aceea, o apropiere de înţelegerea fenomenului artistic ar fi clarificarea raportului dintre cele două tipuri de creaţie. Înainte însă, trebuie să spunem câteva cuvinte despre perspectiva goetheană asupra cunoaşterii.[1]

Cunoaşterea ca proces creator

Cele mai multe teorii despre cunoaştere pornesc de la presupoziţia că subiectul cunoaşterii trebuie să cunoască o realitate existentă, exterioară gândirii sale. La nivelul simţului comun, se consideră că fenomenele percepute există ca atare în afara conştienţei noastre. Acesta este punctul de vedere al realismului naiv. Însă, dacă punem în discuţie rolul subiectului în actul perceperii – adică, simplist vorbind, nu există culoare fără ochi, sunet fără ureche etc. –, atunci trebuie să admitem că obiectul în sine este situat „dincolo” de percepţiile noastre, ceea ce ne apare în conştienţă fiind doar reprezentare, doar fe¢nomen. Aceasta ar fi concepţia realismului transcendental.[2] Mai există şi varianta, susţinută de idealismul subiectiv, că în afara obiectelor conştienţei nu ar mai fi nimic real.

La Rudolf Steiner, conceptul de realitate trebuie înţeles în strânsă legătură cu concepţia sa despre gândire. Pentru el gândirea nu mijloceşte cunoaşterea unei realităţi aflate în afara ei, ci în gândire ne este dat chiar conţinutul esenţial al realităţii. „Gândirea noastră nu este individuală, ca senzaţia şi sentimentul nostru. Ea este universală. Ea primeşte o amprentă individuală în fiecare om numai prin aceea că este raportată la sentimentele şi senzaţiile lui individuale.”[3] Prin urmare, conţinutul gândirii produs în actul de cunoaştere este elementul prin care conştienţa îşi depăşeşte graniţele pentru a se afla în legătură nemijlocită cu realitatea lumii.[4] În acest caz însă, cunoaşterea devine un proces prin care omul participă creator la plăsmuirea realităţii lumii.[5]

O cunoaştere care să îşi merite numele se exprimă în judecăţi universale şi necesare. Universale, adică exprimă raporturi valabile pentru toate situaţiile particulare posibile, în cadrul unui anumit domeniu al realului, în anumite condiţii. Necesare, i.e., date fiind condiţiile, raporturile dintre fenomene nu ar putea fi altele. Simpla experienţă ne spune că un lucru este intr-un fel anume, dar nu şi că nu poate fi altfel. Legitatea pe care o sesizăm în spirit ne ridică însă de la întâmplător la necesar.

Cunoaştere şi creaţie artistică

O trecere de la întâmplător la necesar, spune Rudolf Steiner, se petrece şi în cazul creaţiei artistice: „Atât activitatea de cunoaştere, cât şi cea artistică, se bazează pe faptul că omul se înalţă de la realitatea ca produs la ea ca producător; că se ridică de la cele create la creare, de la întâmplător la necesar.”[6]

Deoarece ştiinţa, prin sesizarea legităţii, trece de la particular la universal, putem spune că ea cuprinde infinitul. „Infinitul, pe care ştiinţa îl caută în cele finite şi pe care încearcă să îl prezinte sub forma ideii, arta îl imprimă unui material luat din lumea existentă. Ceea ce în ştiinţă apare ca idee, este în artă imagine.” Opera de artă are deci atributele ideii: necesitate şi universalitate.         

Uşor s-ar putea crede, aşa cum s-a întâmplat în cadrul idealismului german, că opera de artă ar fi încorporarea ideii, că „frumosul este apariţia ideii în formă concret-sensibilă” (Hegel). Dar ideea nu poate fi despărţită de adevăr. Ce diferenţă ar mai fi atunci între mesajul ştiinţei şi cel al artei? Cealaltă variantă, şi mai puţin elevată, ar fi să credem, aşa cum făcea Aristotel, de pildă, în opera de artă ca mimesis, ca imitare a naturii. Or, este evident că natura nu poate fi concurată în această direcţie. Aşa ceva nu ar fi nici posibil, nici necesar. Opera de artă nu este deci imitare a ceva, fie el sensibil sau suprasensibil.

Din perspectivă goetheeană, spune Rudolf Steiner, esenţialul în artă nu este „o întrupare a suprasensibilului, ci o remodelare a realului.”[7] Realul capătă astfel un statut mai înalt; apare astfel „senzorialul în veşmântul divinului”. „Aparenţa estetică este senzorialul îndumnezeit de spiritul uman creator.”[8] Ea este cu totul altceva decât înfăţişarea divinului sub forma senzorialului. Aşa ceva ar fi lipsit de sens: „Fiindcă se poate ca cineva să simtă odată nevoia de a înălţa ceva situat mai jos, ceva mai puţin valoros, în regiunea a ceea ce e situat mai sus, a ceea ce e mai valoros, dar nu şi invers. Tocmai din insatisfacţia provocată de ceva real în forma lui cea mai original-proprie se naşte dorul de a-l îndumnezei. Dar de ce să vrea cineva să transpună divinul, care, în sine, produce satisfacţia cea mai înaltă, într-o altă formă?”

Creaţia artistică

Ceea ce ne întâmpină în experienţa obişnuită ca obiect individual, spune Rudolf Steiner, nu este o realizare pură a ideii creatoare din spatele său. Alcătuirea sa nu este o expresie liberă a legităţii sale proprii, întrucât realitatea limitrofă exercită anumite determinări şi constrângeri. „Dacă obiectul s-ar fi putut dezvolta în mod liber şi independent, neinfluenţat de alte lucruri, numai atunci el şi-ar manifesta propria sa idee. Această idee care stă la baza obiectului, dar în realitate e împiedicată să se dezvolte liber, trebuie s-o ia în stăpânire artistul şi s-o facă să se dezvolte.”[9] În actul artistic, obiectul creat va primi forma cea mai desăvârşită, formă la care natura nu poate ajunge. Iată de ce „în cazul creaţiei artistului, întreaga formă exterioară a operei sale trebuie să exprime întreaga parte interioară, pe când la un produs al naturii aceasta rămâne întotdeauna datoare conţinutului interior şi numai spiritul uman căutător este cel care urmează să-l cunoască.” Prin urmare, „legile după care lucrează artistul nu sunt altceva decât legile eterne ale naturii, dar pure, neinfluenţate de niciun impediment din afară. Creaţiile artei au aşadar la bază nu ceea ce este, ci ceea ce ar putea să fie, nu realul, ci posibilul.”

 De aceea, pentru Goethe, „adevăratul artist trebuie să creeze pornind de la izvorul originar al întregii existenţe”, de la spiritul creator. Din această perspectivă, creaţia artistică
s-ar situa în continuarea activităţii creatoare a spiritului universal. În acest sens ar fi util să amintim ceea ce Rudolf Steiner spune în legătură cu relaţia dintre muzica suprasensibilă care structurează fiecare celulă a organismului unui compozitor şi ceea ce el compune, muzica sa. Aceasta din urmă nu ar fi posibilă fără prima.

Despre receptarea operei de artă

Plăcerea estetică, apreciază Rudolf Steiner, nu este cu nimic mai prejos decât plăcerea intelectuală pe care ne-o produce spiritul pur: „Cauza bucuriei pe care ne-o produc obiectele de artă nu poate fi decât aceea prin care lumea ideilor ne face să avem acea senzaţie de înălţare plină de bucurie care îl ridică pe om deasupra lui însuşi. Ce face ca lumea ideilor să ne ofere o asemena senzaţie de mulţumire? Nimic altceva decât cereasca linişte şi desăvârşire interioară ce zac în ea. Nicio contradicţie, nicio notă discordantă nu se mişcă în lumea de idei ce se înalţă în interiorul propriei noastre fiinţe, pentru că este ceva infinit în sine. Tot ceea ce face ca acest tablou să fie desăvârşit zace în el însuşi. Această desăvârşire proprie lumii ideilor este cauza senzaţiilor noastre de înălţare atunci când ne aflăm în faţa ei. Dacă este ca frumosul să ne prilejuiască o stare de înălţare similară, el trebuie să fie construit după modelul ideii.”[10] Ca atare, atunci când se caută în artă satisfacerea unor plăceri mărunte, „simplul amuzament”, avem de-a face cu decadenţa artei.

Arta este strâns legată de năzuinţa umană către libertate. Schiller observă că omul este, pe de-o parte, supus nevoilor senzoriale, pasiunilor sale, pe de altă parte, există necesitate logică, necesitate morală, trebuie să facă un lucru sau altul. Situat la mijloc, între necesitate logică şi necesitate naturală, în oricare parte s-ar îndrepta, omul este neliber. Însă Schiller vrea armonie între înclinaţie/pasiune şi logică/datorie. O asemenea armonie există deja în contemplarea frumosului. În frumos avem echilibru între spirit şi sensibil. Dar acestea trebuie să se echilibreze şi în om. Acolo unde omul nu depinde nici de necesitatea logică, nici de cea naturală, el trăieşte în starea pe care Schiller o numeşte estetică. Omul care şi-a purificat sensibilitatea prin frumos are dorinţa de a realiza neconstrâns ceea ce îi cere imperativul categoric. Deoarece omul iubeşte ceea ce trebuie să facă, spiritul şi sensibilitatea se întrepătrund în omul estetic. În viaţa socială există tot felul de reguli. Dar acolo unde se împlineşte din iubire ceea ce trebuie împlinit de la un om la altul, avem de-a face cu societatea estetică: fapta este impusă de înclinaţia cea mai lăuntrică, nu de norme exterioare.

Şi pentru Rudolf Steiner dorul de artă este expresia căutării libertăţii: „A domni liber peste pornirile naturii, peste legile senzorialităţii, peste pasiunile umane şi legiferările umane, acesta este drumul şi ţelul omului de o calitate mai bună. A fi din ce în ce mai puţin supus cerinţelor naturii, şi a da curs din ce în ce mai mult la ceea ce spiritul a recunoscut drept idee – aceasta eliberează spiritul. Libertatea este dominaţie a spiritului asupra naturii, dominaţie a ideii asupra realităţii. Ceea ce eu fac în conformitate cu legile naturii, trebuie să fac, la fel cum picătura de ploaie trebuie să cadă pe Pământ conform cu o lege imuabilă. Dacă acţionez exclusiv pe baza unor asemenea imbolduri naturale, nu sunt o sine adevărată, nu sunt o personalitate liberă, fiindcă nu mă impulsionez eu însumi, ci sunt impulsionat, nu voiesc, ci trebuie, eu sunt nevoit. Dar cu cât aprind mai mult în mine lumina spiritului, cu atât devin mai liber. De-abia acum pot spune: eu sunt acela care voieşte, care săvârşeşte ceva. Totodată apare împrejurarea că eu ştiu cărei lumini îi urmez, că am în faţa mea, sub o formă pură, transparentă, în spirit, obiectul spre care ţinteşte acţiunea mea. Eu nu urmez luminii de dragul individualităţii mele, ci de dragul obiectului pe care l-am cunoscut. O asemenea acţiune, deşi izvorăşte cu adevărat din sine şi nu de altundeva, e perfect altruistă. Fiindcă ea e săvârşită de către sine nu de dragul sinei. O asemenea acţiune este o acţiune săvârşită din iubire, izvorâtă din dăruirea totală a sinei către obiect. Înţelese în străfundul lor cel mai adânc, sunt fapte cu adevărat libere numai faptele săvârşite din iubire. Creaţiile artistului sunt (alături de altele) asemenea fapte săvârşite din iubire. Fiindcă artistul caută să învingă realitatea senzorială, prin faptul că o spiritualizează. El vrea să pună în faţa sufletului nostru o operă care, cu toate că e de natură senzorială, nu e străbătută de nişte legi ale naturii, ci de nişte legi spirituale. Ceea ce, în obiect, este numai natural, trebuie să fie eliminat, să fie biruit, şi să fie prezentat ca şi cum ar fi ceva divin. Arta este un proces neîntrerupt de eliberare a spiritului uman şi, totodată, educatoarea neamului omenesc pentru a acţiona din iubire (subl. ns.). Cine e în stare să privească pe deplin în adâncurile unei opere de artă cu adevărat mari, va simţi acel sublim elan în sus, care ne face să uităm numai pentru răstimpul contemplării ei spaţiul şi timpul şi propria noastră personalitate şi să ne pierdem cu totul în obiectul contemplat. Numai cine cunoaşte iubirea deplină, pură şi neîntinată va înţelege cu totul şi această contemplare ce te face să uiţi de tine. Cel ce nu cunoaşte iubirea adevărată, va sta mereu străin şi în faţa artei adevărate.”[11]

[1] Goethe nu a formulat explicit o teorie a cunoaşterii. Ceea ce numim teorie goetheană a cunoaşterii este ceea ce Rudolf Steiner a creat pornind de la reflecţiile şi metodele de cercetare ale lui Goethe.

[2] În sens kantian, „transcendental”, se referă la orice cunoaştere care se ocupă nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaştere a obiectelor.

[3] Rudolf Steiner, Filosofia libertăţii, Ed. Triade, Cluj, 1996, p. 176.

[4] Pentru clarificarea acestei probleme v. Filosofia libertăţii, p. 161 şi, în acelaşi volum, Linii fundamentale…, pp. 32-38.

[5] Nu trebuie înţeles că am avea de-a face cu o formă de idealism. În primă instanţă, lumea sensibilă şi lumea gândurilor ne apar despărţite datorită structurilor noastre cognitive. Luate separat, cele două lumi sunt, de fapt, „jumătăţi” de realitate. Realitatea o găsim când unim percepţia cu gândul care îi corespunde, care îi aparţine în mod intrinsec. De aceea, Rudolf Steiner numeşete concepţia sa „monism”(gr. monos = unu).

[6] Rudolf Steiner, Linii fundamentale…, p. 73.

[7] Rudolf Steiner, Artă şi cunoaşterea artei, Ed. Triade, Cluj, 2002, p. 29.

[8] Ibidem, p. 39.

[9] Ibidem, p. 30.

[10] Ibidem, p. 32.

[11] Ibidem, p. 40.

Tags: