Poza, ceasul, trenul şi şeful sau despre prizonierat

Verginia Petrovici

Şi-o fi închipuit Kafka, însinguratul şi neînţelesul, că, prin lucrările lui pline de un pesimism sumbru, ne dă o lecţie, peste vremi, de cum să nu devii captiv intr-o lume „ostilă” afirmării individualităţii, cum să trăieşti găsind misterul adevăratei întâlniri dintre oameni?

Discutam cu elevii mei de clasa a XI-a despre „Metamorfoza” lui Franz Kafka, nuvelă în care tânărul comis voiajor, Gregor Samsa, se trezeşte într-o dimineaţă preschimbat într-un gândac uriaş, gândac care priveşte în jur, gândeşte că de mult trebuia să fie în tren, se teme de ce va zice şeful arogant care stă cocoţat pe birou când vorbeşte cu subalternii şi-şi face socoteala că ar mai avea vreo 5-6 ani de robie ca să plătească datoriile familiei şi apoi să trăiască şi el liber. „Şi-apoi să vezi, ce mai viaţă!”, exclamă el visător.

Soarta lui e îngrozitoare: moare în singurătate, flămând, cu o rană produsă de lovitura de mătură aplicată de propriul tată, care vede în el doar gângania şi care răsuflă uşurat când acesta moare.

Dar dacă priveşti atent prin ochii uriaşului miriapod poţi să înţelegi cum a ajuns el în captivitate, cum s-a produs metamorfoza treptat. Deasupra mesei „sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliţă de blană în cap şi cu un boa de blană la gât: femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, până la cot.”

E visul lui aurit de reclamă: odată cu blana poţi căpăta şi femeia aceea frumoasă. Nu are nicio prietenă reală la care să se gândească, căci e prea sărac ca să găsească una care cere un aşa standard de viaţă. Şi ambiţia lui este să ajungă acolo cu preţul renunţării la bucuriile simple, şi a alergatului după câştig; plăteşte cu întreaga lui tinereţe.

Acesta e rolul reclamei: să creeze nevoi false, să manipuleze viaţa interioară, plantând acolo idoli care populează cerul speranţei cu iluzii, nelăsând loc idealurilor.

O reclamă „cinstită” prezintă produsul, cu calităţile lui, cu o poză sugestivă de cum arată, te invită să-l cumperi pentru ceea ce este el, nu prin asociere sugestivă cu alte valori: o maşină luxoasă, îţi aduce şi o femeie frumoasă, un pahar de lapte, nişte copii sănătoşi, o pastă de dinţi, o dentiţie impecabilă, o gumă de mestecat, un deodorant sau un parfum automat aduce şi partenerul dorit…

Totul a început de la fabricaţii americani de ţigări care au apelat la nepotul marelui psihanalist Freud ca să facă o reclamă la ţigări, atrăgând noi clienţi: populaţia feminină. Edward Bernays, într-o zi de iunie 1919, a ajuns în America, a adunat 100 de femei frumoase, le-a dat câte 50 de dolari, le-a pus câte o ţigară în mână şi le-a cerut să mărşăluiască prin New York, ca la o demonstraţie. A doua zi pozele din ziare apăreau sub genericul: „Femeile arată torţele libertăţii”. Suficient ca vânzările să crească vertiginos în următoarele luni şi de atunci să facă tot mai multe victime.

Este începutul reclamei moderne care asociază viaţa de porniri inconştientă (în acest caz ţigara ca simbol masculin al puterii, al falusului, cu un element-simbol pentru o valoare socială; statuia libertăţii cu facla în mână).

Al doilea element semnificativ al textului kafkian este trenul: eroul e disperat că l-a pierdut pe cel de ora cinci dimineaţa şi se gândeşte: „trebuie să mai îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor”.

Am fost invitată la o prezentare de produse la o reţea internaţională cu mari cifre de afaceri. Era ceva în stil american, „interactiv”, colorat de pasionalitate, apelând la dorinţele cele mai intime ale oamenilor: Cine vrea să fie sănătos? Cine cumpără produse din supermarket? Cine vrea să aibă succes în afaceri? Şi mâinile se ridicau automat, dar a fost un moment de derută când am ridicat şi eu mâna, o dată, contrar aşteptărilor, ca demonstraţie că nu toţi pot fi manipulaţi în felul acela meschin.

Întreb şi eu acum: câţi dintre noi nu aleargă la o promoţie, la o ieftinire de mărfuri, nu dau din coate ca să promoveze într-o funcţie, nu luptă să prindă un post mai bine remunerat, să mai ia o diplomă, un certificat, nişte credite transferabile, să-şi facă relaţii sociale profitabile?

Nu-i o metaforă frumoasă, cea kafkiană, săritul dintr-un tren în altul, pentru acest mod de viaţă? Pânda permanentă de a prinde ceva mai „bun”, frica unei pierderi iremediabile dacă „nu eşti pe fază”, regretul de a nu fi fost suficient de ager să prinzi din zbor informaţia potrivită, toate aceste sentimente au consistenţa unor fiinţe ce ne populează lumea interioară, înrobindu-ne.

Şi care e consecinţa unui astfel de mod de a sări dintr-un tren în altul, decât că pierdem direcţia în care doream să mergem şi ne duce sistemul unde vrea el, fără măcar să observăm acest lucru. Dacă avem norocul de a ne doborî o boală, un accident sau de a ne scoate din iureşul caruselului un şomaj, ce facem? Intrăm în disperare, căutăm soluţii cât mai rapide ca să scăpăm de pacostea ce a dat peste noi, în loc să ne bucurăm că ni s-a dat şansa să privim la rostul alergăturii de până atunci şi să ne restructurăm interior, să ne revedem valorile, să ne evaluăm capacităţile, să muncim pentru a căpăta altele noi.

Lucrurile încep să se contureze tot mai evident, privind mesajul ce apare chiar din debutul nuvelei: omul e prins în plasa consumului, prin reclamele care creează iluzia unui viitor prosper, prosperitatea condiţionând fericirea, ca atare, sare dintr-un tren în altul, mereu cu sufletul la gură, nemaivăzând pe cei din jur cu adevărat, nemaifiind capabili să-şi creeze relaţii durabile şi profunde, iar deasupra capului său stă şeful.

Într-adevăr cu ierarhia socială nu te poţi pune! Şeful e şef! Dar cum te raportezi tu la el, stă în puterea ta să stabileşti. Eşti ascultător şi umil, gata să împlineşti toate ordinele idioate, sau stai să te întrebi ce rost are ceea ce faci? Eşti tot timpul revoltat de ceea ce ai de făcut, sau cauţi un sens mai înalt, superior al activităţii respective? Dacă tot eşti pus de soartă într-o asemenea situaţie, ce ai de învăţat?

O poveste spune că un călător se opreşte lângă un pietrar şi-l întrebă de ce face acest lucru. „Pentru bani” i se răspunde. Întreabă pe un al doilea lucrător, iar acesta îi răspunde că o face pentru că e mândru că aparţine unei bresle vestite pentru măiestria ei de a ciopli în piatră. În schimb un al treilea îi spune că e bucuros să ridice o catedrală unde oamenii îl vor cinsti pe Marele Creator al lumii.

O altă istorioară vorbeşte despre un călugăr considerat de toţi ca fiind lipsit de minte şi pus la toate treburile „murdare”. Dar acesta în evlavia lui se ruga: „Aşa cum curăţ eu aceste podele şi toalete şi Domnul Iisus Cristos să cureţe sufletul meu de păcate.” „Aşa cum spăl eu vasele să limpezească şi Dumnezeu inima mea de gândurile rele.” Şi povestioara spune că acest călugăr a căpătat iluminarea, ajutând pe mulţi oameni să iasă din întuneric, aducând faima mănăstirii. E de altfel şi subiectul filmului lui Pavel Lunghin, „Ostrovul”.

Tot despre sensul mai înalt pe care fiecare om îl poate da la ceea ce e obligat să facă, vorbeşte şi Michael Ende în splendida sa poveste Momo. Măturătorul Beppo îşi făcea treaba cu multă dăruire, urmărind ritmul inimii,     bucurându-se de micile detalii din peisaj, ajutându-şi prietenii, dar pierde orice tragere de inimă din momentul în care se hotărăşte să economisească timpul, să câştige mai mult în speranţa de a o salva pe micuţa lui prietenă.

Cea mai recentă experienţă despre căutarea sensului am avut-o la întâlnirea cu Linda Thomas, în vara anului 2008, când a vizitat şcoala Waldorf din Iaşi. Mulţi oameni consideră curăţenia o activitate frustrantă, nerăsplătită, o necesitate care-ţi mănâncă timpul, o rutină obositoare. Cum putem să facem această muncă cu conştienţă? Cum putem curăţi şi îngriji atât murdăria vizibilă cât şi cea invizibilă? Să nu ne „luptăm” cu murdăria, ci să învăţăm să o transformăm, să descoperim cum poate această activitate să fie o cale spre propria noastră dezvoltare – curăţenie şi ordine în spaţiu, în gânduri, în opţiunile de viaţă – acestea sunt întrebările pe care ea le pune participanţilor la atelierele ei de lucru, cât şi celor care solicită serviciile firmei ei.

Elveţianca a înfiinţat prima companie de curăţenie în 1988, utilizând doar produse ecologice. E responsabilă de curăţenia de la Goetheanum (Dornach) din 1993. Ţine conferinţe, workshop-uri de curăţenie şi îngrijire, în întreaga lume.

Revenind la lucrarea lui Kafka, în cele din urmă, ochii nefericitului erou se îndreaptă speriaţi spre ceas: un obiect care marchează mecanic, necruţător trecerea timpului, pentru mulţi dintre contemporanii noştri cel mai urât accesoriu casnic, mai ales când sună luni dimineaţa deşteptarea.

Un astfel de detaliu te face să-ţi pui nişte întrebări fundamentale: De ce tot mai mulţi oameni spun: „N-am timp”? De ce te simţi aşa ostenit la sfârşitul zilei? De ce ai sentimentul că săptămâna trece în zbor? Dar mai ales de ce poţi face liste întregi de activităţi şi „realizări” de-a lungul anilor, dar ai sentimentul inutilităţii, a vieţii care ţi-a scăpat printre degete?

Răspunsul l-a dat Michael Ende în romanul citat mai sus: cu cât doreşti să fii mai eficient, să economiseşi timpul, cu cât alergi mai mult, cu atât timpul se reduce, se închistează, deoarece timpul izvorăşte din inima fiecărui om şi o acţiune capătă valoare în timp numai dacă inima se leagă puternic de ea: cu bucuria sau tristeţea ei. Şi numai dacă gândirea poposeşte asupra rezultatelor, căutând sensul mai adânc al lucrurilor. Tot ce este viu are şi un ritm specific de dezvoltare; cu cât un lucru e mai frumos, cu atât timpul de gestaţie e mai lung. Vezi trandafirul micului prinţ al lui St. Exupery. Timpul marcat de ceasuri e un timp mort, cel creat de inima omului e viu şi doar el se înveşniceşte.

Fotografia, trenul, şeful şi deşteptătorul – patru metafore care ne dau dimensiunea înrobirii noastre. Şi o lecţie de viaţă: nimic nu te poate face prizonier din afară, decât dacă te dai tu însuţi legat împrejurărilor, prin faptul că nu ai învăţat să-ţi gestionezi potenţialul de libertate cu care te-au înzestrat zeii cei buni.

Iar pierderea este cu atât mai mare dacă observi că acest mod de viaţă atrage după sine şi pierderea şansei adevăratei întâlniri cu cei din cercul destinului tău.

Tags: