Planeta Pământ ca organism viu

Petre Papacostea

Conferinţă – Bucureşti, 13 septembrie 2008

Stimaţi şi dragi prieteni,

În primul rând mulţumesc celor care au avut iniţiativa organizării acestei serii de conferinţe şi cinstea care mi s-a făcut să fiu cel care deschide seria. Subiectul de astăzi este Pământul ca organism viu, şi în primul rând trebuie să ne întrebăm de ce e important să ştim acest lucru. Sigur, multă lume când a auzit titlul acesta a spus: ce frumos este acest subiect! Trebuie să precizez însă că invitaţia la acest subiect este un fel de invitaţie la patul unui bolnav, pentru că Pământul astăzi e foarte bolnav.

Şi-atunci problemele care se nasc din această situaţie sunt de mai multe feluri. În primul rând, de cunoaştere teoretică, de înţelegere – ce înseamnă Pâmântul ca organism viu? În al doilea rând, de tehnologii. În al treilea rând, faptul că omenirea trebuie să conştientizeze lucrurile care se întâmplă şi rolul pe care îl are omul în ceea ce se-ntâmplă astăzi cu Pământul. Şi în ultimul rând, trezirea simţului de responsabilitate al oamenilor în momentul când îşi dau seama că soarta Pământului şi a omenirii este în mâinile oamenilor.

Aşadar să începem cu aspectele mai teoretice, mai mari. Ca să ştim să vorbim despre Pământ trebuie să ne amintim că el face parte dintr-un Univers, că Universul a fost conceput încă din timpuri foarte vechi ca fiind creaţia unei entităţi spirituale supreme, pe care noi o numim Dumnezeu. În unele perspective, cum ar fi cea indiană, apariţia unui Univers şi dispariţia lui sunt acte ale respiraţiei lui Brahma, zeul suprem, în sensul că atunci când Brahma expiră apare toată lumea fenomenală a Universului pe care îl cunoaştem, iar când inspiră acest Univers dispare, totul se spiritualizează, şi nu mai există vreun Univers fizic. Hiba acestei concepţii indiene este că ei spuneau că acest lucru se repetă la infinit, şi se repetă absolut întocmai. De exemplu, cu mult timp în urmă, în alt Univers, cineva stătea într-o sală ca asta, sau chiar în sala asta, şi-l asculta pe unul care vorbea despre Pământ. Acest lucru nu poate fi acceptat de spiritul occidental, care a mers întotdeauna pe ideea perfecţionării şi-a evoluţiei. Şi-atunci, chiar dacă se admite că Universurile dispar şi reapar, ele nu reapar cu istoria lor veche, ci întotdeauna pe altă treaptă, pentru că sensul apariţiei acestor Universuri este întotdeauna realizarea unui anumit pas spre nivelul suprem, pe care noi nu-l putem cunoaşte. Aşa cum se spunea într-o emisiune TV, „Univers creştin” – spunea cineva: noi pe Dumnezeu îl putem iubi, nu-l putem înţelege.

Ei bine, noi trebuie să ţinem seama şi de revelaţiile pe care le aduc marii iniţiaţi care au existat încă din Antichitate şi până în zilele noastre, şi care ne aduc o serie întreagă de detalii prin care putem să înţelegem mai bine problemele. – Care este problema înţelegerii Pământului? Problema este că ştiinţa materialistă ia în consideraţie lucrurile aşa cum sunt pentru observaţia exterioară, iar din această cauză nu poate explica problemele în care intră un element spiritual ca element de bază, şi atunci este imposibil ca prin concepţia materialistă – în care mecanica şi fizica trebuie să explice totul – să se înţeleagă că Pământul poate fi tratat ca un organism viu. De fapt, ce înseamnă un organism viu? Un organism viu este în primul rând o individualitate, care se poate separa foarte bine atunci când se manifestă la nivel fizic. Această individualitate este prinsă într-un sistem, şi noi ştim că Pământul este una din planetele sistemului solar. Ceea ce ştim în plus faţă de ştiinţa materialistă este că Pământul actual are o misiune, şi anume misiunea este crearea unei fiinţe libere, care este omul, sau care va fi omul, şi acest lucru s-a făcut în etape de evoluţie diferite, pe care, ca antroposofi, le ştiţi cu toţii. A fost vechiul Saturn – o etapă pur calorică –; a fost vechiul Soare, în care, din punct de vedere substanţial, s-a ajuns la o densificare care avea calităţile aerului, iar din punct de vedere al forţelor eterice a crescut cu o treaptă, şi s-a ajuns de la eterul caloric la eterul luminos; a fost vechea Lună, în care substanţa s-a condensat şi mai mult, s-a ajuns la consistenţa lichidă, iar ca eter apare eterul numeric, sau chimic; iar ultima fază pe care o avem până acum este Pământul actual, care a ajuns cu densificare până la materia solidă, iar din punct de vedere al eterului la eterul biologic, viu.

Nu voi insista acum asupra detaliilor pentru că aceia care aţi citit mai multă antroposofie le cunoaşteţi. Însă, dacă ne uităm în jurul nostru, pe Pământ, vedem că avem patru regnuri: regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal, regnul-om. Ce înseamnă regnul mineral? Este nivelul cel mai de jos, nivelul pe care îl putem compara cu un fel de deşeu al spiritualităţii. Ce se manifestă spiritual în regnul mineral?: găsim în forma supremă de organizare a solidului, care este cristalul. Forma de cristal ia naştere dintr-o soluţie care se evaporă, şi forţele de creştere ale cristalului încep de la suprafaţa cristalului spre exterior. Odată ce cristalul s-a constituit şi nu mai sunt condiţii de creştere, el nu are forţe de creştere în sine, iar ceea ce caracterizează regnul mineral este existenţa. Ce înseamnă existenţă? Înseamnă că dacă iau o rocă formată acum două milioane de ani şi o sparg, găsesc acolo cristale care s-au format acum două milioane de ani şi au rămas neschimbate.

Toate celelalte regnuri se caracterizează prin devenire. Ca să înţeleg forma cristalului, este suficient să ştiu chimie şi să pot explica de ce atomii cutare – să zicem sodiu şi clor – alternează într-un anumit fel în cristalul de sare. Ca să înţeleg însă planta, animalul sau omul, eu trebuie să înţeleg că ele au o dezvoltare individuală. Acest lucru se face prin faptul că apa, care era mediul în care lucrau forţele eterice care dădeau formă în regnul mineral, devine acum încorporată, coboară până în fizic – adică forţele eterice din apa care este în plante coboară până în fizic: la fiecare din regnuri se încorporează un nivel superior. Putem vedea în felul acesta cum spiritualitatea – ceea ce e suprasensibil – treptat se întrupează în fizic. Pentru ca planta, care este o organizare a lichidului – deci gândiţi-vă că o plantă înseamnă un curent de lichid care pătrunde în rădăcini, urcă în plantă, se evaporă sus, şi dă naştere formei plantei – pentru ca acest lucru să se desfăşoare normal iar planta să trăiască atât cât trebuie este nevoie ca la suprafaţa frunzelor ei să se primenească aerul, în aşa fel încât să existe mereu acea concentraţie de bioxid de carbon, oxigen, azot ca să poată fi realizată fotosinteza. Asta se face prin adierile vântului sau prin legea difuziei gazelor care tot timpul caută să restabilească procentajul normal al aerului.

Dacă trecem la animal, constatăm că găsim ceva în plus faţă de plantă şi anume organe structurate de către aer pentru aer. Acest lucru e necesar pentru că animalul a devenit independent faţă de Pământ, şi trebuie să se mişte uneori foarte repede, dacă vine un duşman sau îşi urmăreşte prada. De acest lucru se leagă apariţia unei noi calităţi, care este afectivitatea. Animalele au sentimente exact aşa cum au şi oamenii şi, dacă planta trăia în ritmuri exterioare ei, ziua-noaptea sau anotimpurile, la animale apare un ritm individual al speciei. Dacă mergem mai departe, la om, găsim încă un nivel, şi anume nivelul care ne permite să reflectăm ca o oglindă imaginea lumii exterioare pe care o traducem în noţiuni abstracte, în idei abstracte, în raţionamente, care ne permit să înţelegem într-un fel legile celorlalte regnuri şi ale omului. Or faptul că putem înţelege legea ecologică a leului sau a brânduşei de primăvară, înseamnă că avem în noi ceva înrudit cu acea înţelepciune care a creat organismele din celelalte regnuri.

Unde se situează Pământul? La prima vedere, am zice că Pământul – mai ales dacă luăm imaginea newtoniană, am spune: toate planetele sunt nişte mase stâncoase care au o greutate a lor, au fost lansate – nu se ştie când, cum, cu o anumită viteză prin spaţiu – şi au ajuns în dreptul unui soare care are o putere de atracţie mare şi atunci se combină forţa de atracţie cu viteza, şi planeta este prinsă ca planetă a soarelui respectiv. Deci oricum o explicaţie mecanico-fizică foarte simplistă, care nu se poate susţine deloc – sunt multe lucruri de spus, dar nu e timp să intru acum în detalii.

Dacă luăm părerea actuală a geologilor, Pământul este un sistem format din învelişuri concentrice, care sunt în permanentă interacţiune substanţială, informaţională şi energetică între ele. Antroposofii au convingerea că în centrul Pământului – ceea ce nu poate fi verificat cu ştiinţa actuală, dar există şi geologi care aderă la această părere – că în centrul Pământului avem masă solară încă în stadiul în care era pe vechiul Soare. După aceea urmează mai multe straturi de roci, scoarţa terestră. Întâi este o zonă care e lichidă, amintind oarecum de vechea Lună, în care totul e topit – aceea este o zonă în care dacă forăm şi facem cercetări avem impresia că trebuie să se fi format sub influenţele unor fenomene vulcanice extraordinare, totul este răvăşit şi aceasta e impresia pe care o dă. Peste ea vine o zonă în care s-au depus depozite sedimentare în mările care au acoperit Pământul, şi aceste depozite conţin organisme fosile, pe care dacă le cunoaştem – e vorba de microfosile, nu de dinozauri sau alte lucruri – microfosile pe care, dacă le cunoaştem şi studiem aceste depuneri, este ca şi cum am răsfoi o carte care ne povesteşte – ştiind ce semnificaţie au acele fosile – în ce condiţii s-au format depunerile respective. Astfel, în era secundară s-au depus straturile de calcar, de dimensiuni fantastice, ce ajung la kilometri grosime, şi toată lumea se întreabă: unde a stat calciul ăsta până atunci, cum de s-a depus atunci?

La suprafaţa Pământului s-a format un strat viu, pe care noi îl numim învelişul de soluri – acest înveliş de soluri are foarte multe trăsături interesante – despre unele din ele vom vorbi puţin. Am vorbit despre evoluţia de la vechiul Saturn, la vechiul Soare, la vechea Lună, la Pământul actual. Ce este interesant este că, între aceste patru etape, de fiecare dată, a survenit faza de spiritualizare în care, în lumile spirituale,    s-au judecat rezultatele obţinute şi s-a hotărât ce trebuie să se întâmple în continuare, apoi s-a reapărut în fizic sub o formă nouă. Dar interesant este că înainte de a deveni vechiul Soare s-a repetat întâi faza vechiului Saturn prescurtat. Când am ajuns la vechea Lună de asemenea a fost o pauză, Luna apare ca un organism nou, dar înainte de a începe faza propriu-zisă Lună, s-a repetat întâi Saturn, Soare prescurtat şi s-a ajuns la Lună. Pământul actual a început de asemenea întâi cu Saturn, Soare, Lună, şi Pământul actual s-a dezvoltat ultimul. Este interesant de ştiut acum dacă în Pământul actual în centru avem nucleul acela de plasmă solară veche – s-ar putea ca în centru să existe şi o urmă din Saturn – dar asta ne aminteşte foarte bine de legea biogenetică fundamentală a lui Haeckel, care spune că în evoluţia embrionară a organismelor, se reflectă etape pe care le-a parcurs forma unui organism în cursul istoriei.

Este clar că omul nu arăta întotdeauna aşa cum arată astăzi. Cel ce avea să devină om este vârful unui evoluţii, despre care am spune că este o linie de umanizare a lumii animale, în care spiritul uman nu era încă încorporat, dar conducea cumva din afară, în aşa fel încât trebuia să se ajungă la o formă corporală atât de nespecializată, încât spiritul uman să poată pătrunde în ea şi, spiritualizând-o, să se desprindă parţial de gravitaţie. Deci omul nu mai este obligat să fugă în patru labe ca orice animal, pentru că partea superioară este desprinsă de gravitaţie, şi poate fi pusă în slujba unei munci intelectuale, spirituale. Pe lângă asta, ce permite omului să aibă atitudinea asta de coloană care îl impresiona atât de mult pe Goethe? Este singura fiinţă la care încheietura dintre gambă şi coapsă îţi permite să tragi o linie dreaptă. Mai există şi alte animale care umblă temporar în două labe – aşa cum sunt unele maimuţe, urşii chiar, dar la toţi aceştia genunchiul este crăcănat şi mersul este crăcănat, uitaţi-vă la om! O maimuţă care umblă în două labe nu se va compara niciodată cu un om. Deci spiritul uman avea nevoie să se ajungă cu forma animală la momentul când el a putut să coboare şi să ocupe această formă.

Revenind la Pământ, vreau să spun că această adunare de amintiri a unui trecut din evoluţia lui seamănă deja cu ceea ce se întâmplă la organismele vii de obicei. Care este dificultatea pentru ştiinţă să înţeleagă mai departe integrarea Pământului în Cosmos? Este o mare deosebire între ceea ce cercetează omul pe Pământ, şi ceea ce observă în Cosmos. Şi anume: pe Pământ, omul are în ambianţa sa peste tot substanţe. Problemele care se pun sunt: cum folosim aceste substanţe în activităţile noastre, cum le putem transforma în unelte de lucru, cum le putem prelucra cu uneltele noastre de lucru etc.? Aceasta este, să spunem, partea întunecată a substanţelor, asta e ceea ce interesează pe om în mediul lui ambiant. Când privea spre Cosmos, el nu mai avea de a face cu substanţe, ci cu fenomene luminoase. Aceste fenomene luminoase i-au permis să elaboreze cea mai veche ştiinţă, care este astronomia. Pentru că, urmărind ritmurile care există în Cosmos, ajungi la o precizie a legilor pe care n-o întâlneşti în lumea pământeană. Pe de altă parte, studiind fenomenele de pe Pământ şi felul cum poţi folosi cunoştinţele, se ajunge întotdeauna la tehnici de folosire. Cea mai veche tehnică de care putem vorbi astăzi este agrotehnica, pentru că primul lucru pe care omul a trebuit  să-l pună la punct pentru a face un salt în civilizaţie, a fost acela de a-şi organiza producţia de bunuri, de alimente, pe care să nu le caute pe hectare întregi ca să găsească puţine boabe de fructe.

Şi atunci Pământul şi mediul ambiant cosmic apar ca doi poli absolut opuşi. Şi este bine să facem o comparaţie între fenomenele terestre şi astronomice, şi să vedem prin ce se deosebesc ele. În primul rând, fenomenele terestre au la bază realităţi, în timp ce fenomenele astronomice au la bază imagini pe care le avem despre cer. Aceste fenomene terestre apar ca materie, iar fenomenele astronomice ca lumină. Sigur că şi materia poate să ajungă la o expresie prin lumina care cade asupra unui obiect şi îl luminează, prin culorile care apar, însă atunci când în materie vedem lumină proprie, aceasta e legată întotdeauna de ceva care distruge substanţa, şi anume: foc, electricitate sau radioactivitate. Deci există cumva un contrast între lumină şi materie. În mod preferenţial la nivelul materiei avem o ordine căreia îi putem spune haotică, pentru că există multe lucruri care par contradictorii, dacă stăm să facem cercetarea, în timp ce în astronomie ordinea este legică şi cu o precizie matematică fantastică. Fenomenele tereste impulsionează la muncă, fenomenele astronomice impulsionează la gândire. Fenomenele terestre conduc la tehnică, fenomenele astronomice conduc la ştiinţă, şi disciplinele principale sunt agrotehnica la terestru, şi astronomia în privinţa Cosmosului.

Vedeţi dar că este foarte greu să judeci acum Terra ca o componentă a Cosmosului, a Universului, pentru că sunt alte puncte de vedere. Aceste lucruri nu pot fi înţelese dacă nu putem înţelege dezvoltarea unui corp de la ceva spre altceva. Or ştiinţa materialistă ia în general situaţia actuală şi este pragmatică: dacă ea se va dovedi incorectă, o să facem altceva, altfel, dar deocamdată admitem că e aşa. În astronomie lucrurile sunt mult mai clare.

Şi acum să ne apropriem puţin mai mult de sol, de Pământ. Rudolf Steiner, descriind etapele unei cercetări, ajunge la un moment dat, după ce enumeră cercetarea empirică – care ne dă fapte clare –, după aceea vine matematizarea – prin care se caută să se introducă ordine în repetarea anumitor fenomene – şi în final, cercetând mai ales lumea viului, se ajunge să descoperim forţe. Deci nu este suficient să ştiu: atomul cutare aparţine sulfului, şi atunci descriem elementul în laborator: are culoarea galbenă, se topeşte la acea temperatură etc. Aceste substanţe şi elemente sunt în general purtătoare de forţe – fie de forţe ale vieţii, despre care ştiinţa nu poate şti nimic, care sunt forţele eterice în ştiinţa ocultă; fie forţele sufleteşti care sunt forţele astrale; fie forţele spiritului, ale Eului, care sunt spiritul. Şi atunci, pentru ca spiritul să se poată manifesta în lumea fizică, el are nevoie de substanţe sau de elemente pe care să se sprijine.

În lumea viului există cinci elemente care sunt responsabile pentru tot ce se întâmplă. Şi anume, avem pe de o parte carbonul, care primeşte impulsurile de formă, de structură. Carbonul participă şi la formarea scheletului şi, cei care aţi făcut chimie organică, ştiţi că se vorbeşte de scheletul unei anumite structuri chimice, şi acest schelet este în general format din carbon. Să zicem că avem un zahăr simplu, o hexoză, şi avem şase atomi de carbon care constituie scheletul – acest cuvânt nu a fost introdus de antroposofi, chimia i-a spus „scheletul de carbon”. Toată chimia organică se bazează pe cunoaşterea substanţelor organice care au un schelet de carbon. La acest schelet pot să apară anumite formaţiuni (Desenează la tablă.), de exemplu, forma acetonică – care e caracteristică pentru anumite zaharuri – sau aldehidică dacă o punem aici. Scheletul altor substanţe, cum sunt amino acizii – există o funcţie amino, NH2, şi o funcţie acidă, care e COOH. Interesant că, în general, fenomenologia lumii vii, este dinamizată prin polarităţi. Când am în soluţie două substanţe, dintre care una e acidă şi una e alcalină, cum ar fi chiar clorura de sodiu – clorul e acid, sodiul e alcalin –, dacă soluţia e destul de diluată vom avea câteva molecule întregi, marea masă va fi o structură intermediară, şi vom avea foarte mulţi atomi separaţi, anioni de clor şi cationi de sodiu. Ei creează un echilibru dinamic şi, interesant este că, la substanţe cum sunt aminoacizii, mai avem aceste funcţii care sunt de semn diferit – aceasta este pozitivă, asta este negativă. Aminoacizii stau la baza substanţelor proteice, care sunt substanţe structurale ale animalelor, care se mişcă, şi este foarte important că proteina e compusă din aminoacizi şi această polaritate joacă un rol chiar în cadrul moleculelor.

Fiindcă am vorbit de polaritate, aş vrea să mai atrag atenţia asupra unui anumit lucru care priveşte Pământul. Întregul Univers este construit pe un tipar pe care noi îl numim polar. El a fost descris pentru prima dată de Goethe la plante. Şi anume, ce spunea Goethe? Există o rădăcină care are o anumită funcţie, de legătură cu pământul. Există un nivel cum e floarea, la care planta nu mai concentrează materie în ea, ci dimpotrivă se risipeşte materia în culori, în parfumuri, în granule de polen. Şi între ele, ca să coexiste aceşti poli diferiţi, există un sistem intermediar ritmic, care este sistemul de frunză, unde se face fotosinteza. Şi fotosinteza, depinzând de lumină, e clar că este un sistem ritmic, fiindcă ziua au loc anumite procese, noaptea alte procese în plantă. Această polaritate se regăseşte dacă analizăm omul. Trebuie să vă spun că rădăcina este un pol informaţional al plantei. Dacă analizăm un om, constatăm că şi el are un pol informaţional: capul, unde se regăsesc principalele organe de simţ. Este polul prin care pătrund aproape toate substanţele nutritive, ca şi la plantă. Este un pol mai mult sau mai puţin imobil, cum e şi la plantă rădăcina. Fiindcă un alergător, când aleargă, prin sistemul de muşchi care fixează capul, mişcă foarte puţin capul faţă de mişcarea puternică a trunchiului şi membrelor. La polul opus se găsesc organele metabolice ale omului – metabolice-abdominale – aşa cum floarea este pol metabolic la plante. Deci tot ce se sintetizează în frunze şi urcă spre plante începe să se destrame. Această destrămare este datorită transformării care are loc în substanţe complexe sau mai simple, şi care modifică şi natura, apar uleiuri volatile. Tot ce coboară de la frunze în jos suferă dimpotrivă fenomene de polimerizare. Amidonul solubil care coboară dă naştere unei cantităţi mari de celuloză, de legumină, şi de alte substanţe de rezervă, chiar amidon, cum e la cartof, în partea subterană. Aşadar omul apare ca o plantă inversată. Între organenele metabolice şi cap, apare un sistem ritmic, reprezentat de plămâni şi inima, aparatul circulator.

Această răsturnare se face treptat. În primul rând, ca animalul să poată deveni independent, el trebuie să spiritualizeze acest nivel. Şi apare pentru prima oară un cap la animal care îi permite să culce această direcţie din verticală în orizontală: trunchiul animalelor este paralel cu suprafaţa Pământului. Deci legătura aceasta dintre Cosmos şi Pământ o avem la plante, şi o avem inversată complet la om. Aceste două categorii de fiinţe sunt legate de Cosmos şi Pământ în mod asemănător, dar nu identic, fiindcă omul este şi el independent. Spiritualizarea părţii superioare a permis omului să depăşească animalitatea pe plan fizic şi să se poată încorpora în condiţiile Pământului actual. Trebuie să vă mai spun că s-au făcut analize de chimie biologică la nivelul radicelelor, şi s-au găsit substanţe care sunt fosfolipide, care se găsesc în general în substanţa nervoasă a omului şi-n creier.

Un alt lucru în legătură cu creşterea plantelor – când planta se dezvoltă, se manifestă o umplere a corpului eteric al plantei, care însoţeşte sămânţa plantei încă de când ea cade pe pământ – ea are în jurul ei un corp eteric suprasensibil, nu se vede, dar în momentul în care planta începe să crească, ea umple cu particule materiale corpul eteric, aşa că atunci când privim o plantă, noi vedem de fapt forma corpului ei eteric, şi îl putem vedea cu simţurile noastre fizice pentru că acest corp eteric s-a umplut cu particule materiale. Este interesant de văzut că, pe măsură ce creşte planta – (Arată pe desen.) iată, prima frunză este foarte bine dezvoltată, e multilobată – pe măsură ce creşte, frunza începe să se zdrenţuiască, şi apoi, pe măsură ce se dezvoltă şi mai mult, ea începe să se reducă la nişte benzi mici, verzi, pentru a se metamorfoza după aceea în floare. Pentru a putea înţelege mai bine aceste lucruri, putem compara plantele între ele şi să înţelegem ce se întâmplă în forma plantei. De exemplu, dacă luăm o frunză de muşcată, ea este mai mult sau mai puţin rotundă. Asta pentru că forţele eterice la nivelul frunzei sunt cam la fel de puternice în toate sensurile spaţiale, în plan bineînţeles. Dacă luăm o frunză cum este cea de stejar, aceasta ne arată că frunza de stejar se umple cu materie în felul acesta (Desenează.) pentru că forţele eterice sunt puternice pe anumite direcţii, iar în celelalte direcţii sunt forţele astrale care vin din afară, pentru că planta nu are corp astral, şi forţele astrale inhibă planta.

Trebuie să ştiţi că planta în creştere este influenţată de căldura soarelui în două feluri. Căldura soarelui se poate uni cu apa sau cu vaporii care sunt imediat la suprafaţa pământului, şi care pătrund în pământ, şi această apă, când pătrunde în pământ, are forţe de dizolvare mai mari, forţele eterice se desfăşoară bine în cadrul lor şi primesc influenţa planetelor interioare – adică Lună, Mercur şi Venus – care întăresc forţa solară în această apă încălzită. În ea forţele eterice se manifestă foarte bine, sunt forţe de creştere, şi planta poate să iasă la suprafaţă. În acelaşi timp, crescând ea întâmpină căldura uscată a aerului – este tot căldura soarelui, dar este în aerul uscat, pe care îl încălzeşte – şi aici acţiunea soarelui este întărită de planetele superioare, exterioare – cum le spunem noi –, Saturn, Jupiter şi Marte. Prin forţele de creştere planta proliferează, iar forţele celelalte sunt utile pentru că duc la acumularea de substanţe nutritive în plante.

Prin cercetări personale pe care le-am făcut, am ajuns să pun în evidenţă antagonismul care există între forţele eterice şi forţele astrale. Ele se manifestă şi în om – trebuie să ştiţi că, în cazul omului, atunci când adoarme, corpul astral şi Eul pleacă şi rămân la locul de odihnă numai corpul fizic şi corpul eteric. Bineînţeles că aceste forţe sunt înlocuite de alte forţe, dar nu intrăm în detalii aici. Omul rămâne analogul unei plante – cât timp omul doarme profund, el este analog unei plante. Şi atunci forţele de creştere care au rămas acum suverane refac structurile distruse în timpul zilei. Deci dacă aveţi o grijă importantă care vă urmăreşte, o să constataţi chiar dvs. şi chiar veţi spune fără să ştiţi acest lucru: „Mi-a dat şeful meu o chestie pentru care mi-ar trebui trei luni ca  s-o fac, şi el mi-o cere în trei săptămâni.” După o săptămână îl întâlnesc şi zice: „Mă consumă chestia aia aşa de tare că am slăbit trei kilograme.” Deci vedeţi cum activitatea prea intensă a corpului astral ne poate distruge chiar corpul fizic în mod vizibil. Şi eu am pus în evidenţă printr-o cercetare făcută – nu discut acum metodica, pentru că mă duce prea departe – dar vreau să vă uitaţi la aceste patru imagini (Arată pe planşă.), să vedeţi că dacă aici am forţe eterice foarte eficiente, ele îmi dau imaginea asta foarte nestructurată în interior. Pe măsură ce eu defavorizez forţele de creştere, ele se restrâng, nu mai au puterea să ajungă până în margine. Şi din afară pătrund din ce în ce mai puternic forţe structurante, şi aceasta vă pune în evidenţă antagonismul care există între forţele eterice şi forţele astrale.

Acest lucru se întâmplă şi în viaţa Pământului, care este în mare produsul a două forţe foarte importante ce se manifestă prin calciu şi prin silice. Silicea este, aşa cum spune Rudolf Steiner, cea mai nobilă substanţă de pe Pământ. Dacă avem o sticlă făcută din silice, atunci rolul silicei îl putem înţelege foarte uşor, dacă ne uităm de exemplu la geam. Cea mai mare parte din sticlă este făcută din silice, dar e amestecată cu ceva calcar şi încă altceva, şi din cauza aceasta sticla reţine o parte a radiaţiilor ultraviolete. Ei bine, dacă sticla aia ar fi făcută numai din silice, silicea nu reţine absolut nimic pentru sine. De aceea se spune că este cea mai nobilă substanţă de pe Terra, pentru că ea permite oricărei informaţii, şi mai ales informaţii cosmice, să ajungă până la cele mai adânci celule din plantă. Dacă ne uităm la geam, vedem acest lucru: geamul ne separă de exterior, dar totodată ne permite să avem toată informaţia despre ce se-ntâmplă în jur, pentru că este transparent. La fel este şi silicea care transmite în plante informaţia cosmică, şi unii consideră că particulele de silice din plantă sunt ca nişte mici ochi care umplu planta. Silicea reprezintă cam 30% din scoarţa terestră, deci este o substanţă foarte abundentă. Şi, dacă ne gândim la corpul uman, unde găsim silicea? O vom găsi mai ales la suprafaţa corpului – în piele, în organele de simţ mai ales – dar mai concentrat în ochi, care este organul văzului, deci organul pentru perceperea luminii. Vedeţi dar legătura care există între silice şi organele de simţ. Dar dacă vă uitaţi la tehnicile moderne, la informatică, veţi vedea ce importantă este silicea când se fac microprocesoarele, deci este la baza tehnologiei informaticii. Rudolf Steiner spune, de altfel: dacă vreţi să înţelegeţi esenţa unei substanţe, căutaţi să vedeţi întotdeauna ce face industria din acea substanţă. Iată deci o confirmare prin industrie a importanţei silicei.

Calciul, dimpotrivă, este elementul care adună spre el tot ce este substanţă nutritivă, şi joacă întotdeauna un rol foarte important în soluri, pentru că în solurile fertile noi avem întotdeauna cantităţi suficiente de calciu, care este însoţit de celelalte elemente alcaline pământoase, magneziu, potasiu, sodiu. Revin numai puţin la plantă: am spus că rădăcina este un organ informaţional. Planta, dacă se găseşte într-un sol în soluţia căruia e mai mult sodiu decât potasiu, va absorbi mai mult potasiu decât sodiu, deci are o putere de selecţie la nivelul rădăcinii. Toate aceste lucruri ţin de Pământ în aceeaşi măsură, pentru că, datorită lor, la suprafaţa solului   s-a putut dezvolta învelişul de soluri al Pământului. Învelişul de soluri al Pământului face posibilă, pe de altă parte, realizarea învelişului verde, vegetal, la suprafaţa Pământului.

Nu am terminat cu substanţele care sunt la baza coborârii impulsurilor spirituale. Am spus la carbon: structura – carbonul primeşte impulsurile de structură prin intermediul sulfului. Spiritualitatea universală lucrează prin intermediul sulfului ca să transmită anumite informaţii şi impulsuri. A doua substanţă este oxigenul, cu care carbonul se uneşte. Şi noi ştim că atunci când expirăm, expirăm foarte mult bioxid de carbon, rezultat din procesele organismului nostru. Şi planta respiră, şi solul respiră, există şi teste în care se ia proba de sol şi se constată cât oxigen consumă  într-un spaţiu de timp.

Pe lângă oxigen mai avem azotul. Azotul este un element foarte special – ceea ce îl caracterizează este dorinţa libertăţii. Azotul nu suportă să stea mult fixat în structuri. Din această cauză, spre deosebire de azotul pe care îl găsim în depozite terestre, cantitatea cea mai mare de azot se găseşte în atmosferă. Aproape 80%, sau 79% din atmosferă este azot. Azotul este foarte important – dvs. vedeţi, noi inspirăm şi expirăm. Acest lucru nu are prea mare importanţă pentru azot, fiindcă noi nu fixăm azot, deci îl inspirăm şi-l expirăm aşa cum l-am inspirat. Însă azotul apare ca un pendul pe aripile căruia pătrunde oxigenul şi se elimină bioxidul de carbon. Prin azot se realizează ritmul respirator. Acest ritm respirator este foarte legat de azot, şi dacă luăm acum un clopot de sticlă în care băgăm un om şi introducem acolo o atmosferă mai bogată în azot decât normal, vom vedea că în curând ritmul lui respirator se accelerează. Dacă vom scădea azotul din aer, dimpotrivă, ritmul lui respirator va deveni mai lent. Iată, acest lucru se leagă şi de afectivitate. Orice emoţie ar avea un om sau un animal, primele lucruri care se modifică sunt ritmul respirator şi pulsul. Deci sufletul are ca bază de susţinere azotul, ca bază de realizare a impulsurilor spiritual-sufleteşti. În atmosferă – la ora actuală e greu de spus acest lucru, dar până nu de mult se spunea că vânturile de pe Terra formează un sistem cu centre de cicloane şi anticicloane, care sunt organizate     într-un anumit fel prin diferite regiuni geografice, or toată această ritmicitate este organizată în cadrul unei atmosfere în care 80% este azot. Deci azotul are un mare rol în legătură cu ritmurile biologice şi cu afectivitatea.

În sfârşit, mai există un alt element. Acesta este hidrogenul, care este de fapt elementul Cosmosului. 99,9% din Cosmos este format din hidrogen şi heliu. Ce face hidrogenul, care este rostul lui? Este tocmai această pregătire a substanţei de a se întoarce în lumea spirituală. Hidrogenul este parţial materie, parţial spirit – are caractere mixte. El este foarte uşor, este cel mai uşor element. În orice caz, ce este interesant este că atunci când un organism moare, hidrogenul apare în foarte mulţi produşi care degajă acest cadavru. Şi anume, vom găsi în jurul cadavrului amoniac, gaz metan, hidrogen sulfurat – toate sunt combinaţii ale hidrogenului cu diversele elemente importante pentru viaţă, şi care le antrenează spre Cosmos. Tendinţa asta a hidrogenului de a subtiliza lucrurile se poate vedea din faptul următor: hidrura de plumb, care ştiţi că e un metal foarte greu – hidrura de plumb, deci combinarea cu hidrogenul, se transformă în gaz: deci iată că hidrogenul poate transforma în gaz chiar şi un metal atât de greu cum e plumbul.

 

Ei bine, sunt foarte multe aspecte pe care încă nu le-am atins. Vreau să vă spun că multe din datele pe care vi le-am prezentat se găsesc în două cărţi – una este Plantele ca imagini ale lumii sufleteşti[1] şi a doua este o carte care n-a fost tradusă încă, se cheamă Organismul Pământului, e scrisă de un colectiv de antroposofi – dar ambele pleacă de la informaţii fundamentale pe care le-a oferit Rudolf Steiner. În legătură cu plantele – ce exprimă plantele? Autorul de care v-am spus descrie plantele ca fiind legate de o astralitate care coboară până în fizic, deci modelează forma, dar nu are viaţa pe care o are partea sufletească la om de exemplu. Ce avem comparabil cu planta la om, din punct de vedere al formei? Avem mimica. Una este mimica unui om care râde în hohote, alta este mimica unui om care plânge, alta este mimica unui om care se miră sau care se sperie, dar mimica este tot timpul schimbătoare, poate evolua. În plante este fixat un anumit moment sufletesc care poate fi descoperit prin meditaţie, prin contemplarea îndelungă a unei plante. Şi Rudolf Steiner spune că aceste lucruri nu pot fi făcute la repezeală. Fiindcă sunt persoane care pot să aibă o intuiţie: „Vai de mine, îmi place planta asta pentru că e aşa modestă.” Altul îi găseşte alte calităţi – altul spune: „Planta asta e imperială, simţi că eşti mai mândru tu când o vezi” etc. etc.

Aşadar în plante aceste lucruri sunt fixate, nu sunt uşor de detectat, dar vă dau un singur exemplu care mie mi s-a părut foarte frumos. În altă lucrare se descrie că anumite plante exprimă dorul. Ce este dorul? Dorul este o stare de dorinţă de a te uni cu altceva, care este departe sau care e în trecut sau viitor. Ei bine, dacă urmărim plantele din familia liliacee, plante cu bulbi. Vom putea constata că ele sunt foarte legate de lumină, şi că exprimă ceva în legătură cu lumina. Uitaţi-vă la brânduşa de primăvară, care apare înainte de a se topi zăpada, care parcă nu mai are răbdare să ajungă la anotimpul luminii, care topeşte zăpada în jur şi apare floarea aceea portocalie minunată. Frunzele în schimb sunt foarte reduse, ca şi cum n-o interesează domeniul fotosintezei, pe ea o interesează să se întâlnească mai repede cu soarele. Dacă mergem mai departe şi ajungem la perioada verii, vom avea lalelele, cu flori bine dezvoltate, cu frunze care fac fotosinteză bună şi care sunt florile verii. Iar dacă mergem spre toamnă, în pajiştile de munte, vedem că acolo totul a murit, toate plantele sunt veştejite. Şi totuşi apare un dor spre ceva trecut, ca un fel de doliu, care poate să apară la un moment prin brânduşele de toamnă, violete, care te uimesc: „Ce caută în această lume a morţii, această floare care apare, care este ca un fel de dor de ceea ce a fost?” Şi sunt multe descrieri frumoase şi poetice dacă vreţi, dar care au un substrat profund. Când le citeşti complet şi fundamentarea ştiinţifică, vezi că exprimă într-adevăr ceva ce vine prin astralitate.

Aceasta este o linie pe care s-a mers, şi acum să ajungem la ce a făcut omul cu Pământul? Întrebarea pe care şi-o pune unul din autori este: Pământul poate exista fără om? El nu poate exista fără om, Steiner a atras de nenumărate ori atenţia că, privind Universul actual ca începând cu un mare punct fizic şi terminându-se cu răcirea generală, entropia generalizată în Univers, fără a lua în consideraţie omul, nu poţi să înţelegi absolut nimic din evoluţia sistemului solar, din evoluţia Pământului, care trebuie să fie teatrul de acţiune pentru ca omenirea să poată evolua. Omenirea din Antichitate a căutat să înţeleagă raţiunea de a fi a lucrurilor. Aceasta este superioritatea cunoaşterii din Antichitate: vroiau să ştie care e raţiunea de a fi a lucrurilor.

Odată ce s-a dezvoltat ştiinţa materialistă a apărut o altă tendinţă: care e raţiunea economică de a fi a unui lucru? Prin raţiunea economică a grâului, dacă eu nu-l mai îngraş cu îngrăşăminte chimice şi ajunge să-mi dea o tonă sau două de grâu pe hectar, asta nu mă interesează. Deci îi pun îngrăşăminte chimice, fiindcă ştiu că la anul voi recolta zece tone de grâu pe hectar. Dar nemaiavând în minte raţiunea de a fi a lucrului, omul a degradat lucrurile, pentru că le-a exploatat într-un singur sens, şi anume profitul şi rentabilitatea. Această economie pusă să obţină cât mai mult de la natură, indiferent prin ce mijloace, se numea pe la începutul secolului XX în Germania Raubwirtschaft, ceea ce înseamnă „economie de jaf”. Cine e jefuit? Jefuită este natura. Care este însă consecinţa pentru om? Pentru om, consecinţa este pierderea solurilor fertile şi până la urmă reducerea masivă a productivităţii. Şi un exemplu celebru este anul 1934, când în Statele Unite s-a declarat an de doliu naţional, pentru că pe o suprafaţă de nu ştiu câte zeci, dacă nu cumva sute de milioane de hectare, pământul a fost spulberat de vânturi puternice, pentru că el a fost chimizat ani de zile, s-a distrus humusul, deci s-a distrus structura, liantul între particulele de pământ, şi când au venit vânturi puternice au spulberat o mare parte din aceste soluri. După aceea au urmat nişte ploi extraordinare care au spălat ceea ce mai rămăsese pe rocă, şi sunt la ora actuală suprafeţe imense în Statele Unite în care roca e goală, nu se mai poate face niciun fel de producţie vegetală. Acesta a fost un prim semnal, ar fi trebuit, cel puţin americanii, să ia în atenţie acest lucru.

Dar ce-au făcut americanii cu câţiva ani înainte? În ‘28, în Guvernul Federal de la Washington, exista o direcţie care se numea Direcţia pentru urmărirea efectelor noilor tehnologii introduse în agricultură. Această direcţie a apucat să facă două rapoarte, care au indispus aşa de mult conducerea încât s-a desfiinţat direcţiunea. A urmat ‘34, an de doliu naţional – nimeni nu a vrut să tragă consecinţe şi concluzii. În anul 1948, Ehrenfried Pfeiffer, antroposof care a experimentat agricultura biodinamică – deci sistemul recomandat de Rudolf Steiner – pe toate continentele, se mutase în America, unde cumpărase un teren destul de degradat, pe care a început să aplice agricultura biodinamică an de an şi să înregistreze efectele produse. Rezultatele au fost excepţionale. El însă a făcut mai mult decât atât. A pus la punct metode de compostare a deşeurilor industriale, care erau toxice, nu se puteau pune în pământ. Şi, prin tratarea cu preparate biodinamice, le-a transformat în îngrăşăminte excelente pentru pământ, sau în orice caz, detoxificare completă a lor, deci puteau fi aruncate şi într-o groapă, să zicem, ecologică. Pentru acest motiv, americanii i-au acordat titlul de doctor honoris causa. Acest om apreciat ajunge prin ‘47-’48 să reprezinte Statele Unite la ONU. El a fost un om foarte preocupat de măsurile care trebuie luate pentru a se salva ecosistemele naturale, şi a scris o carte foarte frumoasă, O faţă a pământului. Iar în ‘48 a făcut două memorii la ONU pentru a se discuta măsurile de protecţie a mediului. Nu a primit niciun răspuns, nici nu s-au discutat problemele respective. Iar în ‘48 el atrage atenţia: „Să ştiţi că în momentul când în Europa vor apărea primele tornade, va fi prea târziu pentru a se mai putea lua vreo măsură eficientă.” Acest lucru nu a impresionat pe nimeni, astăzi însă vedem că tornadele deja ne vizitează continentul cel puţin şi îşi cam fac de cap.

Discutând cu diverşi specialişti, am întâlnit şi păreri de tipul acesta: „Astea sunt numai impresii exterioare, pentru că Pământul trece prin anumite etape – au mai fost glaciaţiuni, a mai fost cutare, a mai fost cutare.” Totuşi e foarte curios că de două sute de ani sunt voci care tot anunţă că va veni această perioadă. Prin anii ‘80 şi ceva – am acasă o lucrare a unui american, care căuta să atragă atenţia asupra faptului că, din cauza faptului că s-a distrus mult humus în sol, culoarea solurilor a devenit mai luminoasă. Pământul reflectă mai multă căldură solară decât o făcea înainte, şi asta va duce la modificări ale regimului caloric al Pământului. Iar el prevedea nu efectul de seră, ci, la un moment dat, apariţia unor glaciaţiuni. În ‘86 apare în America o carte foarte importantă, pe care am avut-o şi eu la vremea respectivă de la un institut american sau biblioteca americană. Cartea se cheamă Noi direcţii în agricultură şi în cercetarea din agricultură şi se atrage atenţia – sunt spuse lucruri foarte interesante – printre altele se atrage atenţia americanilor: „Să nu vă imaginaţi că discuţiile cu economiştii şi politicienii pot să ducă la rezolvarea acestor probleme.”

Aşadar, la ora actuală suntem în faza în care interese politice, interese economice, conduc şi ştiinţa şi mai ales tehnologiile şi aplicaţiile lor. Din cauza asta, Pământul – eu sunt convins că în mare parte din cauza asta – Pământul este astăzi foarte bolnav. Vedeţi ce se întâmplă cu clima, cu dereglările climatice – în America iar se anunţă un taifun extraordinar, iarăşi urmat de nişte ploi devastatoare – şi întrebarea este: „Se poate face ceva sau nu se poate face nimic?” Rudolf Steiner, şi înaintea lui au fost alţii – Howard, în Anglia – a căutat să elaboreze sisteme de agricultură care să menţină fertilitatea solului. Acesta este un punct foarte important de luat în considerare pentru toţi ecologiştii, şi anume: scopurile unei societăţi civilizate şi culte este acela de a salva fertilitatea solului, şi dacă e posibil de-a o mări. Or aplicarea de îngrăşăminte chimice duce la distrugerea fertilităţii solului. Şi atunci, trebuie pur şi simplu să se întrunească liderii statelor şi să discute aceste probleme. Dacă se va face poate se va mai găsi o soluţie, dacă nu, nu avem de aşteptat lucruri prea bune.

Îmi pare rău să termin pe o notă pesimistă, şi atunci voi cita un medic român care a murit acum vreo 20 de ani, Doctorul Iorgulescu, care într-o conferinţă a spus: „Domnilor, Dumnezeu nu a creat Pământul şi omenirea ca să o lase să se distrugă singură.” Deci, să sperăm că undeva există un geniu al umanităţii care va interveni şi va lucra din spiritualitate. Trebuie să fim medici ai Pământului, cum trebuie să fim medici ai oamenilor, dar în cunoştinţă perfectă şi omnilaterală a problemelor. Ceea ce vreau să spun: comuniştii au greşit când spuneau „societate multilateral dezvoltată”. Multilateralitatea este tot o unilateralitate, dar ceva mai complexă să zicem. Dar importantă este omnilateralitatea. Dacă noi ignorăm spiritualitatea lumii, vom haotiza materialitatea ei – asta este clar. Acest lucru     l-am spus la o conferinţă la Universitatea Ecologică anul trecut şi a fost foarte bine primit. Astea sunt în mare lucrurile pe care am dorit să vi le comunic. Dacă aveţi întrebări sau comentarii? – bineînţeles, ar fi multe de spus încă în legătură cu metoda recomandată de Steiner şi rezultatele obţinute.

[1] Ernst-Michael Kranich, Plantele ca imagini ale lumii sufleteşti, Editura Triade, Cluj, 1998.

 

Tags: