Parsifal sau drumul de iniţiere al omului modern

Camelia Oprea

În Misteriile vechi europene omul ştia că este o fiinţă de origine spirituală, că provenea dintr-o lume spirituală. Discipolul trecea printr-un număr de probe care-l duceau la unirea cu originile sale spirituale. Astfel lumea spirituală stătea în spatele lumii sensibile, iar prin moarte te uneai cu această lume spirituală originară.

În toate aceste Misterii exista un element tragic deoarece iniţiaţii vieţuiau o lipsă în lumea spirituală, şi anume faptul că zeii lor sunt muritori. Ceea ce iniţiaţii vieţuiau în Misterii era de fapt coborârea lui Christos pe Pământ, care, într-un fel, trebuia să moară pentru lumea spirituală.

„Doar în cercuri mici de Iniţiaţi a fost păstrat sacrul Misteriu Christic. Un iniţiat în aceste Misterii experimenta depăşirea Ego-ului, care era legat de lumea simţurilor. El se întreba «Care a fost atitudinea din viaţa mea de până acum? În căutarea adevărului mi-am întors faţa către lucrurile lumii exterioare.» Iniţiatul afirma «nu voi aştepta până ce lucrurile exterioare îmi vor spune ce este adevărat, ci în sufletul meu, fără a fi stimulat de lumea exterioară, voi căuta invizibilul”. Această căutare lăuntrică a lumii spirituale a fost numită în lumea exterioară Secretul Sfântului Graal. Parsifal şi legenda Graalului reprezintă o formă a Misteriului Christic.”[1]

Deşi au unele elemente în comun cu celelalte Misterii vechi, Misteriile Christice se referă la o altă treaptă de evoluţie: iniţierea înseamnă că omul atinge un nivel mai înalt de înţelegere, de vedere, şi sufletul său urmează o dezvoltare superioară. Omul are în sine trei facultăţi: gândire, simţire şi voinţă, facultăţi care la omul obişnuit se află intim legate, căci el nu lucrează conştient asupra lor, ca să le dezvolte. Iniţiatul trebuie să dezvolte fiecare din aceste puteri ale Eului şi să le transforme în organe superioare. Astfel purificarea sentimentelor, a instinctelor din corpul astral ducea la formarea Sinei Spirituale sau Manas; transformarea gândirii, a corpului eteric, astfel încât fiecare gând să fie însoţit de sentimentul de cald sau rece, ducea la formarea Spiritului Vieţii sau Buddhi; transformarea voinţei şi a corpului fizic ducea la naşterea Omului-Spirit sau Atma.

Transformările acestea sunt rezultatul muncii serioase depuse de discipol, care, dacă lucrează just, devine rege al celor trei puteri sufleteşti. Dar dacă sferele gândirii, simţirii şi voinţei nu sunt transformate şi clar separate, cel aflat pe calea de Iniţiere nu va ajunge sa aibă şi rezultate, ba chiar va suferi şi va fi ţinut departe de aceste roade.

Un om care se apropie de Sfântul Graal şi nu este puternic va suferi ca Anfortas. El nu va fi salvat decat de cel care aduce forţa binelui, de Parsifal.

Cel care a devenit propriul său rege şi a mers pe calea care duce la trăirea interioară a lui Christos, lăsând deoparte lumea simţurilor, intră în posesia Graalului.

Forţele care s-au dezvoltat prin misteriile caldeo-egiptene, legate de influenţele Lunii şi ale Soarelui, în perioada dezvoltării sufletului senzaţiei, reapar în epoca a cincea de evoluţie în individualităţi care au legătură cu forţele Zodiacului care le inspiră. Aceste individualităţi reprezintă Cavalerii Mesei Rotunde ai regelui Arthur, 12 la număr, reprezentând Cosmosul umanizat. Prin iniţierea legată de Masa Rotundă se purificau forţele astrale care erau înfăţişate în picturi sub forma monştrilor cu care luptau cavalerii. Diferenţa faţă de epoca a treia constă în aceea că în epoca a cincea experienţa sufletului senzaţiei trebuia să fie străluminată de sufletul conştienţei.

Tot ce e legat de experienţa sufletului raţiunii şi al afectului apare în povestea Sfântului Graal, ca o reluare în epoca a cincea a Misterului de pe Golgotha. Toate forţele care decurg din reluarea acestui mister lucrează asupra sufletului raţiunii acelor individualităţi care au ajuns la înţelegerea Sfântului Graal şi a epocii lor.

Privirea spirituală vede în corpul fizic şi cel eteric o parte care are tendinţa de a merge spre moarte încontinuu, spre deosebire de partea care este vie. Acest lucru îşi are originea în perioada egipteană, când omul care avea pe atunci clarvedere putea să privească spre stele şi să-şi ia forţa de acolo pentru formarea corpului fizic şi a celui eteric. Acum omul a uitat acest lucru şi o parte din acele forţe nu le mai are, astfel încât apare un element aducător de moarte în corp. Peste această parte în care s-a instalat moartea sufletul nu mai este suveran. De aceea forţele luciferice şi ahrimanice îşi găsesc uşor lăcaşul în zona aceasta inconştientă a omului.

Sufletul raţiunii divide omul în două suflete, unul adânc ancorat în materie, inconştient, celălalt aspirând şi dezvoltându-se spiritual. Sfântul Graal are rolul de a hrăni acea parte de viaţă din om pentru a face sufletul în stare să stăpânească şi partea care moare. Munsalvaesche, sanctuarul Sfântului Graal, este o şcoală în care se învaţă ce trebuie turnat în partea încă vie a sufletului, astfel încât să devină stăpână a părţii trupului fizic care moare, şi asupra părţii rămasă inconştientă a sufletului.

O nouă înţelepciune pătrunde acum sufletul raţiunii.

Tot ceea ce face omul ca să unească în el cele două părţi şi să ia în stăpânire partea întunecoasă a sufletului, are loc în lumina sufletului conştienţei. Acest drum este drumul lui Parsifal şi reprezintă iniţierea modernă care are de-a face cu dezvoltarea de către individualitatea omului a forţelor care ţin de sufletul conştienţei.

Natura iniţierii s-a schimbat de-a lungul timpului. Unele caracteristici aparţinând epocilor trecute persistă încă în epoca ulterioară pentru anumiţi oameni. Ceea ce este din ce în ce mai important în iniţierea actuală este caracterul interior al ei, exteriorul este purificat odată cu întărirea forţelor interioare ale omului. De aceea ascetismul şi exerciţiile exterioare ţin mai mult de iniţierea veche. În epoca modernă omul trăieşte dubla sa natură: o parte tinde spre înălţimi, cealaltă este prea-omenească. Această natură inferioară, aducătoare de moarte, omul o învinge în timp, prin imitarea lui Christos. Din acest punct de vedere, dizarmonia dintre organizarea exterioară şi cea interioară este altfel văzută şi, cu cât această dizarmonie creşte, cu atât conştienţa umană se dezvoltă. Aşadar vechiul principiu al autorităţii cade, omul are nevoie să treacă singur prin dualitatea sa şi să o transforme. Acest lucru nu exclude însă existenţa regulilor stricte pentru discipol, însă el şi le asumă liber.

Atacul lui Klingsor este reprezentat în timpul modern de acele forţe care sunt aduse în gândirea abstractă şi în viaţa intelectualizată.

„În timpurile moderne natura umană este încă împărţită în două. Forţele care aparţin sufletului conştienţei trebuie să fie infuzate cu cunoaştere spirituală interioară. Omul trebuie să depăşească cele două regiuni prin care Parsifal a trecut: să depăşească apathia (ignoranţa) şi îndoiala în propriul său suflet. … Omul trebuie să ajungă la cunoaşterea lumilor spirituale. Doar prin faptul că viaţa se lărgeşte în afara sufletului omenesc … adevărata viaţă pe care o scoate cunoaşterea spirituală prin sufletul conştienţei, doar prin aceasta poate dezvoltarea sufletului omenesc să progreseze rodnic de la epoca a cincea la epoca a şasea.”[2]

Cunoaşterea spirituală pe care o reclamă Steiner trebuie înţeleasă prin forţe spirituale proprii şi nu dată de o autoritate. Cel mai important lucru pe această cale este impulsul către lumea sprituală, către înţelegerea ei. Parsifal trăieşte acest impuls şi-l urmează în pofida a orice, ajungând la obţinerea Graalului.

„Cu cât în prezent omul priveşte în sine şi încearcă să exerseze onest cunoaşterea de sine, cu atât va găsi cât de mare e conflictul care bântuie în sufletul său; este conflictul din sufletul raţiunii.”[3]

Despre trăirea momentului de îndoială a lui Parsifal din Vinerea Mare, când totul e pierdut şi fără sens pentru el, R. Steiner afirmă:

„În realitate nu poate exista nicio profunzime a sufletului de azi care nu a experimentat această chinuitoare îndoială.”[4]

Omul va trebui să găsească în şi prin sine însuşi cunoaşterea spirituală justă pentru sufletul conştienţei, şi să o aducă până în sufletul raţiunii. Astfel va putea domni în această zonă a sufletului. Numai după ce omul a reuşit să domnească peste sufletul raţiunii va fi în măsură să cunoască natura misteriilor moderne şi să se confrunte cu sine.

Anfortas-Parsifal reprezintă cele două polarităţi care creează conflictul în noi înşine. Trebuie să se întâlnească pentru a putea cultiva sufletul conştienţei. Pentru ca omul să devină liber trebuie să treacă prin proba rănirii lui Anfortas, să se familiarizeze cu Anfortas din el însuşi pentru a-l cunoaşte pe Parsifal. Caracteristica timpului nostru este să-l recunoaştem pe Anfortas din noi pentru a putea să-l dezvoltăm pe Parsifal.

Legenda lui Parsifal ne oferă calea dezvoltării sufletului conştienţei. Numai prin dezvoltarea acestuia putem deveni regii sufletului raţiunii şi al afectivităţii care împarte sufletescul în două.

[1] Rudolf Steiner, „Misteriile europene şi iniţiaţii lor” (Berlin, 6 mai 1909), în Unde şi cum putem găsi spiritul? (GA 57).
[2] Rudolf Steiner, Misteriile Răsăritului şi ale creştinismului (GA 144).
[3] Idem.
[4] Idem.

Tags: