Omagiu lui Bill şi Bob

Marius Gabor

Ne aflăm în Europa perioadei de cultură megalitică, cu aproximativ 4 mii de ani înainte de Christos. Oamenii sunt cu totul altfel în această perioadă – conştienţa lor nu este deocamdată aşa de punctuală, precisă şi clară ca astăzi, iar conştienţa de sine este numai slab prezentă. Graniţa dintre veghe şi somn, dintre viaţă şi moarte este mai estompată decât astăzi. Oamenii trăiesc ca nişte musafiri trecători în corpurile lor fizice, aşteptând plini de dor reîntoarcerea la starea liberă de corp de dinainte de naştere. Ei simt că în timpul vieţii pe pământ îşi pierd în parte legătura cu patria spirituală. Nu numai constituţia fizică, dar şi cea sufletească este mult mai maleabilă şi mai deschisă către influenţele din mediul înconjurător. Schimburile cu lumea înconjurătoare sunt mult mai intense. Oamenii au găsit locuri în care, datorită unor influenţe speciale asupra corporalităţilor lor, se pot vieţui mai aproape de lumea spirituală originară, ridicaţi oarecum din condiţiile obişnuite pământeşti: este vorba de locuri cu pietre dispuse în configuraţii speciale, folosite în scop astronomic, şi unde ei se adunau în anumite perioade ale anului pentru a se supune influenţelor acelor locuri. Aici primeau o iniţiere potrivit timpului şi culturii lor.

Iniţierea în templu

Iniţierea clasică în templu a început să se desfăşoare în urmă cu aproximativ patru mii de ani. Separarea oamenilor de patria spirituală devenise deja mai puternică decât în cultura megalitică. Pentru refacerea legăturii erau necesare măsuri mai extreme decât fusese cazul în perioada anterioară, constituţia oamenilor devenind mai dură, mai puţin receptivă. În vechea cultură egipteană, de exemplu, candidatul la iniţiere era pregătit prin serviciul pe care trebuia să-l practice în templu şi era supus la diferite probe, înainte de a fi condus spre somnul iniţiatic. În această fază candidatul era adus într-o dispoziţie asemănătoare morţii, în care desfăşura o călătorie în lumea spirituală, dincolo de conştienţa obişnuită. Într-un final candidatul era readus la viaţă. Dacă procesul reuşea, el putea să povestească despre experienţele sale extracorporale; acum era un iniţiat. Imaginile pe care în perioada pregătitoare le preluase sub forma miturilor, povestirilor şi ritualurilor, în timpul somnului iniţiatic erau vieţuite ca realitate deplină; de acum el era convins prin proprie experienţă de realitatea lumilor superioare, putea să povestească despre acestea şi să se comporte în mod corespunzător. Prin aceasta el nu dobândea de fapt cunoştinţe noi, ci era transformat, în sensul că dobândea un raport nou cu lumea spirituală până atunci ascunsă lui. În cele mai multe cazuri experienţele sale spirituale se limitau însă la cele trăite în timpul iniţierii. În mod uimitor, apar şi astăzi ecouri ale unor astfel de procese iniţiatice, în mult discutatele experienţe la limita morţii – ceea ce nu înseamna însă că acestea sunt identice cu cele trăite în vechile iniţieri din templu.

În dezvoltarea ulterioară a omenirii separarea de patria spirituală a crecut mereu, până ce, în final, iniţierea din templu descrisă aici nu putea să mai ducă la nici un rezultat. Această situaţie s-a schimbat atunci când fiinţa pe care o numim Christos a coborât pe pământ. De acum înainte, printr-o relaţie cu ea, omul care în perioadele trecute, prin iniţiere, vieţuia spiritualul în afara corpului, de acum înainte îl va vieţui în corp şi într-o stare deplină de conştienţă. Pentru întâia dată această experienţă este descrisă în Evanghelii, în evenimentul Rusaliilor.

În realitate chiar şi tipurile mai vechi de iniţieri menţionate mai sus au avut o anumită relaţie cu Christos. De-a lungul culturii megalitice sufletele celor care luau parte la cultele din cadrul menhirelor, realizau după moarte o călătorie prin culoarele menhirelor şi mai departe, în sus, spre cer, într-o călătorie cosmică în care puteau vieţui un reflex sau o prevestire a fiinţei lui Christos. Pentru a înţelege acest proces al trecerii de la spaţial la calitativ-sufletesc-spiritual este necesară o transformare a conştienţei, aşa cum, de exemplu, este descrisă de Ken Wilber în imaginea sa despre cosmos. Aceasta nu înseamnă însă că omul acelor timpuri putea să facă acest lucru cu propriile sale forţe. Mai degrabă el era condus, după moarte, de lumea spirituală. În cadrul iniţierii egiptene candidatul vieţuia experienţele din somnul iniţiatic în tablouri pe care le putem cunoaşte, de exemplu, din Cartea tibetană a morţilor, sau din frescele rămase din acele timpuri. Punctul culminant al călătoriei sufletului era întâlnirea cu Ra, cel mai înalt zeu solar, care poate fi înţeles ca o apariţie premergătoare a lui Christos.

Iniţierea prin întrajutorare

Aşa se desfăşura o iniţiere în trecut. Cum s-ar putea însă desfăşura aşa ceva astăzi? În acest sens vreau să vă spun o poveste. Trăia odată în America un agent de bursă pe nume Bill. Şi cum în orice poveste îşi face curând apariţia şi răul, vă spun de pe acum că Bill era un beţiv fără speranţă. Iar împotriva diavolului băuturii se credea pe atunci că nu există vindecare. Până şi marele vrăjitor C.G. Jung din îndepărtata Austrie era de părere că împotriva alcoolului nu există leac. Însă Bill se lupta din greu cu acest diavol şi îi rezistase destul de bine, până ce într-o zi, aflându-se în apropierea unui bar, a început să simtă cum Răul devenea încet dar sigur mai puternic decât el şi îl trăgea înspre barul respectiv. Bill începu să privească disperat în speranţa unui ajutor. În apropiere nu era însă nimeni, în afara unui medic pe nume Bob. „Ajută-mă, Bob!”, spuse Bill, „nu vreau să mai beau şi totuşi nu pot să renunţ.” Bob însă îi răspunse că el însuşi era un alcoolic fără speranţă şi că abia îşi revenise după ultima sa beţie. Şi pentru că amândoi nu ştiau ce trebuiau să facă au început să discute îndelung despre problema lor comună – şi, să vezi minune, dracii care îi îndemnau să bea dispărură! Bill şi Bob erau acum „uscaţi” şi, cu excepţia unei căderi scurte suferite de Bob, au rămas aşa. Apoi, tot mai mulţi oameni cu probleme asemănătoare au început să se îndrepte spre ei şi mulţi dintre aceştia s-au eliberat de alcool. Aşa a luat naştere mişcarea Alcoolicilor Anonimi (AA).

Aceasta se întâmpla prin 1935; urmarea a devenit o istorie cunoscută: astăzi există în toată lumea în jur de 2 milioane de membri asociaţi în 90.000 de grupe, în 146 de ţări. Grupe AA pot fi găsite în Burma, la fel ca şi în Elveţia. De asemenea, asociaţiile AA înfloresc şi în ţările fostului bloc comunist. Şi toate lucrează mai mult sau mai puţin după aceleaşi metode, preluate între timp şi de alte mişcări de întrajutorare: dependenţii de muncă anonimi, dependenţii de sex şi de îndrăgostire anonimi, anonimii emotivi, dependenţii de jocuri anonimi sau fumătorii anonimi. Metoda funcţionează: rata celor ce recidivează este de sub 30 de procente în cazul AA, cu mult mai mică faţă de alte metode de terapie, unde peste 70 de procente recidivează. Şi chiar dacă eşuează, un alcoolic anonim îşi va găsi mereu locul în grupul său, pregătit oricând să înveţe din eşecul său.

Făcând abstracţie de rezultatele lor uimitoare, consider că Bill şi Bob au fost deschizători de drum şi într-un cu totul alt domeniu. Ei au adus pentru prima dată în lume posibilitatea dezvoltării unei noi culturi, putem spune, a unei noi culturi a iniţierii. Pentru a înţelege mai bine această ultimă afirmaţie trebuie să privim mai amănunţit metoda de lucru din grupele AA.

Membri unei asemenea grupe sunt înainte de toate oameni care au mari probleme şi care sunt conştienţi de aceste probleme. Aici se poate experimenta cum răul cu care te lupţi poate servi unei treziri – eşti obligat, cu alte cuvinte, să ajungi la o înţelegere de sine existenţială. Astfel se desfăşoară o iniţiere-ajutorare. Grupele AA şi celelalte mişcări derivate din ele lucrează după motto-ul: „Numai tu singur poţi să faci treaba asta, dar singur nu poţi face nimic.” Iar aceasta înseamnă că strădania proprie trebuie sprijinită de ajutorul unei forţe superioare şi de forţa grupului. Se lucrează în 12 paşi pe care îi descriu pe scurt în continuare.[1] Trebuie să recunoşti că eşti bolnav, că singur nu te poţi însănătoşi, trebuie să cauţi ajutor şi trebuie să preiei acest ajutor indiferent sub ce formă acesta apare. Ne este uşor să recunoaştem aici principiile care există în orice tip de şcolire spirituală. Dacă, de exemplu, înlocuim „bolnav” cu „păcătos”, şi „sănătos” cu „eliberat”, vom obţine paşii din mistica Evului Mediu, şi din şcolirea din cadrul mănăstirilor. Ceea ce este nou şi care, după părerea mea, apare pentru prima dată la Alcoolicii Anonimi este ajutorul reciproc oferit înlăuntrul grupei, alcătuită exclusiv din oameni cu probleme asemănătoare, şi care pot vorbi în mod autentic despre propriile lor experienţele. Oameni cu această dependenţă pot ajuta astfel pe alţii care trec prin aceeaşi experienţă (în cadrul lucrului în 12 trepte). În acest sens observ o înlocuire, cel puţin parţială, a vechiului raport dintre maestru sau învăţător, pe de o parte, şi discipoli, de cealaltă parte. Altfel spus: cel care prin experienţa sa mă înţelege şi vrea să mă ajute poate, în anumite situaţii, să-mi fie maestru şi invers, în anumite situaţii pot să îi fiu eu maestru. Demn de remarcat este faptul că grupele-celor-doisprezece-paşi sunt deschise atât celor ce ţin de o religie, cât şi ateilor. Grupele nu se definesc din punct de vedere religios, ci îşi încurajează membrii să dezvolte o înţelegere proprie a unei treziri spirituale reale, fie aceasta de natură religioasă sau nu. Punctul central al programului îl constituie trezirea spirituală autentică, cu accent pus pe utilitatea sa practică în viaţa de zi cu zi, şi nu pe semnificaţia sa filozofică sau metafizică. Astfel că programul poate fi folosit dincolo de orice graniţe culturale sau religioase. Iar eu consider acesta ca fiind un lucru de mare valoare – ajutorul şi posibilitatea transformării în acelaşi timp cu menţinerea deplină a libertăţii spirituale sau culturale. Ceea ce se întâmplă aici ne duce fără să vrem cu gândul la cuvintele din Evanghelie: „Acolo unde doi sau trei se adună în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”

Este însă aici vorba de o iniţiere? Dacă cineva vrea să caute vechile forme de iniţiere, răspunsul este cu siguranţă „nu”. Dacă însă privim la conţinut, răspunsul este, după părerea mea, „da”. Metode de lucru asemănătoare am desoperit chiar şi în cercurile antroposofice, fie în cadrul aşa numitei munci de ramură în jurul unei probleme de cunoaştere, fie în forma conferinţelor pedagogice introduse de Karl König în căutarea vindecării unui copil, fie în grupele specializate, ca de exemplu, în cercul secţiunii de agricultură de la Goetheanum. Nu prea mult dintr-o dată, însă nici prea puţin, ci aşa cum spunea odată Steiner: „Un om poate să experimenteze din misterele existenţei realitatea corespunzătoare nivelului său de evoluţie.” Maturitatea pe care fiecare dintre noi o are este una, însă prin munca împreună noi putem crea cadrul potrivit pentru a ne apropia mai mult de aceste mistere. Lucrul la care visez este un schimb mai intens şi o mai mare cultivare a cercetării în cercurile antroposofice, de exemplu, în problemele legate de cercetarea spiritual-ştiinţifică. Şi consider că Societatea Antroposofică este un instrument bun în acest sens – depinde numai de noi să îl folosim.

Aici consideraţiile mele ajung la final, şi pentru că până acum am putut experimenta numai o anumită direcţie de iniţiere, şi anume cea legată de tradiţia creştină. Mă întreb însă dacă nu există şi alte curente. Singura formă de iniţiere necreştină cu care am putut veni în contact până în prezent este cea practicată în tradiţia indienilor nord-americani. În aceasta este conţinută încă întreaga cultură de iniţiere din epoci îndepărtate şi, după părerea mea, nu mai poate fi pusă în acord cu conştienţa modernă centrată pe eu, şi cu problematica specifică acesteia. Dar oare există şi forme particulare de iniţiere budistă sau musulmană? Există oare astăzi, în afara curentului creştin, o iniţiere care să se bazeze pe menţinerea şi chiar intensificarea conştienţei de sine? Nu mă mulţumesc însă cu răspunsuri sau citate preluate de-a gata, ci am în vedere un schimb deschis şi autentic pe baza propriilor experienţe. Cunosc poate şi alţii modul de lucru al AA şi au trecut oare prin aceleaşi experienţe ca şi mine?    M-aş bucura să primesc răspunsuri. Până atunci vreau numai atâta să mai adaug: mulţumesc Bill şi Bob!

Preluat din revista Info3, traducere din lb. germană de Lucian Popescu.

[1] Cei 12 paşi ai metodei de lucru din grupele AA sunt următorii :
1. Suntem de acord că suntem lipsiţi de putere în faţa alcoolului şi că nu ne mai putem controla viaţa.
2. Am ajuns la credinţa că există o putere superioară nouă, care ne poate reînsănătoşi spiritual.
3. Luăm decizia de a ne încredinţa voinţa şi viaţa divinităţii, aşa cum o înţelegem noi.
4. Facem fără teamă un inventar temeinic al interiorului nostru.
5. Dezvăluim lui Dumnezeu, nouă înşine şi unui semen al nostru greşelile noastre.
6. Suntem pe deplin pregătiţi să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne elibereze de greşeala noastră.
7. Îl rugăm plini de curaj pe Dumnezeu să ne ia slăbiciunea.
8. Facem o listă a tuturor persoanelor cărora le-am făcut rău şi ne decidem să le facem bine.
9. Oricând avem posibilitatea vom face cu orice preţ mereu bine acestor persoane.
10. Ne facem inventarierea biografiei, şi atunci când ne dăm seama că nu avem dreptate o recunoaştem imediat.
11. Căutăm prin rugăciune şi cercetare să ne aprofundăm legătura conştientă cu Dumnezeu – aşa cum noi îl înţelegem. Îi cerem numai să ne facă voinţa Sa cunoscută, şi să ne dea forţa să-L urmăm.
12. După ce am trăit o trezire spirituală prin aceşti paşi, ne vom strădui să ducem mai departe la alţi alcoolici acest mesaj şi să ne orientăm viaţa de zi cu zi după aceste principii.

Tags: