O problemă de interpretare

Bogdan Geantă

Ca oameni ai „civilizaţiei intelectului” simţim, mai mult sau mai puţin, dezavantajul de a nu avea o relaţie mai intuitivă[1] cu ambianţa în care trăim şi acţionăm. S-ar părea că nimic nu e azi mai greu decât să-ţi formezi o concepţie sănătoasă asupra lumii. Strict vorbind, nici iluziile, nici chiar halucinaţiile nu sunt, în sine, erori, ci eroarea apare abia în momentul în care considerăm iluziile realităţi, adică atunci când judecăm, când interpretăm. Prin interpretare, evenimentele propriei vieţi, obiectele lumii, lumea în ansamblu capătă un sens şi o semnificaţie. Cât adevăr conţine interpretarea pe care o dăm fenomenelor lumii şi succesiunilor de experienţe care alcătuiesc complicata noastră existenţă? Această problemă ar trebui privită cu cea mai mare seriozitate şi cu cel mai acut spirit critic, dat fiind că de rezolvarea ei depind atât de multe.

Când faci cunoştinţă cu concepţiile asupra lumii pe care le vehiculează cei mai mulţi oameni ai prezentului, ai pentru ce să disperi. Simţi într-adevăr cât e de greu s-o scoţi la capăt cu ceea ce produce superficialitatea şi gândirea umană dezorientată. Ar trebui să recunoaştem că între noi şi lume stau, ca un zid de netrecut, (pre)judecăţile şi raţionamentele noastre. Alegoria platoniciană a peşterii nu a fost nicicând mai actuală, „umbrele de pe ziduri” nu au mai fost învestite cu atâta realitate ca în prezent.

Dacă în neoplatonismul Renaşterii, încă se mai ştia de „cele două lumini” cu care au fost, iniţial, înzestraţi oamenii (raţiunea şi intuiţia[2]) – şi de faptul că intuiţia, între timp, s-a pierdut –, în epoca de întemeiere a gândirii ştiinţifice moderne se pune explicit problema criteriilor adevărului: raţiunea având ca temei datele senzoriale. Aceasta a fost maniera civilizaţiei occidentale de a stinge lumina şi de a intra cu totul în bezna materiei.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea – după ce materialismul atinsese, cel puţin în teorie, un fel de apogeu –, odată cu întemeierea Societăţii Teosofice, încep să fie difuzate, în mod public, cunoştinţe care, până atunci, ţineau de cunoaşterea esoterică, adică de acea cunoaştere specifică templelor de misterii ale antichităţii şi, mai târziu, şcolilor oculte. Acest fenomen a asigurat, într-o primă fază, cadrul exterior pentru ca Rudolf Steiner, unul din iniţiaţii mari ai umanităţii, să poată păşi în public, întemeind antroposofia –ştiinţa despre spirit.

Dacă paradigma ştiinţelor naturii operează cu noţiunile de „adevăr” şi „eroare”, antroposofia arată că, în ştiinţele spiritului, „ceea ce este adevărat se transformă în ceva favorabil vieţii, în ceva sănătos, ceva care îmbogăţeşte viaţa, iar ceea ce nu este adevărat, eroarea, devine ceva care sărăceşte viaţa, care o îmbolnăveşte, o schilodeşte şi o pustieşte.”[3] Un suflet sănătos, cu o gândire riguroasă, lipsită de prejudecăţi, va găsi deci drumul certitudinii lăuntrice către adevărurile esenţiale, către acele adevăruri care au alte criterii decât probele empirice exterioare. Aceste adevăruri, dacă nu rămân simple elemente de satisfacere a curiozităţii, produc transformări importante. Este evident că omul conştient de locul său în univers va înainta hotărât şi în cunoştinţă de cauză pe drumul vieţii. Aşa cum se spune în Lumina pe cărare, „cei mai mulţi oameni merg ezitând, nesiguri de scopul către care tind, formula lor de viaţă e vagă, prin urmare karma lor operează într-un mod confuz. Dar odată ce pragul cunoştinţei e trecut, confuzia tinde să se micşoreze şi, în virtutea acestui lucru, rezultatele karmice sporesc enorm, pentru că lucrează toate în aceeaşi direcţie pe toate diferitele planuri.”

În templele de misterii ale Antichităţii, pentru publicul larg, erau reprezentate scenic, sub formă de imagini, experienţele prin care trece iniţiatul. Acestea erau dramele-misterii. Graţie jertfei lui Christos, ceea ce era accesibil doar aleşilor templului, şi doar într-o anumită măsură, devine un bun pentru întreaga umanitate: sufletul uman se poate uni, în Eul său, cu Împaraţia cerului, cu lumile suprasensibile.

De-a lungul evoluţiei, umanitatea a coborât progresiv în materie, adică a pierdut facultăţile de clarvedere pentru a putea dezvolta facultăţi de judecată, care nu puteau să apară decât dacă Eul era lăsat în seama lui însuşi, separat adică de lumea spirituală. Noua ascensiune către spirit ar avea ca punct de plecare jertfa lui Christos. În acest sens, viaţa omului individual poate fi văzută ca proces de iniţiere, ca dramă-misteriu.

S-ar putea spune că aceasta este o simplă ipoteză, o posibilă interpretare a vieţii omeneşti, pe care antroposofia o susţine. Dar ce altceva este viaţa pentru omul care îşi propune să treacă cu demnitate prin ea? Ce altceva înseamnă regulile de conduită pe care le adoptă cel care urmează drumul iniţiatic modern, decât o etică a omului stăpân pe sine însuşi?[4]

În încheiere, iată, spre ilustrare, câteva precepte pe care le citim ori de câte ori avem ocazia, pentru a le putea trăi, şi le trăim ori de câte ori putem, pentru a le transforma în obişnuinţe, în virtuţi-forţe ale sufletului nostru:

Există un singur drum pentru a te dezbăra de greşelile şi slăbiciunile tale, şi acesta este: a le recunoaşte cu adevărat.
[1] Intuitivă, adică o cunoaştere nemijlocită,  fără recurs la  judecăţi sau raţionamente.
[2]  Prin care se înţelegea o facultate de cunoaştere a suprasensibilului.
[3] Rudolf Steiner, Omul suprasensibil în concepţia antroposofică, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 40.
[4] Este mai uşor, spune  Rudolf Steiner, să parcurgi primele trepte ale căii de cunoaştere antroposofică decât să faci faţă dificultăţilor cotidiene ale vieţii fără o disciplină ocultă.

În clipele în care scuzi faţă de tine însuţi vreuna din slăbiciunile tale, ţi-ai pus o piatră pe calea care trebuie să te ducă înainte.

Discipolul ocult se străduieşte să-şi păstreze dispoziţia calmă orice l-ar întâmpina în viaţă, fie suferinţă, fie bucurie.

Dacă nu poţi înţelege ceva, decât să condamni, mai bine nu judeca deloc.

Tot ceea ce omul spune fără să se fi clarificat temeinic în gândirea sa, este o piatră pusă în faţa educaţiei sale oculte.

Nu este important că eu am altă părere decât celălalt, ci important este ca eu să contribui cu ceva pentru ca celălalt să afle ce este just din părerea sa.

Trecerea de la o reprezentare la alta trebuie să corespundă legilor severe ale gândirii. Ca gânditor, omul trebuie să reprezinte mereu, într-o anumită măsură, o imagine a acestor legi ale gândirii. Să-şi interzică orice reprezentare care nu reiese din aceste legi.

Discipolul ocult are încredere în eficacitatea acţiunilor pe care le întreprinde. El alungă din fiinţa lui şovăiala şi îndoiala. Dacă are o intenţie, are şi credinţa în forţa acestei intenţii. O sută de insuccese nu-i pot răpi această credinţă. Ea este „credinţa care poate muta munţii din loc”.

Nimic nu trebuie să îl abată pe discipol de la o hotărâre luată decât numai constatarea că se află în eroare.

Când discipolului ocult i se întâmplă vreun necaz, el nu se pierde în judecăţi defavorabile, ci întreprinde cele necesare şi caută, în limita puterilor sale, să întoarcă necazul în bine.

Discipolul ocult trebuie să privească în faţă cu calm un pericol, să vrea să biruiască greutăţile fără şovăire; astfel de fapte trebuie el să poată îndeplini.

 

Tags: