Motivul

Liliana Dumitriu

Atunci făptura i-a spus că poate să-l ajute să coboare în cealaltă lume şi că îi va da o scară, pe care poate să coboare. Iar lumea în care coboară este alcătuită pe diferite niveluri, din ce în ce mai întunecate. El poate să coboare şi să facă câte un pas în afara scării şi să păşească pe un alt tărâm. Iar dacă vrea să plece de acolo pentru că nu a găsit ce căuta, trebuie doar să-şi aducă aminte de scară, să revină la ea şi să coboare mai departe.

„Dar”, i-a spus făptura, „pe scară nu poţi lua pe nimeni cu tine, nu poţi urca când vrei tu şi nici pe unde ai venit. Scara te ţine numai atâta timp cât eşti singur. Iar ca să poţi păşi în acel tărâm, trebuie să ţii secret faptul că vii pe această scară şi să ea te duce mai departe. Altfel, vei semăna în jurul tău doar suferinţă şi durere.”

Omul aşa a făcut. A mulţumit pentru scară şi a coborât. Mai întâi o treaptă, pe un tărâm, apoi alta şi tot aşa.

Şi pe fiecare tărâm întâlnea alţi oameni, împreună cu care trăia o bucată de vreme, dar după un timp simţea că iarăşi tânjeşte după partea din el care e neîmplinită şi pleca către scară, să păşească mai departe.

La început pleca atunci când simţea prima dată dorinţa. Iar cei din jur nu înţelegeau de ce pleacă. De ce nu spune nimic.

Mai apoi, când pleca, spunea că pleacă, dar ceilalţi oameni erau tot trişti, nedumeriţi şi abătuţi.

Acest lucru îl făcea şi pe om să sufere, căci nu îi plăcea să îi vadă pe ceilalţi în suferinţă.

Şi atunci, de fiecare dată când ajungea pe un nou tărâm, el începea să spună că se află într-o căutare şi că va rămâne atâta timp cât simte că se împlineşte. Iar atunci când nu va mai simţi aceasta, va pleca. Dar nu-i spunea nimănui despre scara aceea care-l aştepta. Iar pentru a-i face să nu mai sufere atât de mult, le spunea celorlalţi, de când simţea că sufletul său e cuprins de tânjire, că va pleca mai departe.

Ei nu-l înţelegeau şi erau de fiecare dată foarte miraţi. Iar el era mirat că ei sunt miraţi şi că ei nu au şi ei o astfel de scară pe care merg mai departe. Că ei continuau să stea acolo unde îi găsise când venise.

Pe unii. Mai erau şi alţii care plecau, dar pe aceştia nu-i înţelegea el.

Uneori se străduia să găsească un alt om care să îndeplinească aproape ce făcea el. Ca să le lase iluzia celorlalţi că mai este cu ei şi să nu mai sufere atât de mult că pleacă.

Dar pentru că rămânea mereu singur, a fost tentat să lase deoparte scara şi să rămână legat de unul din tărâmuri. Pentru că i se părea că acum reuşea mai mult decât vreodată să se împlinească.

Şi a coborât mai departe pe scară, tot mai departe de locul luminos din care pornise la început şi pe care reuşea să îl mai vadă doar când privea în sus, în timp ce cobora de la un tărâm la altul.

Şi a ajuns la un nou tărâm, unde a găsit oameni şi întâmplări noi, mult mai apropiate de sufletul lui. Dar acum îi era şi mai greu să păşească mai departe, pentru că ştia că îşi dorea să nu fie nevoit să plece mereu pentru a se împlini, ci ca locul însuşi să evolueze odată cu el, ca să poată să rămână împreună.

Dar el mai ştia că, pentru a se întoarce din nou la locul luminos din care pornise, trebuia să coboare până la capăt. Doar că nu ştia unde era capătul…

 

Tags: