Mai presus de stele

Silvana Higyed

Mulţi dintre noi ştim că la unele popoare orientale se consultă astrologul atunci când se încheie o căsătorie. Dacă astrele celor doi sunt în armonie, se presupune că viaţa lor va decurge în continuare la unison şi în casa lor va domni înţelegerea şi bunăstarea. Vechea ştiinţă a astrologiei ne dezvăluie foarte mult din personalitatea individului, ajutându-ne să înţelegem unde anume există nepotriviri între doi oameni care doresc să-şi întemeieze o familie şi mai ales unde anume sunt punctele forte care le oferă o bază de susţinere pentru construirea relaţiei.

Deşi iubesc astrologia − prin care ne vorbeşte arhanghelul Mihael −, şi-i recunosc importanţa, nu cred că ea ne poate ordona vieţile, decât în sensul de a ne oferi cunoştinţe uimitor de exacte şi deosebit de folositoare în căutarea unor răspunsuri legate de noi şi de ceilalţi, în dezlegarea unor enigme, care, uneori, chiar ne obsedează.

Configuraţia astrală din momentul naşterii e ca un veşmânt croit special pentru acel om din influenţele stelare, pe măsura vieţilor trecute, aşa cum corpul fizic e o haină croită din elementele chimice pământeşti, adaptată, în acelaşi timp, nevoilor ce se impun în vederea realizării proiectelor pe care şi le-a propus individualitatea respectivă în Cer pentru viaţa pământească actuală. Sub faldurile acesui veşmânt stelar, pe care-l putem surprinde în formă grafică sub denumirea de astrogramă natală − copie palidă a cerului −, putem ghici formele, gusturile, acţiunile, deficienţele, „bogăţia” sau „sărăcia” omului ce le poartă. Dar pe cel dindărătul lor, pe Eul care călătoreşte prin existenţe, nu-l putem recunoaşte decât dacă suntem dispuşi să ducem cu adevărat o „muncă de cercetare” pentru a-l descoperi. Hainele sunt foarte adevărate şi ele, dar nu putem căsători doi oameni doar în funcţie de hainele lor. Criteriile după care se produc întâlnirile dintre oameni sunt altele, mult mai obiective din punct de vedere spiritual.

O relaţie umană trebuie să treacă de determinările astrelor, să lucreze la transformarea influenţelor mai puţin favorabile în unele bune, exact aşa cum sentimentele mai grosiere se pot sublima, tot aşa şi astrele care ne ţes veşmântul din jurul Eului, pot fi „îmbunate”. O relaţie nu este roditoare cu adevărat decât dacă se ajunge până la sâmburele pe care îl numim Eu. Comunicare adevărată nu există decât de la Eu la Eu. E frumos dacă hărţile astrale ale celor două persoane au multe puncte comune, însă, dacă se rămâne doar la acel nivel de compatibilitate, s-ar putea ca întâlnirea celor doi să nu dea roadele aşteptate şi să se sfârşească nesatisfăcător.

De aceea, este recomandabil să apelăm la astrologia relaţională doar în cazul în care acceptăm că ea e doar o scriere simbolică din care se pot citi foarte clar punctele dizarmonice şi cele armonice, dar că nu am înţeles nimic dacă nu ne implicăm şi noi, folosind ceea ce ne-a dezvăluit ea în autoeducarea noastră. Să fim mereu conştienţi că Eul omului este mai presus, Eul, cu care e nevoie să ne identificăm tot mai mult, astfel, ieşind de sub jugul determinărilor astrale, putem transforma toate influenţele acestora în aliaţi de nădejde. De aceea, nu e voie să mergem la astrolog aşteptând un „da” sau un „nu” decisiv. Fiindcă, de multe ori, partenerii incompatibili din punct de vedere astrologic, pot fi foarte „potriviţi” din punct de vedere karmic.

Cum s-ar mai putea rezolva datoriile karmice, cum am mai învăţa ceva despre alţii, dacă am fi înconjuraţi doar de persoane cu care suntem compatibili? Încă nu am lăsat în urmă bagajul greu al karmei, ca să o luăm de la capăt trăind numai cu persoane cu care vibrăm la unison. Nimic nu ne-ar mai trezi din visul despre noi şi despre viaţă. Iar noi trebuie să fim treji mereu. Într-adevăr, foarte probabil că în viitor tot mai mulţi oameni vor deveni liberi, vor ajunge să-i iubească pe ceilalţi fără nicio constrângere (ereditate, instinct matern, instinct sexual, iubire oarbă, karmă). Cuplurile viitorului, mai conştiente, probabil că nu se vor mulţumi să se bucure singure de armonia din sfera lor, ci se vor implica în acţiuni care să aducă un cât de mic aport prosperarea Pământului şi a omenirii.

 Cei care au un partener de viaţă care e diferit de ei ştiu cât de mult te poţi schimba în bine, cât de multe te învaţă o asemenea experienţă, dacă ştii să citeşti printre rânduri şi nu te cufunzi în autocompătimire. De aceea, probabil, mai multe cupluri decât am crede sunt formate azi din duşmani din vieţi trecute, poate chiar între victimă şi ucigaş. De obicei, ei simt o atracţie inexplicabilă unul faţă de celălalt, fiindcă în intervalul dintre încarnări omul plânge când vede ce i-a făcut semenului său, înţelege totul şi îşi doreşte cu o sete de neastâmpărat să-şi poată repara greşeala. Această sete o aduce cu sine, transformată în iubire, când se reîntoarce pe Pământ. De aceea, uneori, când întâlnim un fost duşman, ura şi sentimentele urâte sunt estompate de iubirea pentru acea persoană. Uneori există presentimente, dar acea iubire, despre care se spune că e oarbă, învăluie totul şi nu mai ştim atunci nimic decât că vrem să fim cu orice preţ cu acea persoană, chiar dacă în curând personalităţile noastre vor ieşi la iveală, încă necizelate, şi se vor lua din nou la ceartă. Dar un adevărat creştin, care va căuta spiritul christic, se va strădui întotdeauna să descopere calea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a-l căuta pe Christos în ochii celuilalt. Unii vor reuşi, alţii nu, dar chiar şi numai acest efort reprezintă o călătorie mistică. Uneori, şi atunci e cel mai trist, descoperi doar tu imaginea lui Christos oglindită de îngerul celuilalt, pe când el nu vrea să aibă habar de ea. Şi parcă îi vezi fiinţa spirituală stându-i deasupra, alungată şi oarecum descumpănită că nu e primită în conştienţa lui.

Şi mai frecvent se regăsesc legăturile karmice dintre duşmani în relaţiile dintre părinţi şi copii. Aşa învăţăm cel mai bine să-i înţelegem pe cei pe care îi considerăm diferiţi de noi. E un efort mare şi foarte dureros să constaţi zi de zi că propriul copil are cu totul alte valori, că are alte percepţii. Ni se întâmplă multora în ziua de azi, când ni se cere tot mai mult să facem efortul de a ajunge la esenţa omului de lângă noi, renunţând la ego-ul nostru. Dacă ar fi un străin şi nu propriul tău copil, dacă nu ar exista dragostea imensă pe care el încă nu o poate înţelege, i-ai întoarce spatele şi nu ţi-ai mai da osteneala să-l descifrezi. Ai căuta oameni asemeni ţie, cu concepţii asemănătoare concepţiilor tale, lângă care nu trebuie să depui mereu efort ca să eviţi o dispută, care te menajează, şi te înţeleg. Însă iubirea te îndeamnă ca la fiecare „lovitură” care te lasă perplex, să o iei de la capăt, să cauţi să-l înţelegi pe celălalt, să nu renunţi cu niciun preţ la comunicare. Ce înţelepte sunt fiinţele divine! Nu spune foarte bine Christos că nu ai niciun merit dacă iubeşti pe cei care te iubesc şi care te laudă?

Dar fiecare caz e unic. Şi mai e ceva: să nu cădem în greşeala ahrimanică de a clasifica totul, aliniindu-i pe semenii noştri pe două lungi coloane: prieteni şi duşmani. Ca şi în viaţa actuală, unde majoritatea relaţiilor umane sunt mult mai nuanţate şi ne-ar fi greu să facem o asemenea împărţire, aşa a fost şi în fostele noastre vieţi petrecute pe Pământ. Într-adevăr, s-ar putea să avem faţă de unii oameni pe care îi întâlnim pentru prima dată o reacţie de respingere sau chiar de repulsie. Se poate ca acei oameni să ne fi provocat o traumă în trecut, sau, tot atât de bine, se poate ca ei să semene insuportabil de mult cu noi, aşa cum am fost într-o altă viaţă. De exemplu, dacă eu am fost un om dispreţuitor şi violent în viaţa trecută, după moarte eu mă văd limpede şi simt o mare ruşine faţă de purtarea mea, poate se naşte în mine chiar un sentiment puternic de antipatie faţă de fapta mea din timpul acelei vieţi. În momentul în care întâlnesc acea tipologie în viaţa prezentă, voi avea un sentiment puternic şi neplăcut de antipatie. Dar, se pune întrebarea, l-am întâlnit întâmplător pe acel om? El îmi reaminteşte clar ceea ce nu am voie să redevin, fiindcă impulsurile au rămas, nu s-au spulberat, doar sentimentul de vinovăţie s-a născut în clipa când mi-am revăzut viaţa după moarte.

Depinde de noi dacă, de exemplu, având un tată dur şi morocănos, la fel cum am fost şi noi odată, care ne creează pe toată perioda copilăriei sentimente şi stări de frustrare şi dezamăgire, îl vom copia involuntar când vom fi maturi, persistând în greşeala existenţei trecute, sau dacă, tocmai de aceea şi „mulţumită” lui ne vom autoeduca să nu fim ca el, scăpând de acele defecte. Şi în relaţiile de cuplu se întâmplă de multe ori aşa, însă nu iese atât de mult în evidenţă, din cauza diferenţei de sex. Bărbatul şi femeia îşi exprimă diferit stările. Totuşi, ele sunt aceleaşi. Un bărbat îşi exprimă neputinţa dând cu pumnul, femeia ridicând tonul. De aceea, e mai greu de depistat asemănarea. Fiecare trebuie să se caute pe sine cu atenţie în cei care-l înconjoară, căci orice relaţie se cere desluşită, trebuie să-i găsim sensul şi scopul, în primul rând, în viaţa noastră. Să nu ne îmbătăm cu gândul că noi suntem mai buni şi doar noi le suntem de ajutor celor din jurul nostru. Întotdeauna ne ajutăm unii pe alţii. Cea mai mare piedică în calea strădaniei de a ne apropia de un om este tentaţia de a ne plânge din cauza „nepotrivirii de caracter”, pentru că, de cele mai multe ori, chiar în această nepotrivire stă ascunsă o uimitoare potrivire care trebuie descoperită. În sensul că ne e destinată, ne e servită ca lecţie vie. Asta nu înseamnă că cel ce greşeşte faţă de noi e absolvit de orice vină, greşelile lui sunt ale lui − deşi nu doar ale lui −, şi răspunde pentru ele. Niciun om nu e absolvit de vină dacă îl loveşte pe altul în virtutea faptului că celălalt l-a lovit în altă viaţă şi astfel „îl ajută” să-şi ardă karma.

Însă există şi cupluri care se potrivesc, care se înţeleg. Sunt puţine, într-adevăr, dar există. Aceia s-ar putea să aibă nevoie de sprijin în viaţă pentru a trece peste încercări de alt gen. Sau au ceva important de făcut împreună pentru ceilalţi. Duc o muncă utilă împreună, poate au meritul că îşi pot întoarce atenţia şi în afara cercului lor intim şi plăcut, pentru a-i ajuta pe alţii. Eu aş spune că aceste cupluri au construit multe în vieţile trecute şi s-au rodat atât de bine, formând o „echipă” care poate fi eficientă pentru ajutorul altora. O pereche de cercetători, un cuplu de artişti lirici, de muzicieni, un cuplu de medici, arheologi, regi, regine etc. Cunoaştem multe exemple de acest gen. Alţii, care s-au tot războit, sunt ocupaţi cu repararea daunelor din trecut, sau, mai egoişti,    s-ar complace într-o dolce vita perpetuuă, temători să nu cumva să verse măcar un strop din nectarul din cupele lor.

Sunt şi întâlniri cu fiinţe care ne susţin mereu, în mod inexplicabil, chiar dacă noi nu le întoarcem întotdeauna binele. Cu oameni care sunt ca un balsam pentru rănile dobândite în luptele cu ceilalţi. Sau întâlniri care apar la răscrucile vieţii, fără de care te-ai fi împotmolit în drum,    te-ai fi rătăcit. Din fiecare întâlnire, mai mică sau mai mare, se naşte un impuls nou, o şansă de a învăţa ceva.

Mai există şi pericolul să confundăm stările noastre sufleteşti cu ale persoanelor cu care ne întâlnim. Să ne atribuim sentimentele şi dorinţele lor. Gândurile lor. Apropierea fizică şi sufletească, duce inevitabil la suprapunerea aurelor umane. Atunci ne trezim că am preluat gândurile şi stările celuilalt, chiar dacă noi nu gândim deloc aşa sau acele stări ne sunt străine. Vine o prietenă şi-ţi povesteşte, nervoasă, ce i-a făcut şefa la servici. Nu trece mult timp şi simţi ca ea, gândeşti ca ea. Dar, ce-i asta? De fapt, de ce sunt atât de nervoasă şi pornită împotriva şefelor, în general, când acum o jumătate de oră ascultam o melodie şi mă simţeam foarte bine? Sau vine cineva şi-ţi spune că eşti aşa şi aşa sau că ar trebui să fii altfel. Rămâi marcată, te vezi în cea mai proastă lumină… Vine altul şi-ţi spune că eşti altfel şi că ar fi bine să faci altceva. Rămâi iar pe gânduri… Analizezi… Şi analizezi, până îţi dai seama ce crezi tu despre tine în raport cu ceea ce ţi-au spus ei. E bine să ne vedem pentru o clipă prin ochii altora, dar e o greşeală să rămânem ancoraţi în imaginea altora despre noi. Acest fenomen, dacă-l depistăm, ne pune o problemă. Ce-i de făcut? Să ne retragem în singurătate? Sau să ne cunoaştem mai bine şi să ne întărim conştienţa de sine, veghind mereu la ceea ce gândim, învăţând să discernem stările celorlalţi de ale noastre? Ar fi o greşeală să fugim de oameni. Nu ne-am forma niciodată „imunitatea”… Iar odată ajunşi în oceanul lumii spirituale, ne-am pierde printre sentimentele celorlalte entităţi, n-am şti cine suntem noi şi „cine” e lumea. Singura cale e să fim (din nou!) treji, ca să ştim exact ceea ce vrem, ce simţim şi ce gândim noi înşine cu adevărat. Desigur, în prezent pentru asta avem nevoie de momente de singurătate, de momente de meditaţie, de adâncire în sine, în care să analizăm în tihnă totul, să digerăm ceea ce ne vine din exterior. Suntem încă prea mici, prea înceţi, ca să facem faţă din mers atâtor lucruri. Avem nevoie de popasuri, dar apoi, cu forţe proaspete, trebuie să pornim din nou spre ceilalţi, să-i întâlnim, să-i cunoaştem, să-i iubim, fiindcă hrana e mai gustoasă şi mai hrănitoare când stai la masă cu ceilalţi şi, oricât de lacom ai fi, decât să te ascunzi cu o pâine ca s-o mănânci pe toată singur, mai multă bucurie îţi face s-o împarţi cu altul şi să nu fii singur.

Mie mi se pare că dragostea dintre oameni, în primă instanţă, indiferent de ce natură e, cea maternă, filială etc., se aseamănă cu zahărul care îmbracă medicamentul, ca să-l putem lua, altfel, dacă i-am simţi gustul amar, nu l-am mai înghiţi. Şi totuşi, ce bine ne face acest medicament pe dinăuntru! Gustul amar are calitatea de a ne trezi. Şi asta e condiţia ca să ajungem să cântăm în armonie cu stelele noastre.

Tags: