Lumina de dincolo de stele

Gheorghe Paxino

În toiul verii sau al iernii putem simţi – în momentele de linişte lăuntrică – apărând în suflet întrebarea: ce este, de fapt, lumina, ce este întunericul?

Privind spaţiul luminat de o lumânare sau de o lampă cu neon, am putea fi uimiţi auzind afirmaţia fizicianului: „Lumina este invizibilă pentru ochiul omenesc.” „Cum asta”, vom răspunde, „căci eu pot vedea sursa luminoasă, şi orice copil ce posedă vederea recunoaşte Soarele şi Luna!”

Atunci el ne va explica lucrurile – zâmbind cu înţelegere – luând ca ajutor un experiment simplu (fig.l). Într-o cameră pe deplin întunecată, sunt puse faţă în faţă un ecran alb (E) şi un bec electric (B). Becul este închis într-un cilindru de carton negru, deschis numai în D (către E). La aprinderea becului, privitorul P va vedea în spaţiul întunecat numai un cerc luminos pe ecran. Deşi becul îşi trimite lumina pe întreg traseul BDE, spaţiul dintre D si E rămâne întunecat; putem dezvălui însă prezenţa luminii trimiţând aici fum de la o ţigară (sau de la un beţigaş fumigen). „Deci”, va spune fizicianul, „în viaţa de zi cu zi, noi nu vedem lumina, ci materia luminată sau străluminată; particulele de carbon din fum, praful din beci, apa din nor. Noi nu vedem lumina Soarelui, ci gazele incandescente de la periferia lui, noi nu vedem lumina Lunii, ci zgura lunară iluminată de Soare; şi astronautul se află în beznă absolută atunci când – în vacuumul interplanetar – pluteşte între Soare şi Pământ. De fapt, lumina este o radiaţie electromagnetică invizibilă, înrudită oarecum cu radiaţia antenei de emisie radio-TV; cunoştinţe şi mai profunde ne oferă teoria cuantică a luminii.”

Este oare această lumină de necontestat a fizicianului, cea care face să putem vieţui profund, de Sânziene, splendoarea verii? Este oare lumina fizică, Lumina?

„Luaţi Lumină! Lumină din Lumină!” spune preotul în noaptea de Paşti, aducând flacăra din altar la pragul de sub catapeteasmă. Copil fiind, simţeam de fiecare dată o înfiorare văzând cum ajungea – din mână în mână – şuvoiul de flăcări de la altar până în pragul bisericii, prag de pe care mai târziu preotul avea să strige: „Christos a înviat!”

Vedeam flăcările purtătoare de lumină.

Simţeam Lumina din văpăi de inimi.

* * *

Să mă iau după ce-mi spune fizicianul? Pe baza experienţei profesionale proprii, sunt convins de valoarea rezultatelor cercetării ştiinţifice la care se referă el. Dar ce să fac atunci cu bogăţia vieţuirilor lăuntrice – de genul celor descrise înainte –, de a căror obiectivitate am motive temeinice să fiu tot atât de convins?

Concepţia exclusiv fizicistă despre lumină este foarte tânără în raport cu mileniile de necontestabilă civilizaţie umană; să evocăm câteva secvenţe din comorile ei de înţelepciune, care se referă la tema noastră.

În vremea Persiei străvechi, în spaţiul în care noi cu conştienta obişnuită (diurnă) vedem Soarele fizic, Zaratustra mai vedea ceva – mult mai important pentru el –: un Spirit cosmic atotputernic. Rudolf Steiner descrie (de ex., în GA 211) cum vieţuindu-l în mod nemijlocit, Zaratustra ştia ca acest Spirit cosmic, Ahura Mazdao, odată cu luciul, cu razele Soarelui trimitea şi razele spirituale, care, în suflet şi spirit, pot face să se învăpăieze Omul superior. Iar, ca pe un Potrivnic al Spiritului Soarelui, Zarathustra îl recunoaşte, în acţiunea sa cosmic-pământească, pe Princepele întunericului, pe Ahriman.

Egipteanul din vechime vorbea despre cei doi ochi ai lui Horus sau Ra, Soarele şi Luna. Pe un papirus de cca 3.300 ani stă scris: „Când el deschide ochii, se face lumină, când el îi închide, se lasă întunericul.” Privirea lui Ra era viaţa însăşi şi lumina zilei, din lacrimile lui a fost creat omul.

Fig 2. Ochi al Soarelui la egipteni

În Vechiul Testament (Fac.1.14.) găsim: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ.. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric.” Acum aproape două mii de ani, ureche de laic a putut să audă ceea ce mai înainte era păstrat cu străşnicie în cadrul misteriilor, ca taină solară: „Eu sunt Lumina lumii!”

În evul mediu, întâlnim formula: „Christus verus Luciferus.” – Christos este adevăratul Lucifer. Despre Lucifer, „purtătorul de lumină”, găsim deja în Isaia (14.12): „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ…/Tu care ziceai în cugetul tău: ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu./ Si acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului.”

* * *

Natura ne dezvăluie din tainele ei, pe măsura întrebărilor pe care i le adresăm: căutăm în mod exclusiv răspunsuri privitoare la realitatea fizică, vom găsi legităţi cantitativ-matematice cu caracter fizic. Dar simţului estetic sau aspiraţiei spre etic, ea îl va putea comunica şi alte taine. Răspunsul -pe deplin justificat pentru epoca noastră- oferit de optica cuantică este esenţial diferit de cel pe care-l găsim, de pildă, în mitologia egipteană; trebuie ca, din această cauză, ele să se excludă reciproc?

Ca om, suntem mai mult decât un trup fizic şi un suflet. Lumina este mai mult decât o radiaţie electromagnetică, un pachet cuantic de energie sau componentă a fenomenului cromatic. Ceva superior se manifestă pe planuri inferioare de existenţă: Lumină în lumină, lumină din Lumină.

Cu întreaga noastră constituţie, ca om, suntem amplasaţi în cadrul armoniei cosmice, care străbate totul, de la lumina stelelor, până la întunericul Terrei. Apropiindu-ne  – prin efort lăuntric susţinut- de ceea ce este Fiinţă în noi, ne apropiem de „ziurel de ziuă”, de Lumina de dincolo de stele.

Articol publicat în revista Sofianum, anul III, nr.2 (14) iulie 1995

Tags: