Învierea

Verginia Petrovici

Ca om modern, la 2000 de ani distanţă de la evenimentul Paştelui din Palestina, mă întreb unde este astăzi Golgota şi unde se află Înviatul? M-a intrigat de când eram mică de ce se impunea aşa o restricţie alimentară, o viaţă austeră, fără muzică, dans, distracţie, film, şi ni se cerea rugăciune şi sobrietate în urmărirea traseului spre moarte al lui Iisus Christos, în timp ce forţele vieţii ţi se ridică în sânge tot mai puternice, când mugurii pomilor stau să crape de prea-plinul sevelor ce se înalţă în ei, când căldura şi lumina soarelui cheamă la viaţa nouă lumea vegetală şi odată cu ea pe cea animală şi umană. Încă şi acum îmi este greu să clădesc în interiorul sufletului atmosfera sobră a morţii, în timp ce totul în jurul meu musteşte de viaţă.

Golgota! Dealul căpăţânii! Ca niciodată, noi, oamenii, am devenit foarte deştepţi. De la copilul ce abia începe să meargă, până la bătrânul zdrenţăros din colţul străzii, de la savantul recunoscut mondial la beţivul ce se împleticeşte mergând spre casă, toţi, fără excepţie, se cred deştepţi. E chiar mândria mamelor, în exclusivitate: Ce copil deştept am! Uneori mai auzi că e şi frumos, dar rareori că e inimos!

Am creat o civilizaţie a capului, în exclusivitate. O civilizaţie a căpăţânoşilor: care dă din coate să ajungă primul la linia de sosire sau mai sus pe scara socială, care are cele mai valoroase diplome, certificate de calificare, cine a ajuns la cel mai înalt grad de confort material, câte concursuri a câştigat? O continuă alergare spre exterior, dominată de frica de eşec, de singurătate, de boală, de sărăcie, de a da naştere pruncilor, chiar. De unde vin toate acestea?

Din predominanţa forţelor capului, care sunt forţe reci, de oglindire, de reflecţie, la polul opus vieţii, al metabolismului, al producerii căldurii. Civilizaţia noastră e pătrunsă până în străfunduri nebănuite de forţele reci ale morţii. Nu mă refer aici la războaie, la înfometare, la epidemii şi calamităţi naturale sau sociale produse ca rezultat al acţiunii oameniilor, în dorinţa lor de putere şi bani. Nici la lăcomia şi risipa uriaşă pe care oamenii le manifestă faţă de produsele vii ale naturii, nici la inconştienţa cu care înlocuiesc spaţiile verzi cu covoare de ciment şi clădiri uriaşe de beton şi oţel, nici la înlocuirea pe scară tot mai largă a alimentaţiei şi tratamentului bolilor cu mijloace chimice.

Mă gândesc acum la cele mai intime procese în care fiecare dintre noi suntem implicaţi zi de zi. Câtă viaţă producem fiecare pe parcursul unei zile?

Cu durere mare constat câtă moarte există în mine! Un salut de „Bună dimineaţa” spus din obişnuinţă şi în grabă, aduce el căldură în sufletulul celui căruia i l-am adresat? O întrebare de „Ce mai faci?” priveşte cu adevărat în sufletul celuilalt? O întâlnire de câteva minute a lăsat o undă de speranţă, o respiraţie mai largă în urma mea? Un strigăt de ajutor este auzit şi întâmpinat cu atenţie şi dăruire totală? Cu câtă bucurie pot să întâmpin o idee sau o opinie a altuia? Pot proiecta o lumină nouă pe o situaţie în aşa fel încât să fac să înflorească alte idei în spaţiul creat? Pot să văd procesul în plina lui dezvoltare sau văd doar un moment static, încremenit? Văd doar aparenţa, situaţia particulară sau contextul fiinţial mai larg în care a apărut acea situaţie? Simt doar bucuria mea la un răsărit de soare sau al unei flori sau viaţa cosmică ce sălăşluieşte acolo? Am atins corzi sensibile măcar ale câtorva suflete la lecţia pe care tocmai am terminat-o? Cât entuziasm produc în mine şi las în urma mea? Cât de adâncă este evlavia pe care o pot cultiva conştient faţă de miracolul vieţii mereu reînnoită?

Aşa înţeleg eu acum ceea ce Iisus Christos spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie.”
Şi adaugă evanghelistul Ioan, cap. VII: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în el. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese proslăvit.” Iar după moartea, învierea şi înălţarea Sa la ceruri anunţa că va ruga pe Tatăl să trimită un alt Mângâietor care să rămână în veac: şi anume, Duhul adevărului (Ioan XIV). Cum poţi rămâne în Duhul adevărului altfel decât renunţând la obişnuinţe, la idei preconcepute, la atitudini vechi, la sentimentele ce au îngheţat în rutină?, căci Duhul e ceva viu, transformator, surprinzător şi cere o permanentă stare de trezie şi deschidere plină de iubire pentru tot ce ne înconjoară.

Dar cât de grea este această sarcină, de a rămâne vii în impresii, în atitudini, în idei. Lăsaţi copiii să vină la mine! E strigătul clarificator. O imagine cutremurătoare a felului în care ar trebui să rămânem vii ne-o dă o specie de vultur care poate trăi până la 70 de ani, cu condiţia ca pe la 40 să-şi zdrobească ciocul devenit moale, de stânci, lăsând să-i crească altul nou, pentru ca apoi să-şi smulgă ghearele neputincioase a mai ţine prada grea, şi penele prea groase pentru a-l purta în zboru-i îndrăzneţ spre înălţimi. Astfel timp de 150 de zile, vulturul capătă o înfăţişare total nouă, ceea ce-i dă posibilitatea să-şi continue viaţa.

Fără să o ştim viaţa ne pune mereu în situaţia de a ne mai smulge din pene, prin boli, necazuri, eşecuri, dar ce putere poţi căpăta dacă tu însuţi îţi propui să-ţi mai smulgi căte o gheară, să te mai loveşti peste cioc.

Ce măreţ este să poţi trece printr-o boală cu demnitate şi încredere, să te străduieşti să regăseşti sursele de speranţă atunci când totul pare pierdut, să vezi sub nisipul pustiitor semnele de viaţă, sub zăpadă, mugurii ce stau să răsară. Atunci poţi spune că ai trecut prin mai multe morţi într-o viaţă, dar ai fost ajutat să regăseşti calea. Căci Christos e Calea, Adevărul, Viaţa, şi nu întâmplător cele trei sunt mereu asociate în spusele lui Iisus Christos.

Tags: