Întruparea

Liliana Dumitriu

„Et incarnatus est de spiritu sancto ex Maria virgine.”
(Şi s-a întrupat de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria.)
Crezul

Întruparea de seamă pe care o cinsteşte creştinătatea este cea a lui Christos, care a intrat în forma trupească omenească a lui Iisus. Termenul întrupare descrie un proces prin care în trup se coboară ceva. Iar acest ceva este de natură sufletesc-spirituală. Un suflet-spirit se îmbracă în haina corporală, în carne şi devine activ prin intermediul şi cu ajutorul acesteia. Are loc o unire între un element neterestru, spiritual şi un element terestru, fizic.

În existenţa noastră umană, noi nu cunoaştem din experienţa proprie această formă de întrupare christică. Putem doar să încercăm să ne-o reprezentăm prin noţiuni, imagini şi trăiri. Dimensiunea ei cosmică îi scapă percepţiei noastre senzoriale şi putem rezona cu ea doar la nivel afectiv, prin veneraţie, uimire, smerenie, cucernicie, încercând să ne reprezentăm o posibilă asemănare la scară cosmică cu fiinţa noastră. Ne este însă la îndemână să observăm prin trăiri şi simţuri ce înseamnă coborârea eului uman în trupul fizic, ce are loc pe parcursul existenţei noastre terestre. El coboară printr-un proces continuu de adâncire şi diferenţiere, cu efecte asupra stărilor de conştienţă, a stărilor sufleteşti şi de natură fizică, de la naştere până la moarte şi se reflectă în afară în biografia umană. Însă posibilitatea pătrunderii eului în corpul uman a fost dată de o îndelungată pregătire, structurare şi modificare a substanţei din care este el alcătuit, pregătire realizată de la nivel spiritual, cu ajutor din partea Ierarhiilor cereşti, pe când fiinţa omului încă nu trăia în lumea senzorială. Ea a fost realizată de lumea spirituală în perioade lungi de creaţie şi de jertfă de substanţă din partea lui Dumnezeu. Dacă vrem să cunoaştem acest proces de pregătire a întrupării, este nevoie să conştientizăm anumite aspecte legate de premizele unei înţelegeri juste a fenomenului.

Mai întâi vom încerca să nu ne reprezentăm trecutul corporalităţii umane pornind de la substanţa ei de astăzi. Deci lutul biblic din care Dumnezeu l-a făcut pe Adam îl vom lua doar în sens simbolic, sinonim pentru substanţă.

Apoi vom depăşi imaginea statică a unui Dumnezeu singular şi vom vedea că, direct implicate în această muncă de creaţie, sunt Ierarhiile cereşti ca instrumente de lucru înzestrate cu fiinţialitate specifică. Din această fiinţialitate specifică ele au exteriorizat părţi componente, care au devenit substanţă şi au dus la formarea şi structurarea corpului uman. Cu alte cuvinte, au realizat o jertfă.

În continuare vom purta în conştienţă faptul că această evoluţie nu s-a încheiat şi că trupul uman se transformă în continuare, că va căpăta în viitorul îndepărtat o structură corporală cu formă şi funcţionalitate diferită, care va fi locuită de fiinţa-om ce a dobândit capacităţile de creator, a ajuns să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Pe lângă acestea, vom ţine cont de faptul că Eul uman locuieşte în fiinţa trupească doar de puţină vreme, dacă ţinem cont de întregul proces cosmic de naştere şi formare a corporalităţii. Premergător acestui fapt îi sunt crearea substanţei, crearea trupului eteric, crearea trupului astral. Numai acum, în perioada pământească a Pământului şi a omului, el poate să pătrundă în trup şi să se separe de lumea spirituală, să se perceapă pe sine în dualitate. Din această posibilitate rezultă şi pericolul în evoluţia omenirii, căruia întruparea lui Christos în corporalitatea umană a lui Iisus i se opune.

Ne vom apropia de acest proces de formare a trupului uman, din perspectiva naşterii organelor de simţ, cele care îi fac posibil omului accesul la lumea fizică şi lucrul asupra sufletului său, din care rezultă activitatea de Eu. Aceste organe sunt porţi prin care pătrund senzaţiile lumii exterioare, care se reunesc în suflet şi devin sentimente, apoi reprezentări, gânduri, noţiuni, ajutându-ne să ne conducem existenţa în relaţie cu noi înşine şi cu cei din jur. Faptul că simţurile realizează această mijlocire îl luăm ca de la sine înţeles şi, ca urmare, este firesc să ne reprezentăm omul în felul în care este el alcătuit, cu organe care preiau din mediu sau din sine mesaje, informaţii, impresii, senzaţii. Există organe vizibile, cum sunt ochii pentru vedere, nasul pentru miros, limba pentru gust, urechea pentru auz, pielea pentru pipăit, dar există şi unele mai puţin aparente sau altele pe care nici nu le intuim.

Rudolf Steiner ne descrie douăsprezece simţuri, douăsprezece porţi către sine şi către lume. Mai întâi numim simţul tactil, prin care omul se află în legătură cu partea cea mai materială a mediului, prin intermediul pielii. Mai interiorizat decât acesta este simţul vieţii, prin care ne dăm seama de starea noastră de bine, respectiv percepem când ceva nu este în ordine cu organismul nostru. La un nivel şi mai profund trupesc este simţul mişcării, prin care putem percepe că membrele trupului nostru realizează o deplasare unele faţă de celelalte, că o parte a organismului nostru se mişcă şi acţionează. Un simţ care este mult mai treaz perceput este simţul echilibrului, prin care ne dăm seama dacă stăm verticali sau nu, dacă ne deplasăm în faţă, lateral sau dacă ne situăm pe o suprafaţă orizontală. Faptul că organul pentru echilibru se află în continuarea urechii interioare este o rămăşiţă „ce dovedeşte legătura iniţială dintre sunet şi echilibru”[1]. Toate aceste simţuri sunt active la un nivel interior al fiinţei noastre, în mod inconştient sau semi-conştient, şi atunci când sunt active nu preluăm în corp elemente ale materiei exterioare. Chiar şi atunci când pipăim o suprafaţă, aceasta nu este necesar să pătrundă în piele pentru a fi percepută, ci rămâne întotdeauna exterioară nouă.

În schimb, prin simţul mirosului intrăm în relaţie cu mediul nostru, preluând în noi particule care ne dau informaţiile de care avem nevoie. Acesta este însă un simţ mai puţin important pentru om decât pentru câine, de exemplu. Nu este un simţ cu care omul vrea să pătrundă mai profund în materie. Dar simţul gustului ne permite mult mai mult să asimilăm mediul material, încorporându-l în actul masticaţiei prin zdrobire şi amestecare cu salivă, diluându-l, încălzindu-l, şi să ridicăm această percepţie senzorială mai mult în sfera conştienţei. Simţul vederii se situează deja în conştienţa trează, ne spune şi mai multe despre mediu, despre calităţi şi structuri decât simţul gustativ, iar simţul căldurii interiorizează o cantitate mai mare de informaţii interioare, sufleteşti. Şi mai strânsă este legătura cu mediul prin simţul auzului, căci el ne poate furniza detalii despre alcătuirea interioară a unui obiect: dacă este din metal – din ce fel de metal, cum a fost prelucrat, în ce stare se află, dacă are fisuri etc.

La un nivel şi mai intim percepem simţul vorbirii sau simţul cuvântului. Acesta nu este acelaşi cu a auzi vorbirea. Căci a percepe faptul că se vorbeşte nu este acelaşi lucru cu a percepe ce se vorbeşte. Dacă ne aflăm într-o ţară străină, a cărei limbă nu o cunoaştem, auzim curgerea cuvintelor vorbitorilor, dar nu ştim dacă rostesc cuvinte sau doar alătură sunete. Când înţelegem cuvintele ne simţim apelaţi de sensul lor şi acesta ne poate afecta sau nu. În plus, dacă percepem mersul gândului în cuvintele pe care le auzim, atunci este activ simţul gândirii, care ne permite să ne apropiem mult mai mult de natura lăuntrică a celui care vorbeşte.

Însă cel mai apropiat ne simţim de un om atunci când îl percepem atât de pregnant, încât avem impresia că suntem una cu el. Acest lucru se întâmplă la nivelul vibraţiei interioare a trupului nostru, o „metamorfoză a unui proces adormit de voinţă”, trecând prin simpatie şi antipatie, care se ridică la nivel de cunoaştere prin sistemul nervos. Simţul Eului ne face posibilă această percepere a prezenţei eului celuilalt[2].

Putem înţelege cum se naşte un simţ, un organ de simţ şi cum s-a lucrat în mod înţelept la funcţionalitatea şi structura sa, dacă ne întrebăm în mod just despre modul în care a putut fi creat. Putem privi la naşterea unui organ fizic vizibil, precum ochiul la embrionul uman şi vom vedea că acesta se structurează dintr-o fază foarte timpurie de viaţă a embrionului, printr-o răsfrângere înăuntru, printr-o invaginare a pielii, în care se dezvoltă prin diferenţiere globul ocular ce conţine cristalinul, cu deschiderea frontală spre exterior prin irisul mobil, şi închiderea din spate prin nervul optic transmiţător. Dar această privire în lăuntrul laboratorului fiinţei umane nu ne permite să cunoaştem nici unde este scris programul după care funcţionează acest proces de creaţie, nici când sau de către cine a fost dezvoltat, care a fost finalitatea sa sau cum de s-a ajuns la necesitatea introducerii în corporalitate a acestui organ. Ca să nu mai vorbim despre modul de creaţie sau de vreo posibilă intervenţie din partea noastră în desfăşurarea lui. Nu ne stă în putere să creăm nicio parte din fiinţa omului, decât printr-o repetare sau modificare a unei informaţii deja existente în materie, pe care o introducem într-o celulă, singura care o poate face funcţională şi viabilă prin forţa de viaţă ce trăieşte în ea. Însă forţa de viaţă şi creşterea specifică nu o poate induce nimeni din afară, ci trăieşte în înţelepciunea vieţii tăinuită în materia ei. De acest lucru ne convingem atunci când este vorba despre transplanturi de organe, când compatibilitatea informaţiei celulare este vitală pentru acceptarea sau respingerea transplantului. Noi ne mărginim să citim doar informaţia furnizată de organism. Suntem cititori în organe şi organisme, mai mult sau mai puţin abili, atunci când diagnosticăm starea lor de sănătate, conformaţia sau vitalitatea lor. Şi este un fapt cunoscut, că un medic bun este acela care are capacitatea de a trece dincolo de această citire, de a interioriza informaţia trecând-o prin filtrul propriei fiinţe şi de a-şi dezvolta în cea mai mare măsură posibilă simţul care este cel mai interiorizat, simţul eului, prin empatie şi rezonanţă sufletească. Atunci poate avea o străfulgerare intuitivă a ceea ce face ca un organ să se îmbolnăvească, să iasă din firescul funcţionalităţii sale.

Dintr-o dată, însă, vorbim despre o altă dimensiune, care transcende spaţiul fizic. Intuim că toate aceste nelămuriri îşi pot găsi răspunsul dincolo de realitatea fizică, dincolo de spaţiu şi timp, în domeniul de acţiune al plăsmuitorului etern. Aici ne putem pune întrebari esenţiale: Cum se face că toate trupurile umane au aceeaşi configuraţie şi funcţionalitate? Unde au învăţat această lecţie şi cum de nu o uită niciodată? Care este sau a fost şcoala trupului? Cine, unde, cum, când, de ce şi pentru ce a sădit cu infinită înţelepciune tot ceea ce îl defineşte?

Putem răspunde la aceste întrebări doar dacă avem acces la această dimensiune diferită. Pentru aceasta apelăm la fiinţe umane îmbunătăţite, care au privit dincolo şi ne împărtăşesc din această vedere. Ele ne mijlocesc privirea către începuturile formării trupului omenesc, în perioada incipientă a evoluţiei Pământului. Rudolf Steiner numeşte stadiile de existenţă ale Pământului vechiul Saturn, vechiul Soare şi vechea Lună. În faza numită vechiul Saturn a fost creată substanţa primară a trupului uman, care avea la început o stare duhovnicească, era substanţă nediferenţiată din Dumnezeul plăsmuitor. Substanţialitatea diafană a fost impregnată atunci cu posibilităţi de dezvoltare a simţurilor, a organelor de simţ. Prin conlucrarea arhanghelilor cu corpurile de căldură ale lui Saturn, unde doar căldura jertfită de Tronuri era prezentă, iar planeta era doar un unic glob invizibil de căldură[3], au fost plăsmuite, bunăoară, premizele pentru simţul gustativ. Existenţa arhanghelilor pe Saturn era facilitată de prezenţa serafimilor, iar îngerii răspândeau în spaţiu tonalităţi, un fel de muzică, ce penetra această substanţă fantomatică, gingaş luminiscentă, eterică şi dădea naştere la senzaţii de gust care se învălmăşeau şi se răspândeau fără formă, zămislind sensibilitatea pentru percepţiile gustative şi creând premisa pentru structurarea organului de simţ corespondent. Această vie şi luminoasă conlucrare între Ierarhii şi planete este descrisă pe larg de Steiner în Ştiinţa ocultă, unde este descrisă şi acţiunea Ierarhiilor în procesul de formare generală a trupului uman.

Pentru plămădirea unui organ era nevoie de o forţă care să acţioneze corespunzător şi de substanţa modelatoare. Pentru formarea simţului auzului era necesară forţa care formează organul auditiv şi sunetul modelator. Pentru formarea simţului vederii era necesară forţa de formare a organului văzător şi lumina, ca să îl facă sensibil pentru a o percepe. Iar sunetul şi culoarea sunt revelaţii ale fiinţelor spirituale. „În lumină se află înţelepciune şi în toate percepţiile senzoriale ea se dezvăluie. În spatele celor dezvăluite trebuie să presupunem că se află cei care dezvăluie, fiinţe cu natură de voinţă; înţelepciunea este ceea ce se dezvăluie.”[4] În această înţelepciune vedem sursa unitară a simţurilor. O sursă unitară plămădea senzorialitatea, iar dintr-o singură sursă se năştea diversitatea simţurilor. Fiecare percepţie senzorială a fost în aşa fel construită, încât să „poată deveni trăire de Eu. Din aceasta rezultă că fiecare organ de simţ trebuie să fi fost predispus din lumea spirituală, pentru a oferi ceva ce poate deveni trăire de Eu. … Dacă privim cuprinzător asupra vieţii sufleteşti a omului, la felul în care ea se structurează pe baza trăirilor senzoriale, atunci organele de simţ ne apar ca puncte fixe, ca într­un cerc exterior; iar «Eul» apare ca parte mobilă, care dobândeşte, prin diferite feluri de trecere prin acest cerc, trăirile sufleteşti.”[5] Percepţia unică în Eu a devenit posibilă doar datorită faptului că o singură sursă spirituală a lucrat la formarea organelor diverse de simţ.

Premisele create astfel în substanţialitatea primară, bază a trupului fizic al omului, pe vechiul Saturn, sunt dezvoltate apoi pe vechiul Soare, unde trupul fizic trece într-o a doua fază de evoluţie şi poate dobândi trupul eteric. Vom înţelege din aceasta, că acea înţelepciune la nivel molecular, celular, care îi permite corpului nostru să îşi menţină forma şi să menţină vitalitatea organismului a fost introdusă în substanţa fiinţei trupeşti a omului în stadiul vechiul Soare, care se distingea prin prezenţa luminii, a unui fel de gaz sau fum, a vânturilor, realizând un glob de lumină structurată şi mobilă. Acest trup eteric, al forţelor de viaţă, este cel care poartă în sine memoria trupului, a formei şi funcţionalităţii sale precum şi a ritmurilor de viaţă proprii organelor şi organismului în general. De aceea trupul nostru, chiar dacă îşi schimbă celulele şi substanţa în întregime o dată la şapte ani, îşi păstrează forma şi funcţionalitatea. Datorită lui ne putem păstra identitatea fizică şi putem dezvolta activităţi de memorare.

În faza de evoluţie numită vechea Lună, premergătoare existenţei terestre, s-au dezvoltat în mare măsură germenii senzoriali, devenind organe, fără însă a ajunge la forma şi funcţionaltiatea actuală. „Forma pe care o au astăzi simţurile omeneşti este mult mai moartă decât în perioada de dezvoltare din vechea Lună. Simţurile erau atunci organe mult mai vii, mai pline de viaţă. În schimb, nu erau potrivite pentru a pune bazele unei vieţi total conştiente a omului; ele erau doar destinate pentru vechea clarvedere visătoare a omului lunar, pe care acest om lunar o realiza prin excluderea oricărei libertăţi, oricărui impuls liber de acţiune sau dorinţă. Libertatea a putut să ia naştere ca impuls în om doar în timpul dezvoltării de pe Pământ. Deci simţurile nu erau încă o bază pentru o astfel de conştienţă cum o avem noi în timpul vieţii pământeşti; ele erau un fundament doar pentru o conştienţă care era mai estompată şi mai imaginativă decât conştienţa terestră actuală, care se aseamănă conştienţei actuale de vis.” Ele existau ca o unitate formată din şapte componente. Simţul gustului era asemănător unei respiraţii, folositor la menţinerea vieţii. Simţul văzului nu percepea culoarea ca fiind în afară, ci o trăia la nivelul întregii fiinţe: se extindea în albastru sau se contracta în roşu. Ochiul era mai mult un organ de respirare a culorii. Simţul auzului nu trăia ca simţ, într-un organ, ci ca o cutremurare interioară şi o vibrare mobilă cu sunetul care trecea prin fiinţă. Era un proces de viaţă, la fel ca trăirea căldurii, a mişcării a vederii. Simţul auzului era de fapt o vibrare împreună cu sunetul, perceput prin simţul mişcării. Simţul echilibrului exista deja pe vechea Lună. Simţul vieţii nu era necesar atunci, căci fiinţialitatea umană era una cu mediul, iar viaţa interioară nu era izolată prin piele aşa cum este astăzi, ci omul înota prin lume. Iar simţul tactil s-a format doar odată cu regnul mineral, pe Pământ, odată cu dezvoltarea pielii ca înveliş. „Simţul gândirii nu exista încă pe Lună. Nu existau nici oameni vorbitori. În sensul în care percepem astăzi vorbirea celuilalt nu exista acest lucru încă pe Lună, deci nu exista simţul cuvântului. Cuvântul trăia mai întâi ca Logos, sunând prin întreaga lume şi trecea şi prin fiinţa umană de atunci. El însemna ceva pentru om, dar omul încă nu îl percepea la cealaltă fiinţă.”[6]

Pe vechea Lună existau dezvoltate până la nivel de organ şapte simţuri: gustativ, al văzului, al auzului, al mirosului, al căldurii, al echilibrului şi al mişcării. Celelalte cinci simţuri: tactil, al vieţii, al cuvântului, al gândirii şi al Eului s-au format pe Pământ. Să reţinem, însă, că premisele pentru toate simţurile au fost date în faza de evoluţie a Pământului numită vechiul Saturn. Deci chiar şi simţul eului, care apare cel mai târziu, îşi are rădăcinile atunci. Steiner distinge, cum menţionam anterior, între simţul Eului cu care percepem Eul celuilalt şi perceperea propriului Eu. „Diferenţa nu constă doar din faptul că percepem o dată propriul Eu şi a doua oară Eul celuilalt, ci există şi o provenienţă diferită. Baza de germene, de a percepe ceea ce poate şti fiecare despre celălalt, ne-a fost plantată deja pe vechiul Saturn cu baza simţurilor. Deci faptul că îl puteţi percepe pe altul ca un Eu, v-a fost implantat deja cu baza simţurilor pe vechiul Saturn. Dar Eul vostru l-aţi dobândit însă în fapt doar în timpul dezvoltării terestre; acest Eu care vă însufleţeşte lăuntric nu este acelaşi lucru cu simţul Eului. Cele două lucruri trebuie distinse ferm unul de celălalt. Dacă vorbim despre simţul Eului, vorbim despre capacitatea omului de a percepe alt eu. Este vorba de un raport între simţuri faţă de celălalt Eu.”[7] Organul de simţ care percepe existenţa Eului în celălalt este întreg corpul, de unde se ridică în conştienţă prin intermediul capului.

Observăm că există un număr de şapte simţuri dezvoltate pe vechea Lună şi douăsprezece când omul ajunge pe Pământ. „Iar raportul cifrei doisprezece cu cifra şapte exprimă o taină mare a existenţei, exprimă taina în care se află omul ca fiinţă de simţuri faţă de fiinţă, faţă de sine ca fiinţă. Cifra doisprezece cuprinde taina că putem prelua un eu. Prin faptul că simţurile noastre au devenit douăsprezece, douăsprezece domenii liniştite, ele sunt fundamentul conştienţei de Eu a Pământului.”[8] Cifra şapte stă în mod tainic la baza trupului astral, iar cifra doisprezece la baza naturii de Eu, la baza Eului uman.

Dar şi pe Pământ omul a repetat, la scară mică, cele trei stări premergătoare. Ne întrebăm dacă nu am putea încerca să facem o analogie aici cu momentele principale descrise în Biblie, în capitolul Facerea: faza saturniană, când „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facerea, 1:2), ca substanţă primară pentru trupul fizic; faza solară, când „a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.” (Facerea, 1:3) şi a creat trupul eteric ca bază pentru plantă şi pentru forţele de viaţă; faza lunară, când El a creat trupul astral, creând prin aceasta animalele şi omul care nu întrupase în sine Eul. Întruparea Eului ar putea fi marcată prin momentul ispitirii prin şarpe, ca să mănânce din măr şi să dobândească discernământul binelui de rău, adică tocmai forţa morală care îi este proprie Eului. Nu cumva mărul reprezintă tocmai Eul, fructul întrupării? Gestul şarpelui înseamnă oare înzestrarea prea timpurie a omului cu Eu, într-un trup prea fragil, care nu-l putea încă conţine? Când Adam şi femeia lui devin conştienţi de sine şi se ascund de Dumnezeu printre pomii raiului, Dumnezeu îl strigă pe Adam, iar acesta îi răspunde: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt gol, şi m-am ascuns.” Ne-am putea întreba aici: Gol pe dinafară, adică nud, sau pe dinăuntru, adică fără capacitatea de a conţine, de a păstra în sine Eul dobândit? (Ce bine ar fi să putem citi textul original, în aramaică!) Atunci Dumnezeu, după ce rosteşte cuvintele de pedepsire pentru neascultare, contribuie şi el, într-un ultim gest milostiv de creaţie, la posibilitatea lor de a primi Eul în trup, de a se întrupa: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.” (Facerea, 3:21). Ne­am putea pune întrebări: De ce consideră Dumnezeu necesar să protejeze corporalitatea prin piele? Cum arăta aceasta înainte de a fi îmbrăcată în piele? El constată ce s-a întâmplat şi adaugă încă un element la trupul fizic? Acest adaos concret la corporalitate, accentul pe acest detaliu ne atrage atenţia asupra importanţei momentului: pielea face posibilă apariţia simţului tactil, a perceperii lumii ca fiind exterioară fiinţei proprii şi deci a perceperii Eului propriu. De-abia apoi afirmă: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul.” (Facerea, 3:22) Din aceasta am putea deduce mai departe că acesta a ajuns la un nivel de egalitate cu Creatorul, pentru care nu era însă pregătit, şi de aceea nu poate rămâne în apropierea pomului vieţii. Totodată ne putem întreba dacă erau mai multe fiinţe care aveau puterea discernământului, căci El spune „Noi”, sugerând o multiplicitate a fiinţei lui Dumnezeu.

Pentru a ajunge la conştienţa trează de astăzi, omul a trecut prin epocile de evoluţie a Pământului, prin modificări de conştienţă şi de pierdere a unor calităţi spirituale atavice, moştenite, cum ar fi trăirea împreună cu fiinţele spirituale sau vederea fiinţelor elementare. Prin pierderea clarvederii în spirit, omul a dobândit vederea clară a lumii fizice. Prin pierderea legăturii îndrumătoare cu fiinţele spirituale, a dobândit gândirea proprie. Vedem cum trecerea spre o conştienţă trează aduce şi o izolare mai accentuată de lumea spirituală şi o mai mare posibilitate de a se îndepărta de ţelul pentru care fusese creat: trăirea spirituală conştientă în trup fizic, dobândirea capacităţii şi libertăţii de creare din sine, ajungerea la stadiul de evoluţie în care nu se mai numeşte om, ci Spirit al libertăţii sau al dragostei, a zecea Ierarhie, după îngeri.

Această pierdere şi îndepărtare a fost indusă de intervenţia unor forţe spirituale contrare, pe care antroposofia le numeşte Lucifer şi Ahriman. Ele au acţionat asupra simţurilor şi organelor de simţ mai puternic decât le era permis, încât au modificat calea fiinţei umane.

Simţul mişcării fusese destinat iniţial doar relaţionării dintre trupul eteric şi trupul mişcării, iar influenţa luciferică a făcut să se transforme într-o percepere a mobilităţii interioare şi a simţului vieţii însuşi. Dintr-o percepţie la nivel corporal inconştient, de somn, a devenit o percepţie la nivel semiconştient, ca de vis, ce poate fi adusă în conştienţă prin intenţie. Simţul vieţii fusese destinat incipient doar pentru ca trupul astral să se perceapă pe sine prin sine, iar aceasta s-a transformat în perceperea stării de bine a corpului, trecând şi el de la nivelul inconştient la cel semiconştient, cu posibilitatea de a fi urmărit intenţionat: „să ne simţim bine!” Aceeaşi influenţă luciferică a dus la transformarea simţului tactil: el nu fusese menit perceperii lumii exterioare, dar astăzi percepe exteriorul şi astfel serveşte la răspândirea Eului nostru spiritual în trup şi la perceperea Eului propriu, cu riscul de a produce egoism. Steiner nu menţionează în textele citate care ar fi fost menirea iniţială a simţului tactil.

Influenţa ahrimanică a modificat simţul vorbirii în aşa fel, încât am pierdut, în epoca atlanteană, posibilitatea de a înţelege fiinţele elementale, dar am dobândit capacitatea de a vorbi noi înşine prin laringe. Simţul gândirii a fost transformat de Ahriman astfel, încât omul, care fusese alcătuit pentru o întâlnire simplă, directă şi o trăire interioară a sferei gândirii celuilalt, a ajuns să perceapă gândirea doar prin vorbire, începând cu perioada greco-romană. Simţul Eului se află şi în ziua de astăzi sub o puternică influenţă a lui Ahriman, pentru a-l specializa. El i-a insuflat capacitatea de a ne forma o judecată despre noi înşine prin ceea ce vedem la celălalt sau prin reflectarea pe care ne-o oferă celălalt.

Celelalte simţuri: al auzului, al căldurii, al văzului, al gustului, al mirosului, al echilibrului se află într-o stare de echilibru între ahrimanic şi luciferic.[9]

Astfel vedem cum reprezentările noastre actuale despre fiinţa proprie, despre celălalt şi despre lume sunt modificate faţă de intenţiile iniţiale şi ne conduc spre o înţelegere denaturată a acestora. Această diferenţă duce la o destabilizare a fiinţei umane şi la o căutare de armonizare prin deplasarea fie către polul gândirii separate de spirit şi desprinderii luciferice, fie către cel al materialismului şi al desprinderii ahrimanice.

Aceste devieri au constituit la un moment dat un pericol atât de mare pentru evoluţia omului şi deci a întregii Ierarhii cereşti ca multiplicitate a lui Dumnezeu, încât fiinţa Christică a hotărât să coboare spre Pământ şi să se întrupeze. Putem intui dimensiunea acestei jertfe, dacă o privim prin prisma celor anterior prezentate despre ce înseamnă trupul în raport cu un spirit cosmic. Misiunea sa era să treacă prin moarte şi să le ofere oamenilor vederea trupului învierii, să le aducă aminte de menirea lor divină. Venirea sa, văzută ca o eliberare şi o salvare, a fost vestită şi pregătită de înţelepţi, preoţi şi prooroci. Menirea poporului evreu în această pregătire ne apare sub o lumină puternică, ce acutizează frământările acelora care insistau asupra păstrării legilor. Pregătirea corporalităţii Fecioarei Maria, în care să se formeze trupul lui Iisus, cerea educarea trupurilor astrale şi eterice, prin urmarea cu stricteţe a regulilor de comportament, a obiceiurilor, a ritualurilor, a credinţei
într-un singur Dumnezeu. Înţelegem din această perspectivă mai bine disperarea şi furia oarbă a lui Moise, când a coborât cu tablele Legii prima oară de pe Muntele Sinai şi a văzut cum o parte din evrei cinsteau un viţel de aur. Furia ce l-a cuprins poate fi măsurată doar de la înălţimea necesităţilor cosmice ce pregăteau baza genetică din care urma să se întrupeze Iisus. De aici şi necesitatea de a-i ucide pe cei care greşiseră şi ieşiseră din lege. Decimarea evreilor de către Moise în numele păstrării credinţei, precum şi oprirea lui Moise de către Dumnezeu însuşi de a intra în pământul făgăduinţei din cauza îndoielii sale nu pot fi puse decât sub comandamentul universal, cosmic, al venirii Aceluia pentru care corporalitatea educată în poporul evreu era de neînlocuit.

Pentru omul de astăzi, Christosul din trupul învierii poate fi trăit doar printr-o asumare conştientă, pornită din eu, de unde poate să lucreze apoi asupra corporalităţii proprii, transformând-o. Omul poate să se re-lege de voinţa lumii spirituale şi de intenţia iniţială în crearea omului, atunci când permite ca acţiunile acesteia să fie realizate prin sine. Acceptând să acţioneze în lume dintr-un impuls mai înalt, el conlucrează, spre exemplu, cu îngerul său, care are o misiune specială în aceste timpuri.

„Ce fac îngerii în corpul nostru astral?  … aceste entităţi aparţinând Ierarhiei îngerilor (Angeloi) – şi într-un anumit mod fiecare înger îşi are sarcina sa pentru fiecare om, dar şi prin coacţionarea lor – formează imagini în corpul astral uman. Ei formează aceste imagini sub îndrumarea Spiritelor formei. Dacă nu urci la cunoaşterea imaginativă nu ştii că în corpul nostru astral se formează în continuu imagini, care iau naştere şi trec. Dacă asemenea imagini nu s-ar forma, nu ar avea loc o evoluţie a umanităţii în viitor, care să corespundă Spiritelor formei. … Oricât de ciudat ar suna ceea ce voi spune, în această activitate îngerii au o viziune foarte clară privind modelarea socială viitoare a vieţii umane pe Pământ: realizarea, în corpurile astrale umane, a unor imagini care să aducă stări sociale foarte concrete în convieţuirea viitoare a oamenilor.

Oamenii se pot împotrivi recunoaşterii faptului că îngerii vor să declanşeze în ei idealuri viitoare, totuşi lucrurile aşa stau. În această acţiune funcţionează un principiu foarte precis, şi anume că în viitor nici un om nu va putea sta liniştit, savurându-şi fericirea, dacă alături de el se vor afla alţii care sunt nefericiţi. În viaţa fizică domneşte un anumit impuls de fraternitate, de comuniune a neamului omenesc, de frăţietate corect înţeleasă, cu privire la stările sociale. Acesta este un punct de vedere potrivit căruia îngerii formează imaginile din corpul astral uman.”[10]

Întruparea Eului uman în trupul fizic îşi poate atinge astfel scopul: o trezire în trup faţă de lumea spirituală şi o limpezire a propriei fiinţe pentru a se identifica cu Christosul întrupat în Iisus, în sensul de a merge pe calea deschisă de El. Aici am putea spune împreună cu Thomas a Kempis: „Ia aminte acestea, o suflete al meu! Şi închide uşa simţurilor tale, ca să poţi auzi ce zice cuvântul Domnului Dumnezeului tău întru tine.”[11]
În final am dori să oferim cuvintele unui trubadur german al secolului al XII-lea, Wolfram von Eschenbach, care vorbeşte despre Parsifal şi despre căutarea Graalului. El face o introducere generală a temei evoluţiei pe calea căutării Graalului prin cuvintele care ni se par foarte actuale: „Atunci când inima omului se trezeşte din starea tâmpă în îndoială, atunci sufletul omului se retrage în sine. Atunci se simte simţirea vitează şi bărbătească în acelaşi timp în durere şi graţie, precum pasărea vrăjită, coţofana, care pare a fi pe jumătate porumbel, pe jumătate corb. Dar un astfel de om vrăjit poate să spere să ajungă din nou la siguranţa sufletească (saelde), atunci când într-adevăr amândouă trăiesc în sufletul său: sferele cereşti şi hăurile fără fund. Omul cel nehotărât are negru de corb în sufletul său şi se va arăta negru şi pe afară. Dar de albul porumbelului se ţine cel cu gândire nestrămutată, a cărui gândire este întărită moral.”[12]

[1]  Rudolf Steiner – GA 169, Despre imaginaţie: Cultură şi individualitate, Prelegerea a treia.
[2] A se vedea, pentru detalii, Rudolf Steiner – GA 170, Despre taina omului, Prelegerea a şaptea, şi Antropologia generală ca bază a pedagogiei, Prelegerea a opta.
[3] Rudolf Steiner – GA 110, Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică, Conferinţa a treia.
[4] Rudolf Steiner – GA 93a, Grundelemente der Esoterik.
[5] Rudolf Steiner – GA 45, Antroposofie.
[6] Rudolf Steiner – GA 170, Conferinţa a şaptea, tr.n.
[7] Idem.
[8] Idem.
[9] Rudolf Steiner – GA 170, Conferinţa a paisprezecea.
[10] Rudolf Steiner – GA 182, Ce face îngerul în corpul nostru astral?
[11] Thomas a Kempis, Urmarea lui Iisus Hristos, Cartea a III-a.
[12] Wolfram von Eschenbach , Parzival, „Introducere”, tr.n.

 

Tags: