Importanţa depunerii învelişului fizic pentru om, Pământ şi Cosmos

Gheorghe Paxino

30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus
a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.
31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile
sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au
rugat pe Pilat să le zdrobeacă fluierele picioarelor şi să-i ridice.
32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt,
care era răstignit împreună cu el.
33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise,
nu I-au zdrobit fluierele.
34. Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui
şi îndată a ieşit sânge şi apă.
35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată şi acela ştie
că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura:
«Nu I se va zdrobi nici un os».
37. Şi iarăşi    altă    Scriptură    zice: «Vor privi la
Acela pe care L-au împuns»….
41. Iar în locul unde a fost răstignit era grădină şi în grădină mormânt
nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.
42. Astfel, din pricina Vinerii Iudeilor, L-au pus pe Iisus acolo,
căci mormântul era aproape.

(Din Evanghelia lui loan, Cap 19)

Trupul fizic între forţele vieţii şi morţii

Între Cosmos şi Pământ, între lumea fiinţial-spirituală şi cea fizic-materială mijloceşte sufletul nostru:

Gândirea lui trăieşte între cunoaştere şi ignoranţă, între forţele luminii şi întunericului.

Viaţa lui de sentiment este antrenată de forţele simpatiei şi antipatiei, alternează între curaj şi teamă, între iubire şi ură.

Voinţa lui este desemnată de hărnicie/muncă încordată sau pasivitate/lene, de fapte bune, morale sau de un egoism nemenajant, feroce.

Rezultat al unei îndelungate evoluţii cosmice dirijate de divinele fiinţe ale Ierarhiilor în lupta lor cu forţele Potrivnicului, Trupul nostru slujeşte drept suport şi instrument sufletului.

Acţionând sub domnia legilor eredităţii şi respectiv a destinului/karmei, trupul şi sufletul servesc la rândul lor drept instrument, sunt mijloc de manifestare şi – la nivelul vieţilor pământeşti repetate – rezultatul acţiunii esenţei fiinţial-spirituale a noastre, a Eului.

Viaţa de gândire, simţire şi voire, împreună cu complexul proceselor corporale constituie şi fundamentul formării diferitelor stări ale fiinţei umane întrupate, aflată la confluenţa proceselor fizice, biologice şi psihosociale. Întregul complex al acestor stări îl putem numi (I): conştientă a omului terestru. Rudolf Steiner a dat în repetate rânduri detalii privind cele şapte stări de conştientă, de la cele naturale până la cele ce se pot atinge prin practici specifice ştiinţei spirituale.

Precum trupul Terrei este marcat de răceala polilor şi de căldura ecuatorului, de contrastul anotimpurilor pe cele două emisfere, şi trupul uman solicită viaţa sufletului nostru să “clădească punţi” între domeniul metabolismului (“polul vieţii”), şi polul proceselor vitale reduse la minim, reprezentat de sistemul nervos-osos (“polul morţii”). Între aceşti doi poli mijloceşte sistemul inimă-plămâni. Aici, din punct de vedere funcţional, purtăm două cruci în noi: o cruce albastră şi una roşie. Venele inferioară (spre trunchi/membre) şi superioară (spre cap) formează braţele verticale ale crucii albastre; cele două vene pulmonare – care leagă inima de aripile plămânilor – formează braţele orizontale. Acestui circuit afluent al sângelui îi corespunde circuitul efluent al sângelui roşu, oxigenat, care “în cruce” părăseşte inima şi se ramifică apoi tot mai mult pentru a accede, după pulsaţii succesive, până la periferia corpului, regenerând-o neîncetat.

Dar  în   contextul   acestei   expuneri mai este demnă de menţionat o caracteristică a trupului nostru, dovadă a înţelepciunii       ce guvernează funcţionalitatea acestuia. Datele furnizate de ştiinţă atestă faptul că la limita dintre organic (viu) şi anorganic (mineral), în domeniul de maximă mineralizare pe care o constituie scheletul uman, găsim tocmai zonele în care se formează sângele. În cele două figuri alăturate aceste zone au fost marcate (cu negru/roşu) pe suprafaţa corespunzătoare a scheletului (Rohen 1995). La copil vedem că practic întregul său schelet în creştere serveşte de suport acestui proces de generare sanguină. La adult procesul se retrage complet din zona calotei craniene, manifestându-se doar în vertebrele coloanei, la extremităţile oaselor lungi, în zone ale bazinului şi în laba piciorului. Iată deci că sângele, “polul vieţii”, acest “suc cu totul deosebit” (v.  Faust-ul  lui  Goethe) este generat  la “polul morţii”! Pe durata segmentului existenţial dintre naştere şi moarte atât elementul cel mai mineralizat – scheletul – cât şi elementul cel mai puţin material – căldura purtată de sânge – servesc drept suport al Eului pe Pământ. Iar cele două cruci, cea roşie şi cea albastră, poartă dinspre inimă forţe ale vieţii, poartă înspre inimă ceva din forţele morţii; prin intermediul ritmurilor ele mijlocesc astfel între spirit, suflet şi trup.

Cele două fete ale evenimentului morţii

Momentul morţii survine atunci când corpul fizic nu-şi mai poate îndeplini funcţiile de suport pentru suflet şi spirit. Rudolf Steiner vorbeşte despre “despărţirea” primului de celelalte două, alteori s-a referit şi la “depunerea” corpului fizic sau chiar la “debarasarea” sufletesc-spiritualului de fizic. Fapt este că acest eveniment are două feţe precum chipul cu două feţe al lui Janus din mitologie. Pe de o parte avem tragismul părăsirii anturajului familial, socio-istoric în care se afla persoana respectivă, cu toate nuanţele posibile. Pe de altă parte, în cadrul unor conferinţe (de ex GA 151 Dornach 7.2.1915) se descrie cum cel defunct vieţuieşte “victoria spiritului asupra materiei”, eliberarea sufletesc-spiritualului de corpul fizic: viaţa sentimentelor şi a impulsurilor de voinţă – purtătoare de viitor – se eliberează de curentul gândurilor proprii ca de un înveliş: «are loc o vieţuire ca o trezire/înviere în lumea spirituală, ceea ce duce la aprinderea pentru defunct a unei noi conştiente a Eului» (Berlin, 2 Martie 1915)

Am amintit mai sus de conştienţa natural-cotidiană (I) a omului terestru, pe care am putea-o defini şi ca stare de conştientă psihofiziologică. Deşi noul complex de stări de conştientă care începe să se proceseze acum diferă foarte mult de la om la om – potrivit gradului individual de evoluţie -, el are unele trăsături comune. De aceea, după evenimentul morţii, după depunerea învelişului fizic şi a celui mental, putem să vorbim despre naşterea unei noi conştiente (II): conştienta omului cosmic. Aceasta marchează celălalt segment existenţial, al perioadei dintre moarte şi o nouă naştere.

Aşa cum conştienta terestră (I) “parcurge o evoluţie la trecerea prin vârste, tot aşa şi la trecerea prin sferele lumilor putem vorbi de metamorfoze ale conştientei cosmice (II). Să luăm şi aici doar un aspect legat de tema noastră.

După depunerea părţii fizice, urmează eliberarea de învelişul eteric (= partea nespiritualizată a trupului eteric – “cadavrul eteric”), care atrage după sine o extindere a conştientei la dimensiunile planetare, conştientă ce se va extinde în continuare la dimensiuni cosmice. Dar omul ajuns la faza aceastei conştiente planetar-stelare ajunge să constate că în toată această plenitudine există un “loc gol”, un spaţiu deosebit în Univers, de care el este legat: locul ocupat în lumea fizică de trupul său! «…privim de afară la acest gol..» Şi are loc vieţuirea: «Acesta este locul tău în Univers. Eşti o piatră de temelie a Universului, fără de care Universul nu ar putea să existe»(Leipzig 22 Febr 1916). Din această vieţuire se nasc impulsuri importante pentru viitorul destin.

Importanta cadavrului pentru Pământ

Din timpuri străvechi există diferite practici mortuare (îmbălsămarea, incinerarea, înhumarea, etc). În lumea creştin-europeană s-a reluat foarte târziu practica incinerării; obiceiul statuat era “coborârea în mormânt” aşa cum s-a întâmplat în Vinerea Mare. În 1878 se construia primul crematoriu în Germania, în 1910 ajunseseră să fie 24. Întrebat în 1906 despre importanţa îmbălsămării pentru cel defunct, Rudolf Steiner a răspuns că ea nu mai are importanţă ca în epoci anterioare, ba chiar mai mult, că pentru suflet la ora actuală este aproape indiferent ce se întâmplă cu trupul lăsat pe Pământ. Cu o altă ocazie a afirmat că incinerarea poate ajuta la “trezirea” mai rapidă a sufletului celor care în timpul vieţii s-au preocupat în mod adecvat de problematica vieţii de după moarte; dar că în principal, ceea ce se întâmplă cu cadavrul la ceva timp după momentul morţii nu va influenţa destinul viitor al defunctului.

Printr-un proces mai mult sau mai puţin rapid de ardere Pământul va reintegra în organismul propriu conform legităţilor acestuia substanţele “părăsite” ale cadavrului. Pământul nu poate decât să de­formeze, să dezintegreze corpul uman părăsit de forţele dătătoare de formă. Dar acest proces trebuie privit nu numai sub aspectul fizic, ci şi sub cel spiritual: acele substanţe pământeşti, care au aparţinut o perioadă fiinţei umane, nu mai sunt ca în momentul asimilării lor prin intermediul hranei sau respiraţiei! Prin activitatea sa sufletesc-spirituală, prin complexul stărilor sale de conştientă, omul a imprimat acestor substanţe forţe extrapământeşti care altfel nu ar coborî aici; el le-a “înnobilat”. În conferinţa a 3-a a ciclului de “Antropologie generală” (ţinut în 1919 pentru primii profesori Waldorf), se face afirmaţia că forţele care emană de la cadavrul omului sunt cele care, acţionând ca un ferment, salvează Pământul de la un proces de totală mineralizare, care ar face imposibilă viaţa plantelor sau animalelor inferioare. Corpul uman, rezultat al lucrării concertate a tuturor ierarhiilor de-a lungul unor întregi etape cosmice emană, printre altele, forţe deosebit de regeneratoare tocmai de la schelet! (Dornach 4 Sept 1916 – ciclu despre “Faust”)

Iată deci că Terra, această planetă trecută din perioada Atlantidei de mijlocul evoluţiei ei, ajunsă la o fază de “toamnă cosmică”, are imperioasă nevoie de forţele specifice, vitalizatoare care provin de la ceea ce depune omul ca un înveliş pământesc, atunci când el îşi începe peregrinajul (de o durată mai mare decât a unei singure nopţi) în Cosmos. Viaţa noastră pe Pământ, cu calitatea ei sufletesc-spirituală, prezintă importanţă nu numai pentru evoluţia lumii sau pentru viitorul nostru destin, ci şi pentru însăşi trupul Pământului.

Încă un citat în acest sens (din Misiunea lui Michael p 182): «….Aceasta înseamnă că în capul nostru murim continuu. Elementul voinţei, care aparţine gândirii noastre se află în capul nostru. Dar acest element voliţional este un motor, un impuls continuu spre moarte, pentru a învinge materia.

Când murim cu adevărat, intervine voinţa. În timp ce corpul este redat Pământului, prin întregul nostru corp terestru aparţinând acum lumii fizice se continuă ceea ce, începând de la naştere până la moartea noastră, se petrece în capul nostru. Aici se desfăşoară procesul care are loc când, prin incinerare sau putrezire, sunteţi redaţi pământului, numai că – în timpul vieţii – el este continuu împrospătat şi frânat prin ceea ce urcă din restul organismului. Aici se continuă ceea ce faceţi între naştere şi moarte prin intermediul organismului dumneavoastră. Acest proces se continuă în Pământ: el gândeşte după acelaşi principiu cu care gândiţi cu capul dumneavoastră omenesc, prin faptul că vă dizolvaţi în el, prin faptul că în Pământ sunt coborâte cadavre. Deoarece trecem prin poarta morţii, noi transmitem în pământul fizic, prin cadavrul nostru care se dizolvă, un proces pe care între naştere şi moarte îl confirmăm în beneficiul nostru. Acesta este un adevăr al ştiinţelor naturii. Asemenea adevăruri vor trebui să cunoască în viitor oamenii…»

ÎNCHEIERE

Dacă actualizăm în suflet afirmaţiile şi imaginile date mai înainte, ca şi vieţuirile care se pot naşte din ele, cred că ne putem apropia mai pregătiţi la a privi momentul datei de 30 Martie 1925. Aici încă mai îndrăznim să măsurăm cu o “măsură” umană. Aceasta pe de o parte.

Iar  pe  de  altă   parte,   cu  şi   mai   profundă   veneraţie,   putem   să încercăm   să  gândim   la cele  petrecute  pe  Golgotha  în Vinerea   Mare. Purtătorului Eului cosmic, Celui care a venit pentru a ne despovăra de insuficienţele  Gândirii,   Simţirii   şi   Voinţei   noastre   umane,   «nu   i-au zdrobit nici un os», pentru ca forţa scheletului Său să rămână intactă. Substanţele Trupului care a fost depus atunci poartă în ele forţele Gândirii cosmice, ale Adevărului şi înţelepciunii Logosului, Iubirii infinite, chiar şi de dincolo de Serafimi, ale Voinţei de jertfă total dăruită Tatălui.

Evenimentele de atunci sunt imagini originare/simbol cu valabilitate – la dimensiunea lor macrocosmică -, pentru Om, Pământ şi Cosmos.

Text adaptat al unei expuneri ţinute Vineri 29 Martie 2002 în cadrul Ramurii Bucureşti şi publicat în revista “Legături de destin” nr.11 anul 2002

Tags:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>