Gândirea imaginativă

Verginia Petrovici

Se vorbeşte tot mai mult despre nevoia dezvoltării gândirii critice, considerându-se bunul cel mai de preţ de achiziţionat. Programele şcolare, manualele, cerinţele la examenele naţionale vizează acest lucru cu predilecţie. Pe de altă parte se insistă pe nevoia creşterii creativităţii şi este la modă să participi la astfel de cursuri, şi de a introduce în procesul de instruire activităţi care să dezvolte această calitate la elevi. Ori gândirea critică este orientată către trecut, poate fi aplicată pe ceva deja creat. Chiar şi creativitatea vizată se manifestă pe orizontală, în domeniul invenţiilor, pornind de la ceea ce este deja cunoscut, creat, ori aflat în natură.

Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din preocupările actuale în domeniul educaţiei este ceea ce poate fi numită gândirea imaginativă, născută din ceea ce este pur spiritual în om şi care este orientată spre viitor. Este gândirea din care se nasc idealurile, valorile vieţii individuale. Este izvorul adevăratelor creaţii artistice, a descoperirilor aşa-zis întâmplătoare; este lumea valorilor morale.

Gândirea în imagini a fost o calitate ce aparţinea proto-civilizaţiilor şi era modul lor de a cunoaşte şi acţiona în lumea fizică. O urmă vagă a acestei calităţi mai poate fi regăsită în Vedele indiene, în poemele homerice, în legende şi basme, în pildele biblice, în picturile rupestre sau în decoraţiile de pe vase antice. Aceeaşi gândire în imagini mai apare la copilul mic, prelungindu-se, în cazul unei dezvoltari sănătoase, până pe la 7-8 ani.

Aplicăm de cele mai multe ori noţiunea de fantezie unei astfel de gândiri, ceea ce nu este tocmai potrivit. Fantezia este o forţă, gândirea este un proces. Oricât ar părea de curios, fantezia este în legătură cu forţele de creştere din natură. În evoluţia fiinţei umane, aceste forţe se metamorfozează treptat, odată cu înaintarea în vârstă, preluând diferite funcţii.

„Forţa fanteziei nu este altceva decât forţa naturală de creştere, metamorfozată în ceva sufletesc. Dacă vreţi să aflaţi ce e fantezia, studiaţi mai întâi forţa vie care lucrează la crearea formelor vegetale, studiaţi forţa vie care lucrează la crearea formaţiunilor minunate din interiorul organismului uman, pe care o produce Eul, studiaţi tot ceea ce se desfăşoară în vastul univers, o muncă plăsmuitoare de forme, tot ceea ce se desfăşoară în regiunile subconştiente ale Cosmosului, o activitate de plăsmuire şi modelare şi creştere; atunci veţi avea o noţiune a ceea ce rămâne disponibil când omul a înaintat atât de mult cu munca de plăsmuire a propriului său organism, încât nu mai are nevoie de întreaga sa forţă de creştere şi plăsmuire. Atunci o parte se înalţă în suflet şi devine forţa a fanteziei. Şi numai la urmă de tot, ultimul rest, nu pot spune sediment, pentru că sedimentul se lasă în jos, iar ceea ce ramâne aici se ridică, este forţa intelectului.”[1]

Cu această forţă dascălul are de lucrat, şi trebuie să înceapă s-o facă în mod conştient, diferenţiat, ţinând cont de vârsta celui pe care-l are în faţă, străduindu-se să dezvolte gândirea imaginativă, fără de care fiinţa umană nu poate avea acces la dimensiunea ei cosmică, iar procesul de re-ligare de spiritual este periclitat.

Rudolf Steiner, citat mai sus, este întemeietorul primei şcoli Waldorf, ce are drept scop fundamental educaţia către libertate. Mai mult ca oricând în istoria omenirii orice membru al unei societăţi civilizate se doreşte liber, sau mai exact, tot mai mulţi oameni ai acestei lumi au conştienţa dreptului la respectarea demnităţii şi libertăţii personale. „Omul este liber – spune R. Steiner – în măsura în care poate asculta de sine însuşi, în fiecare clipă a vieţii sale.”[2] Se poate uşor obiecta că acesta este un ideal. Aşa şi este! Dar omul este purtător de imbolduri către transformare, către automodelare. „Natura face din om numai o fiinţă naturală; societatea face din el o fiinţă care acţionează potrivit legilor ei; numai omul însuşi poate face din sine o fiinţă liberă. Natura eliberează pe om din cătuşele sale, la un anumit stadiu al evoluţiei lui; societatea continuă această evoluţie pâna la un anumit punct; ultima şlefuire şi-o poate da numai el însuşi.”[3] Pentru ca omul să ajungă liber are de lucrat mai ales la ceea ce este omul moral din fiecare. Moralitatea devine şi ea o problema spinoasă, căci din lipsa a ceea ce numeşte Steiner fantezie morală, omul este încă nevoit să se agaţe de norme de conduită, de legi care să reglementeze relaţiile interumane, sau ale omului cu natura, de porunci sau învăţăminte. „Facultatea de care are nevoie spiritul liber pentru a-şi realiza ideile, pentru a le traduce în faptă, este fantezia morală. Ea este izvorul acţiunilor pe care spiritul liber le întreprinde.”[4]

Avem aşadar de a face din nou cu gândirea imaginativă fără de care nu am putea să concepem un ideal ca acesta: omul atât de evoluat încât să creeze din sine însuşi legile etice odată cu faptele sale în lume. „În cazul acţiunilor morale însă, faptele trebuie mai întâi create de noi, şi numai după aceea le putem cunoaşte.”[5] A pregăti omul să acţioneze moral în lume pentru a deveni cu adevărat liber, înseamnă ca instituţiile de educaţie, alături de familie şi alţi factori implicaţi în acest proces, să-şi propună a cultiva intens această calitate umană, într-o formă modernă. În acest sens Rudolf Steiner a schiţat o programă de învăţământ, a indicat noi domenii de abordat ca surse de inspiraţie, a lucrat împreună cu primii profesori ai Şcolii Waldorf din Stuttgart pentru a stabili modalităţi de cercetare şi de abordare a fiinţei umane în evoluţie. A dat pentru cei ce doresc să parcurgă o cale conştientă de evoluţie exerciţiile meditative şi indicaţii cum pot fi ele folosite corect.

 

[1] Rudolf Steiner, Arta în misiunea ei cosmica, Ed. Triade, Cluj, 2005, p. 129.
[2] Rudolf Steiner, Filosofia libertăţii, Ed. Triade, Cluj, 1996, p. 210.
[3] Ibidem, p. 212.
[4] Ibidem, p. 224.
[5] Ibidem, p. 226.

Tags: