Evoluția omului

Hans-Gerhard Wyneken

Conferinţă – Casa Rudolf Steiner – Bucureşti, 15 noiembrie 2008
Traducător: Alina Şerbu

Vă doresc o dimineaţă bună şi frumoasă.

S-a exprimat dorinţa să vorbesc despre tema evoluţiei. Pe această temă există în momentul de faţă nişte clişee care s-au cam osificat. Unul din aceste clişee este ideea că omul descinde din maimuţă. Şi aţi văzut desigur desenele acelea care ilustrează această idee, reprezentând o suită de fiinţe, de la un maimuţoi ţopăind în patru labe, din ce în ce mai ridicat, din ce în ce mai civilizat, până la omul zilelor noastre.

Trebuie să spunem că acest tip de reprezentări urmează de fapt o idee preconcepută, sunt făcute conform unei idei prestabilite. Şi anume, o idee ce s-a încetăţenit într-un mod absolut dogmatic. Ceea ce aş vrea să fac este să vă arăt cum putem gândi la problemele evoluţiei dacă observăm dovezile de care dispunem. Pe de altă parte această lume a fenomenelor, a faptelor concrete pe care vrem să ne bizuim, este o lume foarte complicată. Atât de complicată, încât o mulţime de biologi nu prea se descurcă aşa de uşor printre atâtea fapte. Şi în faţa unei realităţi atât de diversificate şi de complexe, cel mai comod este să pornim de la ideea: omul descinde din maimuţă.

Cu siguranţă că aţi văzut destule fotografii care reprezintă pui de cimpanzeu. Şi, cu siguranţă, observându-le, este aproape imposibil să nu vă fi gândit cât de uman arată aceşti pui de cimpanzeu. Invers nu s-ar putea spune însă acelaşi lucru. Dacă te uiţi la imagini cu copii nou-născuţi, nu-ţi vine niciodată în minte „ia uite ce maimuţoi”. Şi încă şi mai puternic se prezintă lucrurile în aceeaşi direcţie, dacă ne uităm comparativ la embrioni umani şi la embrioni de maimuţe antropoide, la aceeaşi vârstă de evoluţie.

Notă: Imaginile prezentate de conferenţiar au fost fotografiate şi sunt reproduse schematic, de aici calitatea lor mai slabă (n. ed.).

Aici aveţi la aceeaşi vârstă embrionară, un embrion de gorilă, altul de cimpanzeu şi unul uman (cel din dreapta). Una dintre impresiile pe care ni le putem face este aceea că embrionii de maimuţe antropoide au o asemănare cu oamenii adulţi, în ceea ce priveşte repartiţia pilozităţii. Comparativ cu embrionul uman, ei au podoaba capilară (părul ce le acoperă craniul) mai bogată. Ce este interesant este că aceşti embrioni de maimuţe antropoide au o pilozitate într-o zonă – în jurul gurii, sub nas – care, la om apare abia la pubertate. Ideea care ar putea rezulta de aici, ar fi: Nu cumva maimuţele descind din om şi nu invers? Pentru că, după cum vedem maimuţa se dezvoltă, în fazele dezvoltării sale embrionare, trecând printr-o fază care seamănă cu aceea a omului, pentru ca mai apoi să capete caracterele tipice de maimuţă. Aşa încât, într-un mod grosier am putea spune că dezvoltarea merge de la om către maimuţă. Lucrurile stau aşa doar dacă avem în vedere aceste stadii prenatale, embrionare.

Puţin diferit se prezintă lucrurile dacă în loc să privesc aceşti embrioni de maimuţe antropoide, mă uit la vestigiile paleontologice de hominizi străvechi.

Avem aici o suită de cranii care merg de la cel mai vechi (ce a fost descoperit), până la omul contemporan. Aici lucrurile stau invers decât la embrion. Vedem cum hominidul cel mai vechi arată destul de mult a maimuţă, mult mai mult decât omul actual. Dacă luăm aceste două observaţii, comparativ, în conştienţa noastră, observăm că ele ne duc spre concluzii divergente, care se bat cap în cap. Căci umanitatea se dezvoltă de la o formă mai simiană, spre una mai umană, în timp ce dezvoltarea individuală a cimpanzeului sau a gorilei este inversă (de la un stadiu mai hominid spre unul cu aspect de maimuţă, în final). Cu asta ne dăm seama că treburile sunt destul de complicate şi gândirea noastră, care ştie că nu pot să fie adevărate, concomitent, un lucru şi opusul său, se află la mare strâmtoare cu aceste observaţii atât de contradictorii. Oricât de stânjenită ar fi gândirea noastră, asta nu poate împiedica ca factologia să fie aşa cum este, şi anume contradictorie. Ceea ce înseamnă că, dat fiind faptul că nu pot să schimb dovezile concrete, nu am decât posibilitatea să modific ceva la nivelul gândirii mele. Pentru că observ că această gândire, aşa cum o am eu în momentul de faţă, nu o scoate la capăt cu faptele pe care realitatea mi le pune în faţă. Şi aici putem beneficia de un singur ajutor. Acela de a studia şi mai aprofundat factologia, dovezile concrete. În ceea ce priveşte aserţiunile despre om ne-am limitat la observarea craniilor, dar dacă ne raportăm şi la corporalitatea umană, acolo lucrurile iar stau altfel.

Nişte cercetări relativ recente, din anii ‘90, ne-au dus spre o concluzie surprinzătoare, şi anume că hominidul cel mai vechi care a fost găsit – aşa numita Lucy, care are o vârstă cu totul antică faţă de celelalte resturi – avea o poziţie dreaptă în mers, ca şi oamenii actuali. Mai mult decât atât, nu numai poziţia coloanei era verticală, ci şi configuraţia tălpii era asemănătoare, identică cu cea a omului actual. Un lucru care a constituit o mare enigmă este: cum se poate că această Lucy nu doar seamănă cu omul actual în ceea ce priveşte corporalitatea şi poziţia, ba, mai mult decât atât, ea era mai dreaptă decât sunt oamenii actuali. Poziţia bazinului şi a coloanei o făceau să stea puţin mai ţeapănă decât noi şi abia în timp au apărut hominizi care au redobândit ceva din înclinarea aceea pe care o cunoaştem de la maimuţele antropoide, dar în niciun caz atât de puternică ca la acestea. Lucrurile acestea s-au prezentat ca o mare enigmă pentru oamenii de ştiinţă serioşi, care nu pornesc de la o dogmă, ci studiază faptele aşa cum li se prezintă ele. Pentru că dogmele au cam devenit apanajul manualelor şcolare, dar cercetătorii serioşi au avut ocazia să observe că acum 4 milioane de ani, omenirea stătea încă mai dreaptă decât stă acum, însă capul acestor hominizi de tip Lucy era ca de maimuţă. Observând aceste fapte, care par de multe ori contradictorii, s-a pus întrebarea asupra strămoşilor.

Până prin anii ‘90 ai secolului trecut, ideea generală era că omenirea nu poate avea o vârstă mai mare de circa 2 milioane de ani şi că toţi predecesorii acestei omeniri trebuie să fi fost nişte hominizi care umblau în patru labe. Numai că deodată apare această Lucy care are de două ori vârsta respectivă (adică vreo 4 milioane de ani) şi care, în plus, are poziţie dreaptă, mai dreaptă decât noi.

Între timp s-au făcut descoperiri care au împins şi mai departe vârsta acestor strămoşi ai omului, hominizi de 5 milioane de ani, care tot aşa aveau poziţia dreaptă.

Astăzi am ajuns să deţinem vestigii care arată că omul şi acum 8 milioane de ani avea poziţie verticală.

De aceea s-a procedat la o preselecţie a presupuşilor strămoşi, păstrându-i în vedere doar pe aceia care aveau această verticalitate în mers.

Acum vreo 40 de ani, în procesul observaţiilor a apărut o maimuţă care a băgat lumea ştiinţifică în derută.

Acest craniu, care este un craniu de maimuţă, seamănă mult mai mult cu un craniu uman, decât celălalt. Cel de-al doilea craniu aparţine unui urangutan. Urangutanul este, dintre maimuţele antropoide, una din cele mai apropiat înrudite cu omul, în timp ce aici avem craniul unei maimuţe care diferă mult şi nu face parte din rândul antropoidelor.

O posibilă clasificare a maimuţelor ar fi: maimuţe cu nas subţire, îngust, şi maimuţe cu nasul lat. Cele cu nasul lat sunt destul de îndepărtate de oameni, mai apropiate (înrudite) fiind cele cu nasul subţire.

Aici, între aceste doua cranii, apare cea de-a doua contradicţie. Pentru că acest craniu care arată atât de „omenesc” aparţine unei categorii de maimuţe cu nasul lat, în timp ce, dincoace, un craniu care nu pare deloc uman, intră în categoria celor cu nas îngust.

Observaţii asupra altor părţi, cum ar fi laba piciorului, duc spre concluzii care uimesc. Aici este un picioruş de embrion uman, în timp ce acesta este scheletul unui picior adult. Iar aici avem picioarele a două maimuţe din două categorii diferite – cu nasul lat şi cu nasul îngust. Cele care presupunem că ar fi mai apropiate ca înrudire cu omul, au piciorul foarte diferit faţă de piciorul uman, indiferent în stadiul în care îl privim, în timp ce maimuţele cu nasul lat au un picior asemănător, până aproape de identitate cu piciorul embrionului uman. Diferenţa pe care o putem observa între aceste două picioare foarte asemănătoare este aceea că la embrionul uman, degetul mare iese mai mult în relief decât în cazul maimuţei cu nasul lat. Lucruri asemănătoare se pot observa şi prin compararea scheletului trupului.

Un schelet de individ uman, un schelet de cimpanzeu – cimpanzeu pe care noi îl socotim o rudă foarte apropiată, poate cea mai asemănătoare dintre maimuţele antropoide. Observaţi că mai ales oasele bazinului sunt mult mai mari, mai puternice la cimpanzeu şi de asemenea coşul pieptului este diferit configurat.

Celelalte două schelete din stânga nu aparţin maimuţelor apropiate de om (unul este de gibon, iar celălalt de macac), dar sunt mai asemănătoare cu scheletul uman.

O lume foarte ciudată, plină de contradicţii.

Planşa aceasta ilustrează concepţia încetăţenită prin anii ‘80 asupra înrudirii dintre om şi diversele categorii de maimuţe. La polul opus omului era o categorie de maimuţe, de mici dimensiuni, din clasa celor cu nasul lat. Celelalte, de aici, sunt toate din categoria celor cu nas îngust/subţire, printre ele aflându-se şi maimuţe care nu sunt antropoide – cum este macacul. Macacul este maimuţa aceea, pe care aţi văzut-o probabil prin documentare, care aleargă prin oraşele japoneze şi care savurează băile de ape termale în cursul iernii. Figura lor este foarte roşie. De fapt, macacul acesta cu figura roşie este ceva tipic pentru Japonia. Ele nu fac parte din rudele noastre apropiate, nu le numărăm printre maimuţele antropoide.

Urmează două tipuri de maimuţe, care sunt mai apropiate de om – gibonul şi apoi cele trei antropoide mari celebre – urangutanii, gorilele şi cimpanzeii şi, în sfârşit, omul.

Această planşă îşi are originea într-o revistă ştiinţifică din 1986, care prezenta stadiul cercetărilor din acel moment, concepţia ce domina lumea ştiinţifică de atunci. Concepţia este mai bine ilustrată de aceste încrengături, decât de imaginile însele, pentru că, iată, omul pare să descindă direct dintr-o obârşie necunoscută, un semn de întrebare, un strămoş comun din care s-ar fi despărţit pe de-o parte o ramură a maimuţelor cu nasul lat, iar pe de altă parte o linie care ne duce direct la om, dar din care se mai desprind pe parcurs, ca nişte ramuri colaterale, diverse alte categorii de maimuţe. În linii mari această concepţie ştiinţifică s-a menţinut până în zilele noastre, cu unica diferenţă de nuanţă că punctul acesta, de unde se separă din ramura comună gorilele şi cimpanzeii, nu mai este situat, ca aici, între 5 şi 10 milioane, ci pe la 5 milioane de ani vechime. Această datare este importantă, pentru că ea ne arată ceva. Dacă cimpanzeii şi gorilele s-au desprins dintr-o linie evolutivă, cu 5 milioane de ani în urmă, ele nu pot să fie un strămoş al omului, de vreme ce avem cunoştinţă despre exemplare humanoide care mergeau în poziţie verticală acum 8 milioane de ani. Iar dacă avem în vedere doar aspectul configuraţiei craniene a omului, care la strămoşii cei mai vechi cunoscuţi, oricât de dreaptă ar fi fost poziţia lor, arătau destul de mult ca maimuţele, poate găsim un punct de sprijin în această planşă.

Avem aici reprezentări din profil ale craniului unui nou-născut de om şi ale unui nou-născut de gorilă. Există destul de multe asemănări între cele două cranii, dar în desen li s-a suprapus un caroiaj, un raster. Acest raster a fost modificat în funcţie de cum evoluează craniul. Gândindu-ne că acelaşi punct se amplasează pe acelaşi punct al craniului, rasterul apare aşa modificat în cazul adultului uman şi aşa modificat în cazul unui exemplar adult de gorilă. Se observă că abaterea de la forma iniţială, pătrată, e mult mai accentuată în cazul gorilei, decât al omului.

După cum vedeţi nu ieşim la lumină, ci mai degrabă mai mult de adâncim în această enigmă a originilor omului. Un singur lucru devine foarte clar şi anume felul în care se prezintă în şcoli problema originii şi evoluţiei omului, care este un fals.

Privind comparativ poziţia scheletului la om şi la maimuţele antropoide mari, ne putem pune întrebare: care din cele două ţinute este mai eficientă sub raport energetic? Care economiseşte energie şi care cheltuie? Care dintre cele două atitudini corporale necesită mai puţină energie? Şi s-a calculat că, în mod lipsit de echivoc, poziţia dreaptă a omului este cea mai avantajoasă. Uimitoare concluzia, pentru că de fapt omul stă mereu într-o stare de echilibru foarte fragilă. După cum ştiţi, atunci când suntem treji, în poziţie dreaptă, cheltuim destulă energie să ne menţinem aşa, altfel probabil am putea să dormim în picioare. Avem exemplul unor vieţuitoare, care au o poziţie ce le asigură un echilibru stabil, cum ar fi patrupedele, care reuşesc să doarmă stând în picioare.

La Tacitus, scriitorul latin, găsim o greşeală. Acesta a însoţit o vreme expediţiile lui Cezar înspre nord, în ţinuturile germanice, şi raportează despre felul în care prindeau elani. Şi povesteşte despre elani că dormeau în picioare, dar sprijiniţi de copaci. Ca să-i prindă, vânătorii ar fi tăiat copacul şi elanul s-ar fi răsturnat odată cu trunchiul. Elanii nu ar fi avut posibilitatea să-şi redobândească poziţia verticală, căci nu ar fi avut articulaţii. Doar observaţia că elanii dormeau în picioare este corectă. Restul ţine de fantezie. Dar, reţinem de aici adevărul că animalele patrupede pot să doarmă în poziţie verticală. Vi s-a întâmplat vreodată să adormiţi în timp ce mergeţi sau staţi în picioare? Ce se întâmplă cu corpul atunci când aţipeşti?

În momentul în care adormi, îţi pierzi verticalitatea şi asta te trezeşte. Dar, pe de altă parte este adevărat că păsările pot dormi în zbor, de exemplu drepneaua neagră. E vorba de o specie de păsări care au picioruşele atât de puţin dezvoltate, încât nu şi-ar putea face avânt să zboare direct de la sol şi de aceea au nevoie mereu să aterizeze în locuri înalte ca să redobândească poziţia de zbor lansându-se direct în aer. Aceste păsări pot să adoarmă zburând undeva în Germania şi să se trezească în Rusia.

Păsările îşi dau drumul pe un curent de aer până întâlnesc un vârtej (locul în care aerul cald se ridică de la sol). Practic ele zboară liniar din vârtej în vârtej. În privinţa acestei poziţii în echilibru labil sau stabil iarăşi apare un fapt contradictoriu, pentru că aşa cum spuneam, la om, care este într-o poziţie de echilibru labil, se utilizează mai puţină energie, decât la animalele patrupede. Dacă ai construi un obiect fără viaţă şi ai vrea să nu foloseşti energie pentru echilibrarea lui, atunci ai găsi o poziţie de echilibru stabil. La om este invers. El se află într-un echilibru instabil şi tot foloseşte mai puţină energie decât un patruped.

Asta are legătură cu capul. La om, capul încununează cumva coloana vertebrală şi se echilibrează în vârful ei. În schimb, aici, capul nu stă în vârful coloanei, ci atârnă cumva, este ţinut ca să nu pice. De aceea, partea cervicală a coloanei are o construcţie mult mai robustă, aici unde trebuie să susţină un cap „atârnător”, decât dincolo. În plus, animalele care au craniul astfel poziţionat au nevoie de nişte muşchi în spatele gâtului, care să susţină craniul. Gorila, datorită muşchilor puternici prezenţi în zona gâtului, prezintă un fel de creastă osoasă, în timp ce la om lucrurile stau diferit. Avem şi noi ceva muşchi la ceafă, dar inserţia acestora pe craniu nu urcă atât de mult ca la gorilă. Această poziţionare diferită a craniului ţine de punctul în care acesta se ataşează la coloana vertebrală. E vorba de orificiul occipital, prin care toate traseele nervoase urcă din coloană, spre craniu. S-a descoperit că acea asemănare vizibilă între pruncul de cimpanzeu şi cel uman este mai puternic justificată prin poziţionarea identică a acestui orificiu, prin care intră traseele nervoase spre creier. De aceea puiul de cimpanzeu îşi poartă capul la fel de liber ca şi omul. La toate categoriile de maimuţe s-a descoperit faptul că orificiul occipital îşi schimbă poziţia, fie că indivizii se află la stadiul de nou-născut, fie că sunt adulţi.

Dacă punem una lângă alta toate constatările pe care le-am făcut, parcă începe să se configureze o imagine de ansamblu. Căci dacă maimuţele ar fi putut să o ia la picior încă din stadiul embrionar, cu siguranţă ar fi avut o poziţie de mers verticală. Pentru că la ele, în stadiul acesta embrionar, orificiul occipital, care susţine craniul pe coloana vertebrală, este la fel poziţionat ca şi la oameni. Dacă ne raportăm la imaginea maimuţei în dezvoltarea ei, am putea spune că omul păstrează o poziţie de maimuţă-embrion. Lucrul acesta îl putem exprima şi altfel. Am putea spune că, în stadiul embrionar, avem de-a face cu o situaţie primară în ceea ce priveşte poziţia şi raportarea capului la restul corpului, iar pe măsură ce vârsta avansează ne întâlnim cu o situaţie secundară. Cu aceasta am ajuns foarte aproape de concluzia că omul se menţine în această situaţie primară ce corespunde embrionilor tuturor speciilor despre care vorbim, în timp ce doar maimuţele fac trecerea spre o situaţie secundară odată cu vârsta. Observaţia care se poate face este: cu cât sunt mai departe pe această schemă maimuţele faţă de om, cu atât mai repede survine, la ele, despărţirea de situaţia primară şi adoptarea unei situaţii secundare.

Altfel exprimat am putea spune că omul este cel care amână această trecere spre o situaţie secundară. Termenul ştiinţific pentru această întârziere este „retard”. Un om de ştiinţă olandez a descoperit că omul este o maimuţă retardată; este o fiinţă care, în raport cu celelalte rude ale sale din categoria maimuţelor, prezintă fenomenul acesta de retardare.

Acum, toate aceste observaţii le putem ordona în mintea noastră, le putem da un sens. Ca în multe alte situaţii, graba în evoluţie poate să însemne o renunţare la ceva, care s-ar putea întâmpla pe parcurs şi nu se mai întâmplă (în cazul maimuţelor). Pentru că omul, cu tendinţa lui spre retardare, beneficiază de toate avantajele unui parcurs lent. Gândiţi-vă la două trenuri. Iei unul foarte rapid şi treci aşa fără să prea vezi nimic, fără să ţi se întâmple nimic. Ai coborât în ultima gară şi asta a fost. Asta face maimuţa. Când se dezvoltă atât de repede, trece în stadiul secundar, ea pierde ocazia să aibă alte trăiri. Când mergi cu personalul vezi cum se urcă şi se coboară în toate haltele, pe alocuri mai şi staţionează, poţi să cobori să culegi o floare. Ai altfel de trăiri. Ţi se mai poate întâmpla ceva pe parcurs dacă accepţi să ţi se întâmple această întârziere, această dezvoltare mai lentă. Acesta este beneficiul pe care îl are omul.

Din această nouă perspectivă, haideţi să ne punem din nou întrebarea, cum de unele din maimuţele care se află destul de departe pe scara aceasta în gradul de rudenie cu omul, prezintă nişte trăsături foarte asemănătoare; mai asemănătoare chiar decât „rudele” noastre mai apropiate? Poate că drumul lor drumul nu a fost parcurs cu atâta grabă, rapiditate. Pentru că nimic nu ne obligă să credem că fiinţa în ansamblul ei trebuie să adopte un singur tip de atitudine, să se grăbească în toate privinţele, ci poate că pe alocuri, ca într-un mozaic, anumite părţi cunosc o dezvoltare mai lentă, altele se grăbesc spre un punct final şi ratează lucrul de care ar putea să profite prin dezvoltarea lentă.

Să privim scheletul trunchiului. Punctul de plecare este cel care seamănă mult cu scheletul trunchiului uman şi, în cazul gibonului, dezvoltarea nu a fost atât de grăbită. El a rămas destul de mult aproape de stadiul uman. La macac se observă o trecere mai rapidă spre atingerea unui stadiu secundar şi la cimpanzeu încă şi mai departe. În ceea ce priveşte poziţionarea corpului, la toate maimuţele s-a observat tendinţa aceasta de pierdere a verticalităţii. Şi vă puteţi da seama cât de false sunt imaginile acelea care ne prezintă o suită de indivizi de la cel care umblă ca cimpanzeii sprijinindu-se pe pumn, până la omul în poziţie verticală, cu o seamă de stadii intermediare, pentru că aceste stadii intermediare ar fi fost atât de cheltuitoare de energie – ca să te poţi menţine într-o poziţie care nu este nici verticală, nici pe patru labe. – O astfel de fiinţă nu poate exista decât în mintea celui care a desenat-o.

Se mai poate spune că şi dacă alergi prea repede până la urmă ajungi să te poticneşti şi nimereşti în patru labe. Şi într-o astfel de situaţie de accident nu parcurgi stadii intermediare. Te afli în poziţia verticală, te-ai împiedicat, ai căzut. Practic, se poate spune că există o situaţie primară, aceea de poziţionare verticală de care te poţi despărţi şi nimereşti în patru labe sau pe care o poţi menţine, fără o stare intermediară.

Dacă încercăm să abordăm evoluţia din punct de vedere fenomenologic, factologic, mereu suntem trimişi cu gândul în perioada embrionară. Cu toate explicaţiile pe care le-au găsit rămâne totuşi enigmatică problema acestei configurări iniţiale a craniului uman, într-un mod atât de simian, atât de asemănător maimuţelor. În acest sens, un cercetător german, cu mult timp înainte, a făcut o observaţie foarte importantă: punând în paralel şi într-o ordine evolutivă cranii de adulţi şi cranii corespunzătoare de copii pentru acelaşi tip uman, el a observat că de fiecare dată craniul infantil este mai asemănător cu craniul adultului de pe treapta următoare de evoluţie, decât cu craniul adultului din propria sa etapă. Adică prefigurează cumva adultul epocilor viitoare. Dacă această observaţie rămâne valabilă, înseamnă că ea ne pune la îndemână o metodă de prognoză/predicţie. Dacă într-adevăr craniul copilului dintr-o etapă prefigurează craniul adultului etapei următoare, într-un timp foarte lung – poate 2 milioane de ani – omenirea va evolua către un stadiu adult care să semene cu acela al copiilor de astăzi. Gândiţi-vă la o omenire care să semene cu copii noştri, la vârsta de 12 ani.

În privinţa aceasta, afirma Rudolf Steiner că omenirea merge întinerind. Dar observaţia lui nu avea un domeniu de aplicabilitate numai anatomic, ci era o referire şi în plan cultural. Astfel, în momentul istoric actual, se poate observa deja cum parcă există o preluare a conducerii, în domeniul spiritual, de către tineri. Pentru că totul pare acum că se învârte în jurul vârstei tinere. Acum dacă ai depăşit 25 de ani eşti un babalâc. Şi în piaţa muncii lucrurile stau la fel. Pe de altă parte, și cu tinerii se întâmplă un fenomen tipic al epocii noastre: penuria locurilor de muncă datorită automatizării; a preluării multor sarcini, care în mod tradiţional reveneau oamenilor, de către computere. Este o treabă neplăcută, cu implicaţii în politică, dar care tendenţial va continua în această direcţie. Pentru că fenomenul şomajului, cu siguranţă nu are premisele să diminueze, ci dimpotrivă, să accentueze progresia. Asta înseamnă că omenirea va trebui să dezvolte nişte idei complet diferite.

De aici a apărut o idee care este discutată mult în lume, în Germania în mod special, şi anume aceea de a asigura fiecărui om un venit care să-i ofere existenţa şi să-i dea libertatea de a-şi folosi puterea lui de muncă acolo unde cu adevărat doreşte (venitul de bază necondiționat), nu să devină sclavul necesităţii de a-şi hrăni propria persoană şi familia, ci să dea din ceea ce e bun, acolo unde e nevoie (spital, bătrâni etc.). Politicienii din ziua de astăzi spun că ideea este mult prea costisitoare.

Revenind la punctul de unde am plecat, există tendenţial o coborâre a vârstei la care devii important. De exemplu, cântăreţii, după cum observaţi, îşi dobândesc renumele la o vârstă din ce în ce mai mică, iar dacă până la o anumită vârstă nu ating un prag de notorietate este puţin probabil să reuşească mult mai târziu. Dacă l-au atins atunci poate că şi-l pot menţine.

Pe această schemă există nişte săgeţi (vezi pag. 23). Cele verticale ne arată individul, către ce se va dezvolta. Dacă el, în copilărie, arată aşa, adultul va fi aşa. Dacă e vorba despre specie însă, ea merge de la copilul de aici, la copilul de dincoace şi acel proces de întinerire al umanităţii, despre care vorbeam, l-am putea schiţa cu nişte săgeţi care să ducă de la adulţii unei epoci la celelalte, de fiecare dată un adult mai asemănător cu un stadiu infantil. Altfel exprimată aceeaşi idee, dezvoltarea se fixează asupra unui stadiu care este din ce în ce mai timpuriu. Asta înseamnă că, la nivel individual, dezvoltarea de la copil la adult aduce o diferenţă din ce în ce mai mică.

Sigur că mental ne putem construi un model şi să ne punem întrebarea: unde ar putea să ducă în final? Pentru că, în condiţiile date, la capătul unui lung şir vom ajunge la o imagine care să ne amintească de stadiul embrionar. Odată cu trecerea timpului, distanţarea stadiului secundar faţă de cel primar este din ce în ce mai mică, mai inobservabilă; recunoaştem aici o tendinţă pe care am formulat-o apropo de poziţionarea orificiului occipital, care la maimuţe „migrează” tot mai mult spre partea anterioară a craniului.

Putem formula o concluzie deja: la om a acţionat şi continuă mult să acţioneze o forţă care îl ţine înapoi, care spune „stai cuminte, nu te duce spre dezvoltarea aceea că nu-ţi foloseşte”. Ne putem pune întrebarea ce o fi această forţă, acest impuls de retardare? Cine ni-l dă?

De asemenea, ne putem pune întrebarea: de ce mereu facem referire la stadiul embrionar? Ce rol joacă el? Aceste raportări încotro ne duc? La această raportare la stadiul embrionar ajungem în două moduri. Pe de-o parte individul (oricare ar fi el) provine dintr-un stadiu embrionar care, dacă este luat în contra-sens cu timpul, ne duce tot mai jos până la celula-ou, până la ovulul fecundat. Pe de altă parte, aceste generaţii, care presupunem noi că se înlănţuie şi duc la stadii de evoluţie diferite, sunt şi ele o transmitere de material genetic din generaţie în generaţie, care se face tot prin aceste celule sexuale. Aşa încât, ducând observaţiile noastre spre un stadiu ipotetic embrionar, şi dacă ne gândim la transmiterea de caractere de la o familie la alta presupunând un lanţ evolutiv, iar ajungem să operăm cu aceeaşi noţiune. Aici este punctul de confluenţă a acestor două curente de gândire. Cum evoluează la nivelul individului şi cum evoluează la nivelul speciei?

Pe această planşă, spre exemplu, avem două stadii de evoluţie luate în discuţie, însă ele ar putea fi multiplicate. Copilul nu a apărut în faza asta sau asta. Fiecare are un stadiu premergător şi acesta la rândul lui un alt stadiu premergător ş.a.m.d., până când ajungem, în cazul tuturor, la stadiul premergător care este celula-ou. Dacă ar fi să facem o înlănţuire aşa cum privim comparativ craniile, ar trebui să ne gândim comparativ şi la aceste celule-ou care îşi au propriul lor drum de evoluţie şi poate că această linie nu este altceva decât reprezentarea drumului de evoluţie de la un tip de celulă-ou către următorul, din care se desprind ramurile colaterale.

Dacă am desena aşa cum v-am sugerat, mergând retroactiv pentru fiecare individ către stadiile lui primare, s-ar vedea cum de la stadiul primar la cel final este parcurs un drum care presupune transformări din ce în ce mai pronunţate, iar pe măsura evoluţiei, a apropierii de omul actual, această distanţare este atenuată, încetinită de acele forţe de retardare.

Pe de altă parte, lumea ce ne înconjoară, civilizaţia, ne duce cu gândul exact la opusul acestei încetiniri în evoluţie. Şi asta o ştiţi fiecare din proprie experienţă, că a ţine tot timpul pasul cu această evoluţie este la un moment dat imposibil, şi că este nevoie de câte o pauză. Din când în când trebuie să pui stop şi să parcurgi, să asimilezi ce ţi s-a petrecut. Asta nu ni se întâmplă doar nouă ca indivizi, ci o ştim din cartea Genezei – prima carte a Bibliei –, în care Dumnezeu a creat lumea în şase zile, după care şi-a luat o zi de repaus şi şi-a contemplat creaţia.

Acum dacă o să comparaţi omul cu oricare dintre animale, veţi descoperi că el este singurul care are privilegiul de a putea să contemple. Şi de fapt asta ne şi asigură condiţia noastră umană, faptul de a putea să ne plănuim acţiunile din puterea noastră de reprezentare, de contemplare lăuntrică. Pentru că nu este conform naturii umane să acţioneze fără premeditare, fără sens, fără a da un conţinut de gând faptelor. Pentru că omul este singurul care are privilegiul de a beneficia de o pauză între ideea de a acţiona şi acţiunea însăşi. O pauză de gândire. Şi, dacă mă uit în lume, unde mai întâlnesc această stare de cugetare, de premeditare asupra acţiunilor înainte de a le face şi de apreciere a calităţii înfăptuirii? Nicăieri altundeva, decât la Om şi la Dumnezeu. Şi de fapt putem spune că este natura divină din om, cea care beneficiază de dreptul la această retardare.

Dacă îl citim pe Steiner o să vedem că mai există o forţă spirituală, care are de-a face cu viteza, dar cu aceea din ce în ce mai mare, cu graba, cu dorinţa de a parcurge rapid stadiile. Şi această forţă este forţa ahrimanică. În plan social se observă, de asemenea, acţiunea acestei forţe. De fapt, nu numai în planul social, ci şi în cel biologic. Există o tendinţă a devansării vârstei pubertăţii. Sau, diverse ţări îţi impun să-ţi trimiţi din ce în ce mai timpuriu copiii la şcoală. Am întâlnit copii spanioli care merg la şcoală la 4 ani. Această forţă acţionează nu în direcţia încetinirii şi a luării unui răgaz de contemplare, ci dimpotrivă, a accelerării, a unei provocări care creşte din ce în ce mai mult. Este o realitate. Şi ne putem gândi dacă fiecare în parte, ca individ, doreşte să cânte în strună acestei tendinţe, să se alinieze ei, sau preferă să se distanţeze cumva de ea.

Tot ceea ce am discutat astăzi ne arată că esenţa umanităţii, acea forţă care a dus omenirea către „a fi umană”, este exact acea forţă care o ţine înapoi. De fapt, aceasta este esenţa a ceea ce doream să vă transmit: că există această forţă, care este o esenţă a umanului şi a divinului din noi, care ne spune „grăbeşte-te încet”, „contemplă”. Sper să vă deschid nişte căi de gândire proprie pe tema respectivă, iar acum vă stau la dispoziţie pentru eventualele întrebări.

Î: Am înţeles că în cazul maimuţelor există o evoluţie mai rapidă decât la fiinţele umane în privinţa funcţiilor specializate. Întrebarea ar fi dacă ne puteţi da şi exemple de alte animale care tind să parcurgă o evoluţie similară cu cea a omului, dar mai rapid?

R: Aici sunt mai puţine exemple dar există totuşi unele. Am văzut anul acesta în Japonia nişte specii de salamandre, care există şi pe continentul american, care manifestă ca şi omul aceeaşi tendinţă de a se menţine mai aproape de stadiul embrionar: salamandra uriaşă din Japonia. Salamandre care, în pofida dimensiunilor mari, au o configuraţie mult mai apropiată de configuraţia embrionară a reptilelor, în general, şi este interesant că modul de configurare a palmelor este izbitor de asemănător cu cel al omului, tocmai prin faptul că ele se păstrează tot mai aproape de stadiul embrionar, ca şi omul. Cineva a definit omul ca un fetus ajuns la maturizare sexuală.

Aceasta este salamandra uriaşă din Japonia. Atât de puţin se ştie despre aceste fiinţe, încât nici în enciclopedii nu există date complete, în Wikipedia de exemplu sunt doar nişte „cioturi” care aşteaptă completări.

Dar există în regnul animal, specii care au o propensiune către o dezvoltare foarte accelerată, şi altele care se menţin într-un stadiu de expectativă, raportat la dezvoltare.

Î: Cum se poate explica că prin anii 1000 înălţimea omului era 1,50 m, vârsta medie era mult mai mică şi astăzi este mult mai mare?

R: Ultima întrebare (cea legată de vârsta medie) îşi găseşte răspuns în paşii de progres ai medicinei. Această vârstă ţine de igienă, de regresul mortalităţii infantile, de prelungirea vieţii prin ameliorarea condiţiilor de trai.

Referitor la cealaltă întrebare, va trebui să revenim la imaginea aceea a trenului personal care opreşte atât de des şi stă atât de mult pe loc, încât din când în când mai poţi să te dai jos şi să culegi floricele. Gândiţi-vă, comparativ, cum creşte omul şi cum cresc diversele animale. Un căţel, spre exemplu, atunci când atinge maturitatea sexuală şi corporalitatea lui are toate trăsăturile împlinite, şi mare lucru nu se mai schimbă pe parcursul vieţii lui. Omul este altfel. El are acea încetinire despre care am vorbit ca o caracteristică umană a evoluţiei individului şi a speciei, de fapt – acel proces de retardare, de încetinire – care îi dă dreptul la nişte întâmplări calitativ superioare. La om, pubertatea este relativ târzie, iar procesele de creştere continuă şi după pubertate. În afară de acea creştere care vine din interior (pe care o are şi căţelul), se adaugă şi se succed ritmic, alternând, impulsuri de creştere care vin din exterior. Membrele, spre exemplu, se dezvoltă, nu din impulsul interior, ci ceva din Univers vine spre noi şi ne adaugă nişte membre din ce în ce mai mari. Se observă faptul că întâi cresc extremităţile şi apoi partea intermediară care leagă membrul de trunchi. Ne trezim cu nişte copii mici, dar care poartă 40 la ghete şi apoi vedem cum i se lungesc şi picioarele. Acest proces de creştere a oaselor lungi, care este un proces din exterior spre interior, ţine de acest impuls care este tipic uman. Cu cât omul se umanizează, cu atât această trăsătură se accentuează. Şi poate că asta explică ceea ce aţi întrebat.

Mai este ceva interesant legat de procesul de osificare a scheletului. În special în osificarea scheletului cranian la om se observă un ritm lent, ce nu trebuie grăbit, care implică şi pauze. Vă veţi întreba desigur care este acel ritm. Este vorba de acel ritm de 7 ani despre care vorbea Rudolf Steiner, şi care aici apare într-un mod foarte concret, foarte palpabil. Spre deosebire de om, toate celelalte mamifere vin pe lume cu craniul complet format şi osificat. Procesul pe care vi l-am descris este specific numai omului, şi nu ajunge niciodată să fie atât de departe împins – la om – cum este la restul mamiferelor, încă de la naştere. Adică, omul nu ajunge niciodată la o sutură completă a oaselor craniene, trebuind să-şi păstreze o mică mobilitate, care dacă s-ar pierde ar duce la apariţia durerilor de cap. Există un proces intra-cranian ce este legat de însuşirea lui de a-şi păstra o mobilitate relativă a oaselor craniene pe tot parcursul vieţii. Aceasta este premisa pentru o armonizare a ritmurilor ce se manifestă la nivel intra-cranian, pentru că acest craniu al nostru relativ mobil trebuie să poată respira. Şi asta nu este numai metaforic spus, pentru că mişcările respiraţiei şi circulaţiei sângelui se transmit în cutia craniană şi acolo trebuie să se producă această armonizare de ritmuri; ritmul respirator care este mai lent, decât cel al pulsului sanguin, la care se adaugă un al treilea ritm, care împreună, prin consonanţă, formează premisele procesului de gândire. Al treilea ritm este ritmul pulsatoriu al limfei, care nu este situat între respiraţie şi sânge aşa cum am fi tentaţi să spunem, ci undeva mai jos chiar decât ritmul respirator. Un terapeut extraordinar de şcolit, de sensibilizat poate percepe acest ritm pulsatoriu al limfei, şi-l poate regla prin aşa numitele terapii sacro-craniene. În acest caz, prin limfă este vorba de lichidul cefalo-rahidian.

Î: Ne puteţi face o trecere scurtă: cum s-a ajuns de la amfibieni la maimuţe?

R: Răspunsul este scurt, dar nu simplu: nu se ştie încă foarte exact. Dificultatea ţine de ogivele acestea ale gândirii darwiniste care ne-au fost imprimate. Pentru că darwinismul ne-a învăţat să punem în centrul concepţiei noastre despre evoluţia speciilor, ideea de luptă pentru viaţă şi de selecţie naturală. Altfel spus, supravieţuieşte cine poate datorită unor însuşiri individuale şi natura „arbitrează” astfel lupta între indivizi, încât să dea câştig de cauză celui cu şanse mai mari de supravieţuire, lăsându-l astfel pe el să se înmulţească şi să ducă specia mai departe. Astfel de procese există, nu se poate nega acest fapt, numai că ele nu reprezintă punctul central, nu sunt motorul evoluţiei, aşa cum credea Darwin. Acestea se manifestă undeva la marginea/limitele evoluţiei sau a definirii speciilor, dar au acea poziţie centrală pe care o credea Darwin.

Î: Ca să fiu mai precis, se vorbeşte despre micro- şi macroevoluţie; microevoluţie privind o anumită specie, şi macroevoluţie în legătură cu faptul că nu s-au găsit trecerile de la o clasă la alta.

R: În anii ‘90 s-a putut constata la nivel celular, că procesele de evoluţie nu sunt guvernate de selecţia naturală, ci mai degrabă simbioza este cea care duce la procese evolutive. Cercetările respective se refereau la 2 tipuri de înmulţire la nivel celular: diviziunea celulară şi diviziunea la nivel mitocondrial (organisme celulare responsabile de respiraţia celulei). O celulă poate avea, să zicem, 5.000 de mitocondrii. Într-un proces normal de diviziune celulară, celula se divide în 2 celule ce devin independente şi fiecare moşteneşte de la celula-mamă cam jumătate din numărul de mitocondrii, ceea ce este mult prea puţin pentru procesul de respiraţie. Se observă că între un proces de diviziune celulară şi cel următor, există un răstimp în care mitocondriile se dublează ca număr în interiorul celulei nou apărute, astfel încât se poate spune că apar două procese de diviziune care sunt independente unul de celălalt, ceea ce a dus cu gândul că undeva într-o perioadă îndepărtată a evoluţiei aceste organite celulare au pătruns în celulă şi trăiesc într-un fel de simbioză cu aceasta, iar capacitatea lor de a se diviza este cumva independentă de diviziunea celulei în sine. Acest proces de simbioză se poate observa în multe alte domenii ale lumii vii. 98% din speciile vegetale îşi asigură existenţa prin simbioză cu ciuperci ce trăiesc în sol. În zonele puternic industrializate s-a observat ca ploile acide dăunează într-o dublă manieră copacilor, nu numai prin căderea acestora, ci şi prin prejudiciile care le aduc solului, pentru că ele predispun solul la dezvoltarea unor specii de ciuperci parazite, în locul ciupercilor care ajută de obicei copacii. Această reţea de ciuperci care acţionează subteran şi hrăneşte copacii unifică toată pădurea. Rudolf Steiner cunoştea aceste lucruri şi le-a recomandat în practicarea agriculturii biodinamice; acolo unde se prepară compostul este benefică prezenţa mestecenilor, pentru că rădăcinile lor sunt cele care stimulează procesele de compostare. În felul acesta simbioza ne apare ca un proces mult mai implicat în evoluţie, decât selecţia lui Darwin, care este şi ea acolo dar nu joacă rolul central.

Trecerea de la celulele procariote la cele eucariote este astăzi înţeleasă la fel ca şi apariţia mitocondriilor ca organite de respiraţie celulară, tot ca un proces de simbioză – va fi existat, şi poate din zona aceasta a lumii enigmatice a bacteriilor, aportul nucleului care a pătruns în celulă fiind ceva iniţial exterior. Aşa cum spuneam şi despre mitocondrii că în istoria apariţiei lor trebuie să fi fost o „intruziune” de tip simbiotic în celulă, tot aşa pare să rezulte că şi nucleul este tot un fel de simbioză între celula fără nucleu, între procariote, şi ceea ce-a dus la apariţia eucariotelor. Şi prin această „intruziune” simbiotică s-a obţinut un pas evolutiv, prin faptul că a existat o diviziune a muncii în interiorul celulei.

Asta încă nu explică macroevoluţia din regnul animal superior, dar înainte de asta încă un exemplu. Prin anii 1930 o cercetătoare a descoperit în Africa (undeva pe coasta dinspre Madagascar) un tip de peşti despre care se credea că sunt o specie demult dispărută. Ea a fost uimită să vadă că această specie, despre care credea că a dispărut în urmă cu milioane de ani, era vândută de localnici la piaţă. Cercetările s-au prelungit foarte mult, până undeva în anii ‘90 când, cu ajutorul unor batiscafuri, au descoperit la adâncimi foarte mari astfel de peşti, în cavităţile formate sub stâncile de pe coasta dinspre Madagascar. Este vorba de celebra Latimeria, care în germană are şi denumirea Quastenflosser. Acest peşte în afară de înotătoare are şi un fel de membre rudimentare. La o cercetarea mai amănunţită s-a descoperit că aceste rudimente de membre au, tot la nivel rudimentar, un schelet care corespunde structural scheletului pe care îl prezintă animalele mai evoluate (respectiv un os al braţului, două ale antebraţului, oscioare mai multe pentru terminaţiile membrelor). Întrebarea care se pune este: la ce le-or fi trebuind asemenea complicaţii când nu prea sunt bune la nimic acele membre? Probabil că în habitatul lor, în acele peşteri de sub stânci, or fi alergând cu aceste membre. Uimirea totală a survenit atunci când observând viaţa acestor peşti s-a constatat că membrele respective rămân imobile atunci când înoată, nu se ating de pereţii grotelor şi nu servesc la înaintare, ci sunt folosite doar atunci când peştele este într-o perioadă de repaus şi pluteşte deasupra fundului marin, fără a-l atinge. Mişcare membrelor nu este ca aceea a reptilelor, ci ca a mamiferelor (o mişcare încrucişată – stânga faţă, dreapta spate).

În termeni darwinişti fiecare caracteristică nou dobândită a regnului animal, ar trebui să reprezinte o formă de adaptare. De aici se poate trage concluzia că la animalele de uscat masa membrelor s-a dezvoltat ca o adaptare la condiţiile de mediu.

Rămâne întrebarea: de ce acele membre, care sunt bine structurate pe interior, nu sunt folosite? Şi cum în lumina darwinismului nu se putea găsi o explicaţie, repede s-a confecţionat un concept nou care să justifice într-un fel acest lucru, şi anume acela de pre-adaptare. Aici este deja o contradicţie în sine. Pentru că ideea darwinistă de adaptare înseamnă a crea un răspuns la nişte condiţii concrete, existente. Aşa, pentru orice eventualitate, hai să ne face şi noi nişte membre care peste vreo 5 milioane de ani ne vor fi de folos pe uscat: aşa ceva este complet aberant. Ca să nu mai pomenim că peştii nu au astfel de proiecte de viitor. Mai onest este să lăsăm deoparte astfel de concepte de adaptare când este vorba de astfel de apariţii. Poate la prefixul pre- nu este cazul să renunţăm pentru că are un sens. E ceva care te trimite la o întâmplare din viitor. Această preconizare, devansare a adaptărilor este ceva ce am întâlnit destul de mult, prin exemple în ceea ce priveşte omul.

Din arta mişcării cunoaştem de asemenea acest tip de atitudine. Orice euritmist ştie că trebuie să premeargă cu intenţia sa, reacţia. Dacă mişcarea mea este doar reacţie pentru că acum aud pianul, am o întârziere. Mişcarea trebuie să fie gândită, intenţionată, înainte de a porni. Aici Goethe ne vine în ajutor cu o afirmaţie: „natura este o artistă, ea nu acţionează ca un mecanic.”

Deci, pentru a aborda procesul de macroevoluţie trebuie să ne readaptăm complet sistemul de gândire. Steiner spune că trebuie suplimentat conceptul de evoluţie cu alte concepte la fel de importante. Deci nu există doar evoluţie, ci şi involuţie. De asemenea, şi devoluţie – un fel de evoluţie de-a-ndăratelea (de la un stadiu superior către unul inferior). Se cunosc multe exemple care arată că în organism, în anumite domenii se produc procese de evoluţie şi în altele de devoluţie, şi asta concomitent. Mai există un ultim concept şi cel mai interesant, pe care Steiner îl propune, anume: crearea din nimic. Aşa ceva nu poate face decât un artist. Desigur el are la dispoziţie nişte materiale, dar ideea îi aparţine.

În procesele reale de evoluţie trebuie luate toate aceste concepte în calcul, nu numai ceea ce numim evoluţie.

Dacă ne raportăm din nou la cazul acestui peşte, sigur că ne putem pune problema cum apar ele mai târziu, când sunt cu adevărat dezvoltate la alte specii? Steiner indica profesorilor Waldorf să dezvolte cât mai mult în elevi simţământul că membrele sunt ceva ce se dezvoltă din exterior spre interior.

Dacă privim scheletul acestui peşte observăm că el nu se articulează pe altceva. Nu există nici centură scapulară, nici centură pelviană. Abia la amfibieni apar. Asta este o dovadă clară că evoluţia acelor membre este de la exterior spre interior.

Privind evoluţia embrionilor, inclusiv la om, nu putem spune că membrele au fost înfipte dinspre exterior. Ele înmuguresc cumva. În aceşti muguri ai membrelor se formează scheletul. Primul care arată o diferenţiere a scheletului este cel al mâinii, nu al braţului. Abia într-o fază anterioară apar oasele antebraţului şi într-un stadiu terţiar apar şi oasele braţului (sau a femurului în cazul membrelor inferioare). La embrion se observă o evoluţie cartilaginoasă din interior spre exterior şi osificare din afară spre interior.

Dacă mergem şi mai departe cu cercetarea, ajungem la două concepte cunoscute: forţe eterice şi forţe astrale, şi observăm cum fiecare dintre ele sunt responsabile de una din aceste tendinţe care se manifestă.

Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>