Despre fundamentul mitologic al poporului român

Dr. Lazăr Paşca

CALEA CUNOAŞTERII.

Conferinţa de deschidere – de Eclipsă , 9 august 1999 Dr. Lazăr Paşca

Este zona sediului unui viitor centru spiritual, indiferent cum îi spunem, este totuşi corporalitatea fizică care se înfiripă prin munca fiecăruia, chiar dacă a mutat doar o cărămidă dintr-o parte în alta, a făptuit aici ceva, şi acest lucru devine esenţial, fiindcă noi suntem prezenţi în ideea că ceea ce facem noi are o importanţă pentru viitor. Nouă ni se pare că pentru viitor contează numai marile fapte, să răsturnăm pământul, să întoarcem toate lucrurile cu picioarele în sus, să facem brambureală, dar mari fapte pot fi, din punctul nostru de vedere sau din exterior, mărunte, absolut neobservate. Legendele lui Israel spun un lucru: când Solomon, regele, aduce regină din ţara Israil, din Egiptul unde Israel a fost rob, când regina a intrat pe poarta principală a oraşului păcii, arhanghelul Michael din înalturi a coborît pe ţărmurile unei mări îndepărtate şi a sădit acolo o trestie. Şi curgerea vremii a făcut ca în jurul acelei trestii să se adune nisipuri, să se facă pământuri, şi pe acele pământuri s-a înălţat cetatea Romei, ruşine pentru Israel şi pângărire pentru templul minunilor lui Solomon. Actul arhanghelului a fost poate neînsemnat, neimportant din punctul de vedere al oamenilor, dar a avut mare răsunet cosmic. Şi actele noastre, oricât de mici ar părea, făcute în vederea viitorului pot avea această rânduială. Şi să gândim şi aşa: ne întâlnim şi ne-am întâlnit aici oameni veniţi din toate părţile, am luat cunoştinţă unii de alţii fizic, ne-am văzut, ne-am luat în seamă. Dacă stăm însă să observăm, dealtfel aceasta o facem în mod curent. Uneori nici nu luăm în seamă pe cei din jur, aceasta este şi mai frecvent. Dar aici luăm în seamă, sunt câţiva pe care îi luăm în seamă. Dacă stăm să observăm atent însă, nu ne mărginim la atâta, şi aici nu putem să ne mărginim la atâta, acum putem lua în seamă pe oamenii din jurul nostru în deplină conştienţă obişnuită, să ştim despre fiecare cum arată, cum e îmbrăcat, cum zâmbeşte, cum are coafura, cum e încălţat, o serie şi o serie de lucruri. Dar putem observa un lucru: fiecare întâlnire cu un om ne aduce o reacţie, o simpatie spontană sau o antipatie spontană. Aceasta este absolut firesc. Dacă suntem atenţi la această reacţie ne dăm seama că acolo este un interior şi aici este un interior şi se întâmplă o consonanţă sau o disonanţă. Şi acest lucru ne duce la întrebarea: “ce este cu simpatia mea sau cu simpatia lui?”, “ce este cu antipatia mea sau cu antipatia lui?”. Tu poţi să îţi arăţi toată simpatia şi cu cât ţi-o arăţi mai mult, la celălalt antipatia este mai mare. Şi începem să fim invitaţi să conştientizăm aceste realităţi. Şi suntem invitaţi mai cu seamă când lucrăm laolaltă cu ce ne ajută simpatiile sau cu ce ne împiedică simpatiile să facem ce trebuie. Să ştiţi că cele mai mari tâmpenii omul le face din simpatie. Fiecare are experienţa asta. Dar în acelaşi timp să vedem ce ne spune antipatia, şi cum antipatia aceasta ne poate ajuta să facem o colaborare surprinzător de bună cu omul spre care am avut antipatie, care ne-a stârnit antipatie sau invers. Începe să fie o conştientizare a sufletescului. Dar în acelaşi timp observăm un lucru. Noi suntem adunaţi aici pentru un anumit eveniment şi în numele unei idei care se încadrează în concepţia antroposofică despre lume. Şi în acest cadru, noi facem un efort, fiecare în felul lui, de a ne ridica la o cunoaştere adecvată şi în acelaşi timp multilaterală şi observăm că unul sau altul din noi sau fiecare vedem într-un fel lucrurile, că altul vine cu o completare, că altul vine cu altă completare

Şi dintr-o dată constatăm că modul meu de a vedea, cunoştinţele mele ar fi fost insuficiente dacă eu nu aş fi ţinut cont. Şi să ştiţi că aici este marele pericol, totdeauna când altul zice altfel tu zici nu, sau abia aştepţi ca celălalt să tacă pentru ca tu să îţi spui părerea ta. În momentul în care începem să facem acest efort, să ascultăm pe fiecare şi să ne gândim propria noastră părere într-un context general, îmi aduc aminte aici de imaginea asupra căreia a insistat dl. Wolpert (la simpozionul de la Suceava din 1997), “Cina cea de taină”, începem să ne dăm seama cum cele douăsprezece mentalităţi pe care fiecare trebuie să le practicăm încep să se concentreze în ceva ce este sumarizant şi este deasupra. Începem să facem un efort de cunoaştere pe care altfel nu îl facem fiindcă nu avem comunitatea cu care să îl facem, dar în momentul când fiecare face acest efort de a se ridica într-un plan superior al interiorităţii – aceasta este zona de care nu prea ţinem noi seama -, în momentul acela ne trezim că am pătruns într-o altă zonă în care altceva, mai înalt decât noi vine deasupra noastră şi ne luminează complexul pe care noi nu-l vedeam din pricină că ochii noştri erau îndreptaţi spre o zonă sau alta de cunoaştere, după cum simţurile noastre sunt dirijate spre un aspect sau spre alt aspect. Acum trebuie să ne dirijăm spre această mare a luminii, spre această mare taină a întunericului, spre această mare taină a celor două confruntări sau coactivităţi ale celor două realităţi şi să încercăm să le pătrundem sau să ne ridicăm la ele în mod brusc, ferindu-ne cu grijă de tot ce este fantazare, de tot ce este nebulozitate în simţirea noastră sau în gândirea noastră în legătură cu aceste realităţi. Din punctul acesta de vedere, dacă ne gândim la felul în care noi ne comportăm faţă de oamenii din jurul nostru şi faţă de oamenii cu care vom lucra şi cu care vom fi laolaltă, dacă ne gândim la acest lucru, poate ne mai punem cu acest prilej şi această întrebare: ”ce este cu zona aceasta?”. Noi ne aflăm într-o zonă cu totul particulară, într-o zonă în care avem şansa, aşa cum spunea dl. Paxino într-una din conferinţe: „gheara aceea care zgârie dunga de întuneric“, aici zgârie mai adânc, cu cea mai mare posibilitate de manifestare a întunericului cosmic. Şi din informaţiile care acum sunt multe şi de toate felurile, se pare că maximul de intensitate a întunericului şi a adâncimii întunericului s-ar afla pe la Ocnele Mari, unde a fost străvechea Muridava.

            Şi acest lucru ne azvârle în alte probleme. Suntem adunaţi într-o zonă în care se întâmplă ceva şi se întâmplă pe un spaţiu destul de limitat şi intensitatea maximă este în zona în care noi ne desfăşurăm această activitate. Şi avem şansa acestei întâlniri şi avem şansa de a face efortul de a conştientiza acest lucru. Aşa cum s-a rânduit, aşa cum s-a vorbit şi la Suceava, din pricina aceasta m-am referit la acel episod, alături de această ambianţă fizic-geografică care este cu totul particulară pentru noi, această ambianţă în care se întâmplă acel vârtej şi acea confluenţă de forţe eterice, care se concretizează în tot ce este viaţa şi biologicul acestei zone, alături de aceasta, trebuie să ne gândim că suntem într-o zonă exact cum simpatiile şi antipatiile noastre lucrează într-un anumit fel, într-o zonă în care şi peste care este activă o anumită structură sufletească, o anumită modalitate de a privi tot ce este în jur, într-o tonalitate specifică. Şi cu asta intrăm puţin în sufletescul acestei zone, a oamenilor acestor zone, a tot ceea ce trăieşte şi vibrează sufleteşte faţă de tot ce se întâmplă în jur. Oamenii acestei zone acţionează la un fenomen sau altul altfel decât oamenii altor zone. Fiecare sufletesc şi sufletescul unui popor reacţionează la ce se întâmplă în jurul său sau în cosmos într-un fel particular. Numai alături de această zonă sufletească pe care o întâlnim şi acum în grupul nostru alături de cea fizică, alături de aceasta mai apare altceva, apare o realitate spirituală, apare o spiritualitate cu tonalităţile ei particulare în această zonă, o tonalitate spirituală pe care dacă ne străduim să o pătrundem din puţinele lucruri pe care le avem, dar prin efortul de a privi în ele exact ce este esenţial, ne dăm seama şi ne frapează că mereu această realitate are de a face cu lumina. Are de a face cu lumina, are de a face cu necazurile, cu pătimirile luminii şi face o legătură cu totul deosebită între lumină şi aur, ca un fel de copil al luminii care a rămas în pământurile acestea, iar despre Carpaţii auriferi, despre Munţii Apuseni ştiţi bine că se spune, aşa spun oamenii de pe la băile de aur de la Baia Mare, că sunt zona prin care trece vâna vie de aur a pământului. Şi cine poate coborî şi da de ea, dacă nu o priveşte cu ochi lacomi, vede toată viaţa pământului de pe aceste meleaguri, şi cum această vână de aur ar trece exact prin sala cavalerilor de la castelul huniazilor. Şi nu cu multă vreme în urmă, chiar şi în epoca noastră de catacombe, la biserica din Târneziu, Baia Mare, în noaptea de Înviere doisprezece mineri băteau cu cele douăsprezece ciocane de aur, în ritmul lui Hristos a înviat. Şi au reuşit să le păstreze, să nu le fie confiscate de către oamenii acelor vremuri.

            În această zonă avem marea legendă despre muntele Găina, despre zona în care era acel palat străveziu ca lumina în care locuia acea zână crăiasă ce avea găina cu ouăle de aur. Vedeţi, când se vorbeşte despre oul de aur nu se vorbeşte ca despre un bulgăr de aur mort în formă de ou. Se vorbeşte de oul de aur care poate naşte pui de aur, deci este vorba de aurul viu, de aurul înţelepciunii solare. Şi zâna crăiasă rânduia ca în fiecare an oamenii acelor locuri să se urce pe muntele unde era palatul de lumină  ca să cinstească soarele dimineţii în ziua în care ajunge la culmea luminii. Iar fetele care veneau şi ele acolo, pe vârful de munte, fiindcă în ziua aceea urmau să-şi întâlnească ursita, erau primite de cu seară în palatul zânei crăiese şi trebuiau să întreţină focul sacru. Şi acum există, cum zicea cineva, mărturii din străvechime pe aceste meleaguri ale Hestiei templelor vetrei rotunde unde focul cel sfânt niciodată iertat nu era să se stingă. Şi întreţineau focul sacru cu lemne sfinte anume aduse, până când răsărea soarele, ca flăcările focului sacru să salute primele raze ale soarelui. Plecau apoi din palatul zânei crăiese, îşi întâlneau ursitul, şi la întoarcerea în castelul zânei crăiese primeau fiecare un ou de aur şi coborau grupurile nou formate cu ouăle de aur pe munte în jos, în asfinţit de soare şi de sus de pe vârful de munte ouăle de aur străluceau ca nişte lumini ce curg, iar aerul, când se înnopta era plin de licuricii care zburau în toată această atmosferă de vrajă. Se zice că trei feciori de pe alte meleaguri s-au îmbrăcat în haine mincinoase, s-au deghizat în fete şi au fost primiţi lângă focul sacru, dar au adus cu ei lemn necurat. Şi la miez de noapte au aruncat în foc lemn necurat şi s-a stârnit fum şi întuneric şi ei au ieşit în grabă să fure găina şi ouăle de aur, dar în graba lor găina le-a scăpat din mâini şi a început să cârâie îngrozitor, câinii s-au pornit a lătra şi dintr-o dată s-a pornit furtună şi cutremur şi găina a zburat, ouăle s-au risipit şi au intrat în crăpăturile muntelui. Şi a doua zi dimineaţă când oameni s-au uitat palatul nu mai era, nici zâna crăiasă, se sorbise în lumină, se ascunsese, cum zice Crainic, în lumina celui nepătruns. Într-un târziu păcurarii, ciobanii de la oi, au început să vadă undeva pe cer o grămăjoară de şapte stele pe care au numit-o Găinuşa, sau Cuibul găinuşei, cum zice Blaga, şi prin apele Arieşului şi ale Streiului au început să apară fluturi de aur. Pasămite de la ouăle ajunse în adâncuri. Vestea acestui aur a mers până departe. Cu această trădare de mistere ochii n-au mai văzut palatul de lumină, fiindcă alţi ochi au început să vadă lucrurile mai directe din jur, n-au mai văzut aurul viu, nu se mai puteau apropia de el, căci ochii lor orbeau, fiindcă ochii cei noi priveau cu lăcomie spre aur, spre faţa exterioară a aurului şi lucrurile au rămas ascunse. Aşa a început epoca întunecată. E curios că oamenii acestor meleaguri urcă şi astăzi pe vârful de munte şi nu ştiu de ce. Şi urcă în fiecare an, ca şi când ceva îi cheamă spre cunoaştere a ceea ce a fost cândva viu. Însă, pe acele meleaguri, când a trecut deja perioada matriarhală, perioada zeiţei Hestia, cea a vetrelor rotunde, au apărut alte cunoaşteri şi undeva pe aceste meleaguri a pornit spre sud cineva, spre ţărmurile apelor limpezi, purtătoare de lumină şi împreună cu marele lui discipol, acel cineva a trăit ani îndelungi în adâncile temple ale Egiptului unde era strădania răzbirii la lumină şi apoi au făcut popas în marile zigurate ale Babilonului, unde cerul era luat ca scrierea sfântă şi ochii erau îndreptaţi înspre acolo. Şi întors pe aceste meleaguri, Zamolxe, discipolul sau sclavul lui Pitagora, instituie pe vârfuri de munte temple în care cerul este tipărit în lemn sau în piatră, vatra solară este din nou pusă în rânduielile ei, iar jos în adâncuri timp de trei ani cel care alege drumul acesta face strădania de a răzbi la lumina spirituală şi din al patrulea an putea ieşi din adâncul de peşteră la lumina cea din afară ca să vorbească oamenilor. Peste această zonă s-a abătut însă iarăşi povara şi lăcomia celor de pe alte meleaguri şi lupa capitolina a început să-şi îndrepte colţii spre zona unde era lupul cu trup de balaur. Şi a fost acea încleştare cumplită între 101-102 şi 104-106, curios, la treizeci şi ceva de ani, între treizeci şi doi şi treizeci şi cinci de ani după ce Titus răsese de pe faţa pământului marele centru de mistere al lui Ellion de pe muntele Sion. Şi este o luptă înverşunată şi marele centru din munţii Orăştiei, de pe Kogaion, este risipit şi marea religie de mistere a lui Zamolxe este transferată în adâncuri. Şi acolo se spune că după ce şi-au luat ei aurul din afară, aurul mort şi cele o sută de mii de care de aur care au redresat finanţele Romei, au pus acolo o garnizoană pentru ca nimeni să nu se mai apropie. Totuşi undeva în adâncuri aurul spiritual s-a păstrat. Şi a fost rânduială printre cei din zona aceea ca din moş în nepot, din bunic în nepot, să li se spună unde este aurul cel viu şi cum să poată ajunge la el. Şi în vremile noastre a fost întâmplare că unul a spus cuiva: „domnule, eu îţi pot spune cum poţi ajunge, că mie mi s-a spus de către moşul meu: – vezi, îi spui lui nepotul tău, când îl vei avea, cum se ajunge, dar dacă vor veni pe-acia nişte domni învăţaţi cu frică de dumnezeu, le poţi şi lor spune, că acuma-i altă  vreme“. Şi omul a spus şi acestui bun prieten al nostru şi altora că dacă vrei să ajungi acolo trebuie să faci lucrul următor. Să ţii tot postul Crăciunului cu cele şapte trepte ale lui – uitaţi-vă, vă rog în calendarul ortodox să vedeţi ce suită este pentru pătrunderea în această problematică, iar în Săptămâna Mare, după ce ai făcut-o treaptă cu treaptă, zi cu zi, în Vinerea Mare, când te duci la biserică şi la maslul acela cu mirul sfinţit de şapte preoţi şi primeşti sfinţirea aceea de şapte ori, cum e rânduiala şi ajungi apoi să treci pe sub masa altarului unde este, cu lumânarea aprinsă în momentul când începe numai toaca să mai bată, iertat nu-i între Vinerea Mare şi dimineaţa Învierii să bată altceva decât toaca de lemn, orice s-ar întâmpla, o iei cu lumânarea aprinsă spre drumul cetăţii şi dacă mergi liniştit şi îţi păzeşti lumânarea să nu se stingă, undeva, într-un loc îţi stă în faţă poarta cea veche a cetăţii şi dacă nu te apucă frica te duci şi baţi cu putere în poartă şi strigi: „am venit să aduc lumina de schimb“; şi faci lucrul ăsta de trei ori şi dacă te ţin picioarele şi ai curaj, poarta se deschide şi dintr-o dată te găseşti într-o încăpere din peşteră unde în mijloc te întâmpină o masă de piatră, pe ea un sfeşnic în formă de găină de aur, e măiastra din străvechi şi în ciocul ei ţine un loc unde trebuie să pui lumânare şi în jurul ei pe masă sunt ouă de aur şi scaunele de jur împrejur din piatră şi lângă ele oameni îmbrăcaţi în straie albe cu cunoscutele căciuli iniţiatice ale lui Orfeu, acelea cu vârful îndreptat înspre înainte şi cu săbii în formă de seceri în mâini şi te poftesc pe jilţul gol, de lemn, al treisprezecelea, să te aşezi. Şi dacă pui lumânarea, ca într-un sfeşnic, în ciocul găinii de aur, dintr-o dată încăperea începe să lumineze, dar în clipa când se aprinde această lumină, afară se aude zgomot de luptă cumplită. Cei doisprezece stau ca încremeniţi, dar vezi cum din săbiile lor curge sânge, şiroieşte sânge, şi ouăle parcă primesc culoare roşie. Şi tu dacă poţi să stai liniştit şi să priveşti, dintr-o dată, te trezeşti că vine ca o pală de vânt, şi dintr-o dată te trezeşti cu un ou în mână, mergând spre bis

erică, aşa cum din toate părţile urcă spre biserica din deal femeile în noaptea de înviere, că pe acolo învierea se face la trei dimineaţa. Şi te duci şi tu şi intri în biserică şi te duci la altar şi dai preotului acest ou-lumină. Şi îl pune pe masa altarului, şi când primele raze ale soarelui izbesc în ou, dacă lumina ce se reflectă din el te atinge ca un deget pe frunte, în tine se întâmplă ceva. Ochii de până acum fac loc altui ochi şi dintr-o dată parcă în jur nu vezi altceva decât în sevele, în mugurii mustind de lumini viaţa ce pulsează a Celui Înviat, pe El Îl simţi în izvoarele care curg, pe El Îl simţi cum înfloreşte în florile de cireş, pe El Îl vezi cum se aprinde în trandafirii de Rusalii, pe El Îl vezi cum înfloreşte în macii cei roşii din holdele aurii ce se coc, pe El Îl vezi cum se limpezeşte în bobul de viţă. În mod real, hrană sfântă pentru copiii pământului ce-l calcă în picioare, cum zice Blaga în Tulburarea apelor, neştiutori că umblând pe mult pătimitul Său trup, ei noapte şi zi umblă prin cuminecătură. După ce această lumină o ai în suflet şi ai văzut ce se întâmplă cu Cel Înviat în pământ şi în tot ce este în jur, în pâinea ce ţi-o pui pe masă şi în vinul ce ţi-l pui pe masă în zi de Înviere, când îţi mănânci acasă împreună cu ai tăi Paştele, dacă ai acest lucru făcut, ai pregătirea lăuntrică să duci mai departe lumina de schimb. Şi această lumină de schimb ne revine nouă să o aducem, dar ţinând cont de solul fizic, solul sufletesc şi solul spiritual. Fiindcă noi în această zonă, dacă aici în Bucureşti s-a formulat prezenţa acestei clădiri, acestui centru, care poate fi Sophianum, poate fi Michaelion, cum vrem, important este să trăiască în interiorul nostru şi atunci el este pretutindeni, noi suntem cu lumina de schimb care trebuie să lumineze din nou pe aceste meleaguri şi vechea înţelepciune solară să poată ieşi din nou la iveală. Şi din nou să putem dobândi ochii aceia în care iarăşi să vedem palatul de lumină al străbunei Hestia şi înălţimile sfinte a celor care s-au ridicat până sus. Dar noi trebuie să ne ridicăm acum de unde suntem şi cu ce am câştigat de atunci până acum. Şi îmi pare bine că dumneavoastră sunteţi acum aici şi aveţi prilej cât de cât să puneţi un lucru cât de mic şi într-un mozaic la un moment dat poate să fie esenţială cea mai mică pietricică pe care o aducem, dar era necesară şi fiecare om este necesar, cu conştienţă şi cu modestie. Şi în situaţia aceasta îndrăznesc să închei cu cuvintele pe care Rudolf Steiner le-a rostit cândva şi care sună cam aşa: ”Să lăsăm sentimentele noastre să pătrundă la aceia pe care îi numim conducătorii şi îndrumătorii vieţii noastre spirituale, la maeştrii înţelepciunii şi armoniei sentimentelor şi să invocăm binecuvântarea lor în munca ce se desfăşoară în această ţară. Voi, care conduceţi viaţa spirituală şi daţi oamenilor ceea ce au nevoie, voi lucraţi împreună cu noi, dacă noi, cu dăruire de sine, servim viaţa spirituală aici, în această ţară”. Acesta este locul nostru de muncă, aici trebuie să servim această viaţă; de ne-am fi născut în Sahara o serveam acolo. Rămâne la alegere pentru viitor. Bine aţi venit şi spor la treabă.

Tags: