Doi şamani moderni

Lucian Popescu

La începutul anilor 1960, interesul pentru anumite plante rare îl poartă pe Carlos Castaneda, pe atunci student la Antropologie, prin deşerturile din zona Mexicului. Aici îl întâlneşte pe Juan Matus, un indian Yaqui, bun cunoscător al acelor plante şi şaman. Cucerit de înţelepciunea acestuia, Castaneda îl va vizita în mod regulat în următorii zece ani, fiecare vizită fiind practic o pătrundere treptată într-un nou univers perceptibil. Juan Matus îl obişnuieşte pe ucenicul său, altfel obişnuit cu stilul american de viaţă al acelor timpuri, să trăiască şi în lumea spiritului, cea care se întinde dincolo de graniţele naşterii şi morţii.

Tot cam prin acea perioadă, un tânăr de vreo 20 de ani, Robert Zimmerman, îşi părăseşte orăşelul natal de la graniţa americano-canadiană şi se îndreaptă spre New York, în căutarea muzicianului pe care îl venera. Apoi, odată cu noul său stil de viaţă, îşi schimbă şi numele în Bob Dylan şi începe să colinde şi să cânte prin toată America de Nord şi nu numai, acompaniat nu de tobe, ca vechii şamani din Asia Centrală, ci de muzicuţă şi chitară. Mesajul muzicii şi versurilor sale seamănă foarte mult cu îndemnurile pe care, în zorii epocii noastre, profetul Ioan Botezătorul le adresa oamenilor: Schimbaţi-vă modul de viaţă, pentru că Cerurile se apropie de Pământ.

 
„Come gather ‘round people
Wherever you roam
And admit that the waters
Around you have grown
And accept it that soon
You’ll be drenched to the bone.
If your time to you
Is worth savin’
Then you better start swimmin’
Or you’ll sink like a stone
For the times they are a-changin’”

                                                                    
Bob Dylan şi Carlos Castaneda sunt doi dintre şamanii moderni ce încearcă să spargă şabloanele lumii în care trăim şi să ne amintească că este posibil şi un alt mod de viaţă. Însă drumul spre lumea din care vrăjitorii îşi iau inspiraţia şi cunoaşterea lor presupune multe încercări pentru cel care merge pe el. Singurătatea este una dintre acestea:

 
„Ain’t talkin’, just walkin’
Through this weary world of woe
Heart burnin’, still yearnin’
No one on earth would ever know”

(Bob Dylan, „Ain’t talking”)

 
Dacă drumul pe calea cunoaşterii spre libertate trece inevitabil, la un moment dat, prin singurătate, există însă o cale pentru a te elibera de tristeţea solitudinii: „Doar dacă iubeşti pământul cu pasiune neîncetată îţi poţi elibera tristeţea… Această fiinţă minunată, care este vie până în cele mai adânci cotloane şi care îţi înţelege orice sentiment m-a lecuit de durerile mele şi, în final, când am înţeles pe deplin întreaga mea dragoste pentru ea, m-a învăţat libertatea… Doar dragostea pentru această fiinţă splendidă poate da libertate spiritului şi libertatea este voioşie, competenţă şi renunţare la orice adversităţi” (Carlos Castaneda, Povestiri despre putere).

Vrajitorul Don Juan îl face pe ucenicul său să trecă prin tot felul de experienţe pentru ca , în final, acesta să ajungă să „vadă”. Să „vezi” înseamnă să ajungi să cunoşti în mod direct adevărul despre natura lumii şi a oamenilor. Adică să percepi structura de lumină a Pământului şi faptul că noi, oamenii, suntem fiinţe luminoase.

Acest ţel al drumului de cunoaştere urmat de Castaneda ne poate aminti şi de începutul Evangheliei după Ioan: „…Şi Lumina era în lume, lumea prin ea s-a făcut, dar oamenii nu au recunoscut-o;… dar cei care au primit-o s-au putut manifesta prin ea, ca fii ai Luminii….”

 

Tags: