Dintr-un interviu cu Andrei Tarkovsky

Andrei Tarkovsky este cel mai cunoscut regizor de film rus în lumea occidentală. Filmele sale Solaris și Călăuza, ambele realizate în Uniunea Sovietică, au dovedit faptul că cinematografia, în felul său specific, poate să surprindă întâlnirile umane și raporturile cu lumea spirituală. A primit trofeul Palme d’Or la Cannes, în 1983, pentru filmul Nostalgia, realizat în Italia.

 

Nathan Federovsky: Andrei Tarkovsky, ce anume vă fascinează la personalitatea lui Rudolf Steiner? Cum explicați fapul că este în creștere interesul pentru concepția antroposofică?

Andrei Tarkovsky: Cum s-ar putea explica interesul deosebit pentru Rudolf Steiner? Nimeni nu poate nega astăzi faptul că omenirea a luat-o pe un drum greșit. Fiecare, de la copilul de școală până la șeful statului, știe că suntem prinși într-un impas, într-o criză. De asemenea, nu este niciun secret că evoluția umană a avut loc în mod asincronic – lucru prin care vreau să spun că aspectele material și spiritual ale acestei evoluții nu au avut deseori de a face unul cu celălalt și au atins niveluri diferite. Aspectul material a rămas în prim-plan în fiecare privință, filosofic, tehnic și cultural, în timp ce aspectul spiritual a fost tratat în mod neglijent sau uneori e complet ignorat. Unii chiar cred că omul nu este deloc o ființă spirituală! Pe de altă parte, mulți au ajuns la concluzia că este eronat să gândești că viața unei ființe umane este limitată la scurta sa existență fizică.

Steiner oferă o concepție despre lume care explică totul, sau cel puțin aproape totul, și oferă spațiul potrivit pentru evoluția omului în domeniul spiritual. Concepția sa a atras mulți oameni în Germania, dar nu numai în Germania: astăzi există școli de origine antroposofică în Suedia, Franța, SUA, Israel – pretutindeni, și asta nu e surprinzător. În timp ce în anii precedenți se putea adopta o poziție materialistă și explica sensul vieții și al societății pe baze strict materiale, astăzi nu mai este posibil acest lucru. Astăzi avem nevoie de alte perspective: trebuie să ne dezvoltăm existența spirituală și apoi să punem întrebarea: care e sensul vieții? Căci atunci când se spune că viața decurge după legile materiei, asta presupune faptul că viața nu are sens. Nimeni dintre cei care s-au gândit la acest lucru măcar puțin nu poate fi de acord cu concepția că viața în și pentru sine este lipsită de sens. De pildă, când îmi spune cineva: „Nu, viața ta nu este lipsită de sens, fiindcă te sacrifici pentru ca generațiile viitoare să trăiască mai bine”, este ceva absurd și nepotrivit, deoarece presupune că aceia care se sacrifică în mod fizic pe ei înșiși nu pot să trăiască pentru un țel mai înalt. Să te sacrifici în numele altcuiva e ceva minunat, dar nu este suficient. Este mult mai important să te dezvolți din punct de vedere spiritual, decât să devii un nutreț pentru generațiile viitoare… Sigur că dacă nu crezi în nemurirea sufletului, întrebarea este irelevantă și devine lipsit de sens să discutăm în aceste categorii. Însă, atunci când această jumătate de măsură, latura materială a existenței, nu mai este satisfăcătoare, trebuie să ne gândim mai departe și să percepem criza lumii moderne ca avându-și originea în conflictul dintre spiritual și material. Fără armonia dintre acestea două, nu putem percepe sensul vieții. Steiner și-a dedicat întreaga viață sarcinii de a vorbi despre sensul existenței umane, de a dezvălui ce poate atinge o persoană spirituală în această viață, la ce ar trebui să năzuiască și ce îi oferă perspectivă și speranță. Revenind la punctul inițial: Înflorirea antroposofiei arată criza valorilor burgheze din Occident, ale securității, belșugului, conformității și consumului permanent. Ar fi ridicol să afirmăm că toate sunt foarte bune aici. Steiner nu numai că îi critica pe cei ce concep viața în termeni materialiști, dar s-a și opus, cum puțini au făcut-o, bogăției materiale pe care democrația occidentală a generat-o. Nu vreau să spun că democrația occidentală e rea: este lucrul cel mai bun pe care îl oferă această planetă, dar totuși duce uneori la conflicte tragice, și ne pune în situații disperate.


Andrei Tarkovsky în timpul filmărilor la Nostalgia.

 

Nathan Federovsky: Ne apropiem de problemele pe care le tratați în noul dvs. film. Veți filma în curând în Suedia. Titlul Sacrificiul are de-a face cu unele dintre lucrurile pe care tocmai le-am discutat.

Andrei Tarkovsky: Filmul pe care vreau să îl realizez de această dată este centrat pe faptul că omul modern nu poate lua decizii în viață. În termeni simpli, el își dă votul și alege oamenii care vor fi la guvernare, care apoi acționează în primul rând în interesul partidului sau păturii lor sociale. În general, atunci – și asta se aplică și intelectualilor – cedăm controlul asupra vieților noastre unor politicieni profesioniști care au uzurpat dreptul de a avea grijă de binele maselor. Chiar dacă susține individualismul, viața omului modern depinde întru totul de alții. Să nu mai vorbim despre conflictul Est-Vest tot mai acut, în care nicio persoană obișnuită nu exercită influență.

În film prezint o persoană care încearcă să participe la viață, să influențeze destinul celor apropiați de el, chiar destinul unei națiuni: această persoană dorește să fie implicată în viață și să-i schimbe cursul. Aceasta nu este posibil decât dacă înțelege că nimeni nu poate face nimic pentru el, atâta vreme cât nu face ceva el însuși.

Despre asta este vorba în filmul meu: dacă nu vrem să trăim doar ca paraziți pe corpul societății, hrănindu-ne cu roadele democrației, dacă nu vrem să devenim conformiști și consumatori-idioți, atunci va trebui să renunțăm la multe lucruri – și trebuie să începem cu noi înșine. Întotdeauna ne grăbim să aruncăm vina pe alții, pe societate, pe prietenii noștri… însă nu pe noi înșine. Din contră, ne place în mod deosebit să predicăm și să-i sfătuim pe alții în ce privește comportamentul lor; vrem să fim profeți dar nu avem dreptul să facem asta, deoarece suntem prea puțin atenți la noi înșine, și nu ne putem urma propriul sfat. Este o neînțelegere dramatică atunci când cineva spune: Iată un om bun! Ce înseamnă un om bun astăzi? Doar atunci când ești pregătit să te sacrifici pe tine însuți, poți să pretinzi că influențezi ansamblul proceselor vieții: nu este nicio altă cale. Altminteri, marea roată a evenimentelor va căpăta atâta inerție, încât va fi imposibil de oprit. Numai atunci vom avea dreptul să spunem: „Putem influența viața, dar trebuie totodată să îndreptăm conturile.” De regulă, prețul ce trebuie plătit este bunăstarea noastră materială. Cel puțin, trebuie să trăim ceea ce predicăm, astfel ca principiile să nu fie numai flecăreală și demagogie, ci realități. Acesta este cunoscutul conflict al lui Tolstoi. Întreaga viață, Tolstoi a suferit deoarece era un moșier înstărit, care câștiga bani în urma cărților sale. Era conflictul dramatic dintre el și soția sa, Sofia Andreevna. Astăzi are loc ceva asemănător. Cu toții suntem oameni decenți, menținând bunele aparențe. Îi împovărăm pe alții prin blamări sau laude, și fiecare se uită pe sine însuși. De aceea, societatea nu are perspective. Acestea nu vor apărea, decât dacă fiecare om înțelege că totul depinde de sine însuși, în ciuda faptului că e unul între miliarde. Despre asta e vorba în film, chiar dacă acțiunea nu se leagă cuvânt cu cuvânt de această temă. Oricine aude sau citește acest interviu, s-ar putea mira de subiectul propriu-zis.

Nathan Federovsky: Titlul filmului, Sacrificiul, sugerează faptul că eroul aduce la îndeplinire o anumită faptă, cu toate că o viață în sine și din sine însăși poate fi un sacrificiu, dacă s-a renunțat la ceva.

Andrei Tarkovsky: În film este vorba despre o faptă. Sacrificiul este, în realitate, întotdeauna o faptă. Chiar dacă te așezi undeva în poziția lotus, îți închizi ochii și flămânzești, și aceea este o faptă, deși s-ar putea spune că de distanțezi de viață. Pe de altă parte, nu cred în nobilele convingeri ale politicianului care flecărește despre foametea din Etiopia, iar apoi merge la un mic-dejun cu șampanie. Pentru mine, aceasta este o crimă. Ar fi mai bine să nu vorbească deloc. Voi crede omul care nu are aproape nimic, și dă din puținele sale bunuri cerșetorului de pe stradă, fără să spună nimănui despre asta: el salvează lumea. Iar el face mult mai mult, decât cineva care organizează o întâlnire, ca rezultat al foametei din Etiopia. Aici văd eu diferența dintre vorbă și faptă. Suferim din pricina faptului că vorbele noastre și-au pierdut sensul. Steiner a atras atenția cu privire la acest lucru, de asemenea, în ce privește faptul că limba noastră nu este încă o limbă adevărată. Nu exprimă nimic, și într-o anumită măsură, suntem la același nivel cu animalele. Demagogia este cea mai mare boală a timpului actual: șmecheria, vorbăria. Faptele oamenilor sunt factorul decisiv, nu vorbele lor – fapta eroului din filmul meu este atât de absurdă, încât un om obișnuit nu-și poate da seama în ce constă ea. Din perspectiva mea, ea constă în faptul că simpla vorbărie deja îl dezgustă, că trece de la vorbe la fapte.

Nathan Federovsky: Și nu face nicio diferență dacă societatea sesizează sau nu acest lucru?

Andrei Tarkovsky: Nu face nicio diferență. Tocmai aceasta este problema. Cunoașteți noțiunea de binefacere din Evanghelie. Când faci milostenie, nimeni nu trebuie să vadă asta, sau să afle despre asta, dacă e cu putință. Chiar dacă și mândria s-ar putea să joace un rol în asta. Ai putea crede: „Uite, îți dau pomană, nimeni nu știe, dar mă face să mă simt bine, sunt o ființă superioară din punct de vedere moral.” Deci nu e așa de ușor să fii bun… să pari bun e ușor, dar să fii într-adevăr bun este incredibil de greu.

Sursa: Suplimentul Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică, iulie/august 1985

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>