Despre o atitudine posibilă a omului modern faţă de natură şi tehnică

Gheorghe Paxino

„Omul se foloseşte de întrerupătorul de lumină în modul firesc cu care vaca paşte iarba, adică: el nu mai are nicio legătură intelectuală cu ambianţa pe care a creat-o el însuşi.” Albert Einstein

„Omul nu se mai întâlneşte în mediul înconjurător decât cu sine însuşi.” Werner Heisenberg

„Formele pe care le va folosi tehnica viitorului îşi vor avea originea nu în natura înconjurătoare, ci în macrocosmos” Paul Schatz

 

Perioada în care vrem să ne ocupăm de tema anunţată în titlu este marcată nu numai de specificul toamnei în plină desfăşurare, ci şi de intemperiile însoţite de fenomene seismice de pe pieţele financiare. Şi dacă splendoarea toamnei se manifestă în emisfera nordică, respectând încă întrucâtva ceea ce a fost dat omului ca un cadru natural de existenţă, bulversarea financiară se prezintă ca un fenomen global, emancipat de coordonate geografice sau calendaristice. Iar unul dintre principalele criterii de evaluare cantitativă a „stării vremii” şi „nervozităţii” de la burse îl constituie aşa numitul index al tehnologiilor avansate: NASDAQ.

Lumina electrică, maşina de spălat, ecranul televizorului sau monitorul computerului îl însoţesc de regulă pe copilul născut în Europa mai mult decât aroma reginei nopţii sau cântatul cocoşului, influenţând în mod tot mai accentuat formarea personalităţii acestuia.[1] Adultul secolelor / deceniilor trecute îşi îngrijea vitele şi îşi număra oile; el cultiva ogorul, călătorea sau naviga orientându-se după soare şi lună sau stele. Omul de azi (nu numai de la oraş) se preocupă de caii-putere (Kw) ai automobilului său şi îşi numără Gigaocteţii de pe harddisk, adaptându-se la ultima versiune Microsoft/Macintosh iar orientarea în spaţiu o face cu GPS-ul. Către sfârşitul anului 1989 se afirma în mass-media că omenirea a intrat într-o noua fază: prin reţeaua de sateliţi aflaţi pe orbite staţionare s-a ajuns la stadiul de a putea explora cu unde electromagnetice orice peticel de pe Pământ; către orice punct de pe Pământ şi în orice moment se pot transmite informaţii prin satelit! Şi – fapt cunoscut – lucrurile nu s-au oprit aici, căci ascensiunea rapidă a Internetului în deceniul următor a continuat triumful supertehnologiilor. Atât părinţii cât şi copiii sunt contemporani ai unei epoci ce poate fi caracterizată de sintagmele: mondializare a informaţiilor şi monitorizare a relaţiilor interumane.

Ceea ce Giovanni Giovannini defineşte drept „drumul lung de la silex la microprocesorul pe bază de siliciu”[2] reprezintă o perioadă de timp relativ scurtă în comparaţie cu vârsta geologică a Pământului. Oamenii au descoperit legi ale Naturii, au învăţat să le folosească şi, luând din materia Terrei, au realizat prin geniu, muncă şi sudoare ceea ce întâlneşte la tot pasul copilul la venirea lui pe Terra: „a doua creaţie”, cea umană. Creaţiei naturii omul îi adaugă – cu implicaţiile cunoscute – creaţia tehnicii. Din punct de vedere istoric, putem vorbi mai întâi de meşteşuguri ca precursori ai ştiinţei şi tehnicii propriu-zise, apoi de întemeierea ştiinţei moderne, de aplicarea ei în vederea dezvoltării tehnicii şi de influenţa tot mai mare a acesteia din urmă asupra societăţii omeneşti şi asupra naturii.

O temă ce nu-şi pierde din actualitate este faptul că această fiică mai mică a ştiinţei – tehnica/tehnologia – este ambivalentă, ea conţinând semnificative valenţe de progres dar şi unele cu efect distrugător. Deja în 1919 Nestor Urechia remarca aceasta în volumul „Zânele din Valea Cerbului”.[3]  La soborul lor în „Poiana la Anini” din Valea Cerbului, zânele privesc îngrijorate la faptul că omul intervine în lumea pe care o considerau numai a lor:

«Vă închipuiţi că nu pentru a petrece v-aţi adunat voi în această zi de duminică. Nu de petrecere ne arde nouă acum, căci în grele zile am ajuns.
– Da, aşa este, ziseră câteva dintre zâne.
– Vă aduceţi aminte, zânelor, câte mii şi sute de ani am trăit noi aici, în Valea Cerbului, în pace, netulburate, fiecare cu orânduiala ursită de sus?
– Vai, da! Ne aducem aminte, răspunse Zâna pădurilor. Pădurile mele nu erau străbătute decât de ursul poftitor de miere şi de zmeură. Stâncile mele nu erau atinse decât de copita zglobiei căprioare care
Fuge, saltă, zboară, piere
Ca un vis, ca o părere.
– Ninsoarea ce aşterneam eu, pe luncă, pe stânci sau în văgăuni, rămânea albă, nepătată de pas omenesc, şopti Zâna zăpezilor.
– Florile cu care împestriţam eu văile, dealurile şi poienile, nimeni nu îndrăznea să le culeagă, murmură Zâna florilor.
– Dar apele mele? izbucni, plină de supărare, Zâna apelor. Cine, altădată, ar fi cutezat să mi le oprească din mersul lor zglobiu, să mi le înfrâneze, să mi le robească?
– Da, zânelor! Nu mai e de trăit de când s-au aşezat oamenii prin aceste locuri… Dar voi, care vă văitaţi acum, făcut-aţi ceva, spre a îndepărta pe oameni de aici?
– Eu am dezlănţuit vânturile mele cele mai puternice, şuieră Zâna vânturilor.
– Eu am trimis potop de ninsori. …
– Prăvălit-am stâncile mele cele mai grele de pe coaste în vale. …
– Apele mele s-au repezit năprasnice asupra cutezătorilor. …
– Dar toate în zadar, oftă Zâna zânelor. Puterea vânturilor s-a frânt de casele bine clădite ale oamenilor; ninsorile nu i-au înspăimântat nicidecum; stâncile căzute în văi, oamenii le-au întrebuinţat, ba mai şi scot din văi, anume orânduite. Cât despre ape, habar n-au de ele. Ce e mai rău e că, după ce le-au stăvilit şi înlănţuit, le-au pus la muncă să fure scânteia fulgerului ceresc, să lumineze satele lor, noaptea s-o facă zi.»

Punându-şi îngrijorate întrebarea „Ce e de făcut, ce e de făcut?” ele hotărăsc în final ca „fiecare, cu puterile ce i le-a dăruit Cel de sus, să lucreze, întru ajutorarea oamenilor ce s-au aşezat aici şi care sunt buni şi harnici.” Natura-mamă acceptă – nu fără grijă – implicarea omului în această nouă creaţie care se petrece în sânul ei şi al cărei creator este omul.

Un alt mod de abordare faţă de cel de mai sus îl constituie desigur întregul spectru al iniţiativelor ecologice care s-au format şi consolidat în cursul deceniilor următoare. Şi dacă ne punem şi noi serios întrebarea: „Ce e de făcut, ce e de făcut?” – pentru a nu trăi doar savurând nostalgia după „frumoasele vremuri” de acum 30, 50 sau 100 de ani, ci integrând cu sens în viaţa curentă ceea ce aduce cu sine progresul tehnic fără ca anumite valori esenţiale să se piardă, ba chiar să fie promovate, pentru a compensa măcar parţial efectele negative – vom constata complexitatea problematicii. Căci îngrijorarea Zânelor, efectul de seră sau fenomenul încălzirii globale datorită excesului de CO2, reprezintă doar simboluri pentru realităţi şi cauzalităţi mai înalte. În caz că vrem să atingem deci profunzimile necesare, constatăm foarte repede necesitatea de a apela la mai multe moduri de abordare: unul care se bazează pe datele oferite de ştiinţa curentă (date geo-meteorologice, istorice, etc.), adică pe faptele accesibile realităţilor din lumea simţurilor; un altul bazat pe observarea şi autoobsevarea personală-nemijlocită, dar şi un alt mod care ţine cont de fapte/realităţi ce se desfăşoară într-o lume ce transcende realitatea fizică; aici ne pot ajuta abordarea hermeneutică şi, bineînţeles, datele Ştiinţei Spirituale.

Origini ale tehnicii, etape evolutive

Practic toate civilizaţiile şi popoarele din vechime au mituri şi legende ale creaţiei. La greci de exemplu avem Demiurgul (gr. δημιουργός dēmiurgós – „meşteşugar”), Zeul creator descris de Platon în Timaios. El este cel care, cu forţele formatoare ale Ideilor (de genul Categoriilor lui Aristotel) şi ale Numerelor Divine (ale lui Pitagora), a ordonat Haosul transformându-l în Cosmos. Protectorul meşteşugarilor, Zeul şchiop şi urât Hefaistos, făureşte mecanisme pentru zei. Luând foc din roata Soarelui (după o altă variantă din cuptorul lui Hefaistos), Titanul răzvrătit, Prometeu, a adus oamenilor focul învăţându-i să prelucreze substanţele Pământului.

Premergătoare perioadei istorice de origine a tehnicii / tehnologiilor a fost civilizaţia triburilor de păstori: aceştia colindau teritorii vaste, fără a manifesta vreo preferinţă deosebită pentru un loc oarecare, fără a îngriji în mod deosebit ceea ce le oferea Pământul. Ei foloseau „fără menajamente” tot ce era în jur, atunci când aveau nevoie de ceva pentru întreţinerea lor curentă. Multe dintre aceste triburi/popoare erau la început foarte puţin dispuse să întreprindă ceva în vederea ridicării nivelului lor cultural sau în vederea transformării Pământului. Această atitudine nu ne este de loc străină.

O altă atitudine o întâlnim acolo unde s-au dezvoltat civilizaţii de bază. Este suficient să menţionăm fie înalta spiritualitate cultivată în epoca persană de Zarathustra, cea care a dus la înnobilarea plantelor, la apariţia cerealelor, la îmblânzirea animalelor, fie înţelepciunea misteriilor egiptene, care a inspirat rafinatele sisteme de irigaţii, impunătoarele megasculpturi şi construirea piramidelor. Curentului evolutiv terestru în sensul lui Homo sapiens i-a venit în întâmpinare – din sfere spirituale – curentul misteriilor. Şi astfel, Egiptului istoric îi corespunde un Egipt esoteric, datelor istorice le corespund date ce transcend rămăşiţele arheologice şi documentele din muzee.

În perioada egipteană prelucrarea metalelor nobile se efectua în templu, căci preoţii ştiau: a prelucra aurul şi argintul înseamă a lucra cu forţele condensate ale Soarelui şi Lunii; prelucrarea acestor metale era o artă sacră (gr. τεχνε téchne – artă).

În ciclul de conferinţe despre Karma profesiilor Rudolf Steiner relatează despre practici misteriale[4] care erau preocupate să găsească personalităţile capabile de a fi legate cu Universul, cu Cosmosul, în aşa fel ca în conştienţa lor să poată acţiona înalte fiinţe spirituale care, din regiunile extrapământeşti, inspirau ceea ce urma să fie creat pe Pământ. Preoţii jertfitori din templu mijloceau ca Voinţa Cosmosului să intervină organizator şi creator în ceea ce se întâmpla pe Pământ. Aflând aceasta putem înţelege mai bine ceea ce se afirmă în unele documente despre Hermes sau despre faraonul-preot Menes, întemeietorii civilizaţiei egiptene. Istoriei îi corespunde o transistorie, iar antroposofia oferă detalii importante care permit înţelegerea mai profundă a unor timpuri de mult trecute.

O nouă etapă evolutivă se instaurează prin conturarea individualităţii umane în cadrul epocii a 4-a postatlanteene: atunci are loc un proces de emancipare a omului de Voinţa Cosmosului. Acest proces, factor de progres, face ca prin acţiunea omului să apară mai întâi o tendinţă de haotizare a relaţiei Terra-Cosmos, ceea ce face cu atât mai mult necesar ca Voinţa Cosmosului să poată fi primită într-o nouă manieră în activitatea oamenilor pe Pământ. În conferinţa menţionată mai înainte, Rudolf Steiner descrie cum prin profesiunile practicate de oameni se dezvoltă pe Pământ ceva care este un prim germen al stadiulului final de evoluţie planetară (Vulcan), tot aşa cum activitatea de pe Saturn a fost primul germen pentru corpul nostru fizic. Ceea ce realizăm deci în cadrul profesiunii noastre, poate căpăta importanţă pentru evoluţia de pe viitorul Vulcan, dar pentru aceasta este necesar ca în epoca noastră să se mai ţină cont de ceva. „Caracteristica esenţială în această privinţă este că de-a lungul timpului practicarea unei profesiuni a fost tot mai mult îndepărtată de viaţa emoţională, iar pentru aceasta trebuie stimulat/efectuat un pol compensator.” Căci: „în ce fel de cadru erau practicate meseriile înainte? … 6 zile se practica meseria, duminica era destinată numai pentru ceea ce trebuie să hrănească sufletul. În incinta localităţilor, clădirile în care se practicau meseriile erau amplasate în jurul bisericii.[5] Aceştia erau cei doi poli: Viaţa profesională şi viaţa ce purta imagini religioase.”

Aici se mai poate menţiona că în cadrul breslelor se învăţau nu numai aspecte ce ţineau de tehnica propriu-zisă, ci exista şi un codex moral însoţit de practici lăuntrice. Un slab ecou al acestor lucruri îl costituie faptul că în ultimele decenii multe universităţi tehnice şi-au completat structura catedrelor sau cel puţin Curriculumul cu o catedră sau cu cursuri de „etică a tehnicii”.

Implicaţii antropologice, tehnice şi naturale

Afirmaţia lui Einstein „Omul se foloseşte de întrerupătorul de lumină în modul firesc cu care vaca paşte iarba, adică: el nu mai are nicio legătură intelectuală cu ambianţa pe care a creat-o el însuşi.” atrage atenţia asupra importanţei stării de conştienţă a omului, ca unul dintre factorii decisivi ai implicaţiei provenite din relaţia omului cu natura şi tehnolgia. Deşi nu se exprimă aşa de radical ca Einstein, celălalt mare fizician (laureat Nobel în fizică) şi umanist, Heisenberg, făcând precizarea: „Omul nu se mai întâlneşte în anturajul său decât cu sine însuşi” atinge aspecte cu implicaţii antropologice şi mai cuprinzătoare. Căci aici mai descoperim două nuanţe importante:
a) azi doar cu greu mai putem găsi “natura pură“, şi
b) creaţiile tehnice sunt o proiecţie în lumea materială a propriei imagini a omului.

Şi putem duce chiar mai departe problematica enunţată de Heisenberg. Precum stătea în antichitate Oedip în faţa Sfinxului, aşa stă zi de zi conştienţa omului modern faţă în faţă cu creaţia sa tehnică. Iar ea îl pune în ultimă instanţă în faţa întrebării existenţiale: „ce (mai) eşti tu, o omule? Senzori performanţi şi aparate de măsură sunt mult mai agere decât simţurile tale, computerul memorează mult mai mult şi calculează mult mai repede decât o face gândirea ta, maşinile depăşesc la infinit forţa şi puterea ta!” Idealul robotului, o maşinărie care să fie pe toate planurile mai performantă decât omul, îl întâlnim deja în Evul Mediu; ideea Androidului – a omului mecanism – este contemporană cu Descartes, Copernic şi Galilei.

Un alt aspect: aparaturile şi maşinile moderne se deosebesc de uneltele meşteşugăreşti tradiţionale, prin gradul ridicat de inaccesibilitate la procesele fizice care le guvernează. Această inaccesibilitate, acest ceva tainic care poate exercita teamă sau fascinaţie asupra copiilor sau adulţilor, este ca o influenţă magică. În Cursul de Crăciun pentru profesori,[6] Rudolf Steiner atrăgea atenţia asupra aceluiaşi aspect prin cuvintele: „A te folosi de mijloace de transport sau de alte mijloace (ale tehnicii) fără a avea cunoştinţe minime despre ele (despre modul lor de funcţionare) înseamnă, pentru sufletesc-spiritualul omului, o stare echivalentă cu cea de ne-vedere. Aşa cum un orb merge prin lume fără să cunoască efectele luminii, tot aşa, în ziua de azi, oamenii trec ca orbi prin mediul creat de civilizaţie, deoarece – prin faptul că lor nu li s-a conferit posibilitatea să înţeleagă lucrurile – ei „nu pot să vadă” despre ce este vorba. Aceasta constituie o deficienţă spiritual-sufletească. Datorită faptului că oamenii sunt ca orbi faţă de lucrurile din jurul lor, se produc mari daune în cadrul civilizaţiei umane.” Aici putem menţiona pe de o parte teama (conştientă sau inconştientă) faţă de lucrurile „vizibile şi totuşi necunoscute” sau fascinaţia şi dependenţa faţă de produsele tehnicii (ceea ce face de pildă obiectul psihologiei angoaselor sau psihologiei dependenţelor). Rudolf Steiner a făcut recomandarea ca în Şcoala Waldorf (ca şcoală de cultură generală) să se introducă educaţia tehnologică – ca disciplină de sine stătătoare sau ca principiu general de predare a conţinuturilor – la toate nivelurile, respectându-se particularităţile vârstelor. Aceasta înseamnă, de exemplu, ca, la predarea fizicii sau chimiei, nu numai să (re)descoperim împreună cu elevii legi ale naturii, ci şi să descriem legităţile de bază prin care natura este implicată – am putea spune „înlănţuită” – în maşină. Chiar şi ca adulţi, fără a deveni specialişti, este necesar să dobândim un minim de cunoştinţe de bază care să ne permită înţelegerea în mare a principiului de funcţonare al instrumentui, maşinăriei pe care o utilizăm. Aşa putem elibera în bună măsură sufletul de ne-vedere/ne-înţelegere, de angoasă sau dependenţă.

Prin autoobservare am mai putea menţiona pe de o parte o anumită somnolenţă ce se poate instaura la contactul repetat cu tehnica (de exemplu la vizionarea TV) sau o slăbire a voinţei fie prin aceea că uităm, fie că nu mai avem dispoziţia/forţa să realizăm ceea ce ne-am propus să facem în mod regulat. Pe de altă parte putem observa cum aplicarea multor realizări tehnice (de la robotul din bucătăria modernă la ultima versiune Word 2007) ne uşurează efectiv viaţa creând confort şi economie de timp şi totodată ne poate educa forţa de concentrare, ne poate ordona gândirea. Iar ce facem noi cu „timpul” economisit este o altă problemă. În esenţă nu obiectele tehnicii sunt „rele” sau „bune”, ci atitudinea lăuntrică şi sensul care ne motivează în momentul folosirii lor, dau valenţa respectivă.[7] „…Căci va trebui să învăţăm: Aşa cum sar scântei când pilim un obiect fixat în menghină, tot aşa sunt produse şi fiinţele elementale care trec apoi în procesul universal şi îşi au importanţa lor pentru acesta. Aceste fiinţe elementale se vor naşte şi atunci când un oarecare lucrează la menghină şi nu are nicio idee că ele se nasc. Ele oricum se vor naşte. Dar esenţialul aici nu este că ele se nasc, ci ca ele să se poată naşte în mod benefic. Căci se pot forma fiinţe elementale care să împiedice evoluţia cosmică sau să o favorizeze.” Rudolf Steiner mai descrie aici cum calitatea morală, aura sentimentelor umane în cadrul efectuării unei profesiuni poate influenţa până şi modul de funcţionare a maşinilor. Mecanismele nu trebuie gândite numai din punct de vedere funcţional-tehnic, ci şi dintr-o perspectivă morală, care priveşte lucrul respectiv şi în contextul relaţiei lui cu Cosmosul. Să luăm de exemplu maşina cu aburi inventată de Newcomen şi perfecţionată de J. Watt, la care, în cadrul ciclului de funcţionare, se formează suprapresiune dar şi subpresiune (ceea ce se întâmplă şi la automobil sau frigider): „…Ce se întâmplă deci atunci când omul utilizează spaţiul rarefiat, adică expulzează aerul din spaţiu? Are loc o opoziţie împotriva lui Iahve (unul dintre Elohimii care au insuflat viaţă omului). Şi este uşor să înţelegeţi: pe când Iahve pătrunde în om prin căldură, omul îl izgoneşte pe Iahve atunci când produce vacuumul![8] Ahriman dobândeşte posibilitatea să se instaleze ca demon până în fizic prin aceea că maşina cu aburi a fost construită în acest fel. Construind maşini cu aburi se creează ocazia favorabilă încorporării de demoni. Nu este nevoie să credem în ei, dacă nu vrem – aceasta este o superstiţie negativă. Superstiţie pozitivă înseamnă să vezi spirite, acolo unde nu este niciunul; superstiţie negativă înseamnă să negi spiritele, acolo unde ele sunt. În maşinile cu aburi există însă demoni ahrimanici aduşi chiar la starea de corp fizic. Ceea ce înseamnă că, în timp ce Cosmosul a coborât cu spiritualul său prin ceea ce a fost revărsat în vederea evoluţiei umane, spiritul cosmosului este izgonit cu demonii care sunt creaţi în acest fel. … Tehnica modernă reprezintă în multiple feluri o demonomagie. … Bineînţeles că nu trebuie nimeni să creadă că ceea ce spun acum înseamnă a renunţa la maşina cu aburi. Ar trebui să se renunţe la multe, căci maşina cu aburi nu este nici măcar lucrul cel mai demonic. Pretutindeni unde este folosită electricitatea sau încă altele, avem de-a face cu mult mai multă demonomagie, căci se lucrează cu forţe care au o cu totul altă importanţă pentru Cosmos. … Bineînţeles că celui care înţelege Ştiinţa Spirituală îi este clar faptul că aceste lucruri nu trebuie desfiinţate, că noi nu putem fi reacţionari sau conservativi în sensul de a ne împotrivi progresului. … Nu este vorba de desfiinţare sau de o critică nimicitoare; bineînţeles că aceste lucruri sunt justificate să existe. Căci dacă pe de o parte aceste lucruri trebuie să apară în cadrul progresului omenirii, pe de altă parte trebuie create forţe complementare ce acţionează în sens opus. Iar aceste forţe care acţionează compensator pot fi generate numai dacă omenirea va înţelege Principiul Christic, dacă omenirea va găsi calea către Christos.”

Să luăm acum şi al treilea Motto de la începutul articolului: „Formele pe care le va folosi tehnica viitorului îşi vor avea originea nu în natura înconjurătoare, ci în macrocosmos.” Ceea ce se realizează astăzi prin tehnicile „energiilor curate” constituie de fapt o tehnică a viitorului apropiat. Deşi sunt mai puţin cunoscute, mecanismele cu cinematică de reversare ale lui Paul Schatz[9] – (1898-1979) inginer de maşini unelte şi sculptor elveţian – constituie primi paşi (nu singurii) spre împlinirea dezideratelor unei tehnici a viitorului îndepărtat (vezi de exemplu www.fzk.at/oloid/index.html). Cubangello al Adrianei Crişan (www.cubangello.ro) a rezultat din preocuparea de decenii cu principiile acestor mecanisme.
Din cele de mai sus găsim şi un răspuns la întrebarea Sfinxului contemporan: „Omul are un for interior care îl poate face capabil să aibă interes pentru lume, să înţeleagă şi să cultive frumosul şi adevărul, are o instanţă tainică ce poartă vocea conştiinţei: pe acestea nu le poate avea nicio maşinărie din lume.” Dar prin lumea celei de-a „doua creaţii” suntem confruntaţi cu forţe care, sau ne pot trezi şi structura, fortifica, sau ne pot îndepărta de noi înşine, dacă nu cultivăm liber relaţia adecvată cu creatorii „primei creaţii”.

Putem sintetiza cele prezentate luând un alt simbol: semnul astronomic al Pământului – cercul cu crucea deasupra. Omul mijloceşte – pe orizontală – între natură şi tehnică; intenţia şi atitudinea sa determină aspectele pozitive sau negative. Pe verticală el mijloceşte între fiinţele Elementelor şi fiinţele Ierarhiilor; putem spune că în funcţie de gradul atins în autocunoaştere el poate intermedia într-un mod mai mult sau mai puţin conştient între Pământ şi Cosmos, aducându-şi contribuţia ca Voinţa divină să poată coborî în realizarea tehnică, în practica oricărei profesiuni. O tehnică a viitorului va contribui mai concret la realizarea acestei cerinţe. Nu de mult cunoscutul profesor american de mecanică cuantică Arthur Zajonc sintetiza pentru laici rezultatele din domeniul său de cercetare în cuvintele:

Toate lucrurile sunt intim legate,
Şi tu nu poţi atinge o floare
Fără ca o stea să se-nfioare.

 

[1] Gh. Paxino, Educaţia tehnologică în Şcoala Waldorf, Editura Triade, 1989.

[2] Giovanni Giovannini, De la silex la siliciu, Editura tehnică, Bucureşti, 1989.

[3] Nestor Urechia, Zânele din Valea Cerbului, Editura Esotera, Bucureşti, 1997.

[4] Rudolf Steiner, Karma profesiilor (GA 172), Conferinţa a 4-a.

[5] Putem lua ca exemplu cetatea medievală cu clădirile breslelor, având în centru catedrala.

[6] Rudolf Steiner, Die gesunde Entwicklung des Menschenwesens GA 303, Rudolf Steiner Verlag 1987.

[7] Rudolf Steiner, Karma profesiilor (GA 172), Conferinţa a 9-a.

[8] Fizicianul ştie că procesul de rarefiere/expansiune este însoţit de răcire.

[9] Gh. Paxino, Umstülpung – Grundlage einer naturfreundlichen Technik, conferinţă şi seminar în cadrul simpozionului „Paul Schatz – zur Entwicklung einer menschengemäßen Technologie – 1898 bis 1979”, Stuttgart, 1988.

 

Tags: