Despre iniţiere în contextul evoluţiei omului şi Cosmosului

Gheorghe Paxino

Întrebare:

Vrei să dobândeşti cunoaşterea de sine?

Va însemna aşa numita Sine a ta pentru Cosmos, în totalitatea lui, mâine ceva mai mult decât astăzi, când ai (re)cunoscut-o?

Primul răspuns:

Nu, dacă tu mâine nu eşti altfel decât astăzi, iar cunoaşterea ta de mâine nu face decât să repete existenţa ta de astăzi.

Al doilea răspuns:

Da, daca tu eşti mâine un altul decât astăzi, iar noua ta existenţă de mâine este consecinţa cunoaşterii tale de astăzi.

Rudolf Steiner

Există unele lucruri la care contează mai mult fapta decât vorba, lucruri despre care este mai bine să te străduieşti să le practici decât să vorbeşti despre ele. Tema aleasă pentru acest număr al revistei („iniţierea”), se încadrează în această categorie; dar pe de altă parte, modul de formulare a ei („Iniţierea modernă. Întâlnirea dintre oameni”), invită la învingerea unei anumite reţineri / unor anumite dificultăţi lăuntrice, şi la comunicare. Iată câteva gânduri şi păreri din cele citite, vieţuite sau cugetate.

Despre iniţiere în trecut şi prezent
– iniţieri „spre interior” şi „spre exterior”

În vechime, cel angajat pe drumul misteriilor era condus la a vieţui divin-eternul în cadrul căruia sălăşluia şi adevărata lui fiinţă; fapta sa trebuia totodată să poată deveni la rândul ei o parte a creaţiei divine. Pentru aceasta el era instruit de preoţii templului, efectua o serie de practici şi dădea probe severe. Dacă reuşea să le treacă, el era transpus într-o stare de somn şi condus timp de trei zile şi nopţi, sub protecţia hierofanţilor, pe drumul într-un domeniu suprasensibil ce îi permitea cunoaşterea trecutului său şi întâlnirea cu Logosul, Christosul aflat pe Soare.[1] Era vorba deci de parcurgerea unui drum, cu faze pregătitoare; iniţierea propriu-zisă reprezenta o culminaţie, era un moment deosebit marcat de atingerea unei importante transformări lăuntrice.

Fără a intra în detalii, am putea denumi drumul de mai sus: iniţierea personală, interioară. Şi putem face o diferenţiere între acest gen de iniţieri – păzite cu străşnicie de taina misteriilor – şi ceea ce ni s-a transmis sub forma imaginilor mitologice. Acţiunile şi vieţuirile lui Ghilgameş şi mai ales ale lui Hercule, pot fi luate ca exemplu pentru cel de-al doilea caz: Hercule ucide vulturul ce-i devora lui Prometeu ficatul (organul voinţei), participă la lupta cu giganţii; prin cele 12 munci efectuate în slujba lui Eurystheus el (re)instaurează ordinea divină pe Pământ. Aici practicile, probele şi momentele finale au preponderent de-a face cu eforturile discipolului în confruntarea cu forţe şi fiinţe manifestate în realitatea sensibilă; dintr-un anumit punct de vedere le putem denumi practici specifice unei iniţieri orientate spre exterior.

După intrarea Logosului într-un trup omenesc şi după Jertfa de pe Golgota, natura misteriilor s-a metamorfozat: «omenirea întreagă are menirea să devină o comunitate misterială, în sânul căreia fiecare devine un discipol pe măsura gradului de maturitate atins».[2] De la Lazăr-Ioan încoace, adevărata iniţiere nu mai are nevoie de somnul celor

trei zile. Ea conduce din contră spre o vieţuire mai conştientă, iar în cadrul dramaticii iniţierii conştienţa nu este niciodată atenuată, ci intensificată şi elevată. În loc să caute «slavă unii de la alţii» oamenii sunt chemaţi de Christos la efortul de a accede la «făptura de Lumină a propriei fiinţe superioare»[3].

Esoterismul modern poate fi înţeles ca înălţare a impulsului lui Christos la elementul ce impulsionează conducerea acelor suflete, care voiesc să se pătrundă cu o cunoaştere a lumilor superioare conformă cu condiţiile de evoluţie ale timpului actual. Maeştrii Iisus şi Christian Rosenkreuz ne-au pregătit cele două căi septuple creştine de iniţiere: cea creştin-esoterică şi cea creştin-rozicruciană; datorită unor particularităţi ale acestora, putem descoperi înrudirea lor cu cele două categorii din vechime, prezentate anterior. Structura unei căi septuple de iniţiere modernă o regăsim şi în Faustul lui Goethe.[4]

Cele patru Drame Misterii ale lui Rudolf Steiner reprezintă la rândul lor un adevărat Manual de iniţiere modernă. Cu ajutorul lor putem găsi unelele diferenţe sau caracteristici comune iniţierii de-a lungul timpurilor: avem de-a face cu trecerea dramatică a unui Prag spre lumile suprasensibile, cu care ocazie limitările timpului şi spaţiului sunt învinse. Cu această ocazie omul se întâlneşte cu el însuşi ca fiinţă spirituală printre fiinţe spirituale pe care le poate diferenţia tot mai exact. De asemeni el se întâlneşte fiinţial cu componentele karmei sale şi dobândeşte facultatea de a «se exprima el însuşi într-un spaţiu spiritual»[5]. În noua stare de conştienţă ce ia naştere, se formează o „perspectivă temporală” la care trecutul devine prezent, prezentul devine inseparabil de trecut. Omul începe să accepte şi să lucreze nemijlocit la propria karmă; acesta ce atrage după sine calităţi noi în contextul social.

Ca o ultimă remarcă, în anii de război şi de crize din deceniul al doilea al secolului trecut, Rudolf Steiner atrăgea atenţia asupra faptului că numai ştiinţa iniţiatică poate conduce la cuprinderea problemelor sociale ale timpului, într-un mod care să se poată oferi realmente soluţii viabile.[6]

Trepte de evoluţie ale omului şi omenirii
– despre autoeducaţie

Viaţa de zi cu zi ne aduce şi în unele situaţii „spontane“, care rezultă a fi foarte dificile sau dimpotrivă, pline de har. În cursul zilei pot exista în mod ritmic şi momente pe care le rezervăm unor practici alese de noi. Suntem acasă şi reuşim să ne antrenăm pe deplin forţele sufletului exerciţiului de concentrare, rugăciunii sau meditaţiei alese. Sau, în sigurătatea lăuntrică descoperim rătăcirea gândurilor, haosul sentimentelor.

Ieşim printre oameni, avem întâlniri pline de sens care ne bucură pe noi şi pe cei cu care am avut de-a face. Sau suntem la volan, o maşină ne depăşeşte la limita regulamentarului, şi parchează „luându-ne” locul vizat de noi. Flăcări întunecoase se ridică în suflet, fulgere de mânie ne înţeapă inima. Practica retrospectivei zilnice şi acelor şase exerciţii însoţitoare ne ajută să ameliorăm cu timpul extremele comportamentale nefavorabile şi să consolidăm aspectele bune.

Cele de mai sus ne fac să constatăm că „omul cotidian” se află la mijloc între un Om superior şi unul inferior. Există o evoluţie naturală, care se desfăşoară sub acţiunea unor forţe din exterior; toate regnurile sunt supuse unei asemenea evoluţii, care stă sub signatura timpului şi spaţiului. Pentru realizarea progresului, omul poate însă primi impulsuri din sfera Omului superior şi îşi poate asuma practici în care să se implice de bună voie. Aici putem vorbi de autoeducaţie. Ea este într-un fel o treaptă preliminară iniţierii care, la rândul ei, presupune practici energice, ce respectă într-un mod nu fanatic ci cordial, dar consecvent, anumite legităţi ce aparţin căii alese.

Evoluţia naturală – autoeducaţia – iniţierea reprezintă deci trepte calitative de evoluţie ale omului şi omenirii. În câmpul de interacţiune a forţelor libertăţii şi consecinţelor karmice avem posibilitatea să ne implicăm şi să ne poziţionăm în cadrul acestor trepte.

Privitor la autoeducaţie Rudolf Steiner mai făcea următoarele recomandări[7]: «Dacă vrem deci să fim autoeducatorul voinţei noastre, atunci trebuie să ne preocupăm de senzaţiile şi sentimentele noastre, să cercetăm în mod înţelept momentul şi modul în care putem lucra asupra lor. Dacă constatăm că ajungem în situaţia de a ne pierde în simpatie şi antipatie, înseamnă că nu este momentul potrivit să lucrăm asupra noastră. De aceea trebuie să selectăm momentele potrivite pentru educaţia voinţei, atunci când nu trebuie neapărat să ne angajăm în mod deosebit în dispoziţii emoţionale, ci atunci când ne aflăm în situaţia de a putea reflecta asupra vieţii şi sentimentelor noastre. Asta înseamnă deci: autoeducaţia trebuie să fie practicată tocmai în momentele când nu suntem constrânşi să o facem. Iar dacă după aceea cădem din nou în dispoziţiile sufleteşti necontrolate cunoscute, remarcăm că iarăşi am omis sau nu am respectat ceva…  Dar de regulă oamenii nu fac aceasta atunci când nimic nu-i sileşte…» De asemeni: «Este de o deosebită importanţă ca omul să se implice în contrastul format de autocultivarea vieţii interioare şi autocultivarea vieţii exterioare. Către exterior: curajul de a ne confrunta în mod concret cu lumea fizică, curajul de a cultiva relaţii „de la om la om”. Atât privitor la primul cât şi privitor la al doilea aspect facem zilnic nenumărate greşeli peste greşeli, unilateralităţi peste unilateralităţi, dar nu trebuie să ne descurajăm.» Aici se accentuază importanţa cultivării forţelor compasiunii şi empatiei, căci vieţuirea intensă a bucuriei şi suferinţei celuilalt fără a ne pierde pe noi înşine, reprezintă «o extindere a Sinei proprii… o participare la taine ale vieţii… acolo unde simţim în mod intim suferinţa şi bucuria celuilalt ne-am avântat în afara noastră şi am pătruns în Sfânta Sfintelor celuilalt om, în ceea ce simţim că ţine şi de însăşi obâşia noastră.» Momentele din social, trăite în mod corespunzător, ne pot înălţa la «făptura de Lumină a propriei fiinţe superioare». Christos poate deveni Hierofantul şi Domnul Karmei în contextul social în care ne implicăm.

Vedem deci că în pendularea armonioasă între practicile „către interior” şi practicile „către exterior” ne plasăm pe un curent de evoluţie care, prin faptul că nu-şi pierde actualitatea, dovedeşte legătura sa cu zona Eternului în care ne aflăm şi noi în mod fiinţial, zonă la care prin iniţiere putem găsi un acces tot mai conştient.

[1] Rudolf Steiner, Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii (GA 8), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
[2] Idem.
[3] Evanghelia după Ioan 6.44 (în traducerea lui E. Bock).
[4] Manfred Schmidt-Brabant, Die sieben Stufen der Einweihung. Goethes „Faust” als Urbild der modernen Initiation. Dornach, Verlag am Goetheanum.
[5] Rudolf Steiner, Ursprung und Ziel des Menschen (GA 53), Rudolf Steiner Verlag.
[6] Rudolf Steiner, Problema educaţiei ca problemă socială (GA 296), Rudolf Steiner Verlag.
[7] Rudolf Steiner, Autoeducaţia omului în lumina Ştiinţei Spirituale (GA 61).

 

Tags: