Despre faţa ascunsă a naturii

Marius Gabor

În acest articol vreau să vă povestesc câte ceva despre natură, despre părţi ale ei mai întai ascunse, dar care se întreţes în viaţa noastră de zi cu zi. Se va vedea cum reînnodarea legăturii noastre cu acestea ne poate schimba radical înţelegerea universului şi ne poate fi îndemn către o cu totul altă relaţie cu natura. Orice om care va face aceasta va fi profund mişcat în adâncul său şi nu va mai putea fi acelaşi ca înainte.

Suntem obişnuiţi să privim natura prin simţurile noastre. Spunem: uite o salcie, uite o piatră, o pasăre în zbor – lucruri pe care le vedem, le auzim, le pipăim. Poate ne lăsăm şi mişcaţi sufleteşte de cele privite şi ne bucură ţâşnirea verdelui primăvara sau ne face melancolici pădurea îngălbenită a toamnei. Sunt însă unii dintre noi care „văd” şi alte lucruri în natură, în plus, faţă de cunoaşterea omului de ştiinţă sau trăirea artistului. Aceştia resimt mai intens procesele ce au loc în ea, se dăruiesc lor întru totul, ţinând în mână partea subiectivă a trăirii, simt împreună cu ea, iar apoi lasă această trăire să se condenseze în imagini, în înţelesuri şi chiar în întâlniri cu fiinţe ce se dovedesc astfel a trăi într-o faţă invizibilă a naturii. Oamenii aceştia vor vorbi atunci despre gnomi, pitici, ondine, silfide, iele, duhuri sau despre cum se vor chema în limbile diferitelor popoare aceste fiinţe ale naturii, numite şi fiinţe elementale, ca urmare a trăirii lor în elementele pământ, apă, aer şi foc. Acest popor al fiinţelor elementale nu se va vedea cu ochii trupeşti şi nici auzi cu urechile trupeşti, şi totuşi el poate fi receptat şi trăit sufleteşte, la fel de intens şi de real ca şi acele părţi vizibile ale naturii, pe care le trăim din plin, prin intermedierea simţirii fizice.

Voi povesti mai jos câteva din întâlnirile mele cu spiritele naturii şi cu alte fiinţe elementale, despre cum au avut ele loc şi ce au schimbat în mine.

Drumeţeam singur prin munţi, într-o iarnă. Eram undeva unde nu se abate de obicei niciun turist, pe o culme împădurita din apropierea unui sat. Vremea caldă făcea să nu fie decât pe alocuri zăpadă. Străbătând astfel pădurea, am ajuns la un loc unde se făcuseră defrişări, în urma cărora o zonă largă rămăsese cu totul lipsită de copaci. Doar tufe de mur si câteva tufişuri sălbatice apucaseră să crească pe pământul dezgolit. Se vedea, de asemenea, un drum abrupt, cu făgaşuri adânci de roţi în solul pădurii, care fusese probabil deschis pentru maşinile forestiere care lucraseră acolo. Treceam peste zona defrişată, un pic visător şi neatent, când am alunecat şi, căzând, m-am lovit uşor la mână într-o creangă cu spini. Şocul căderii, deşi uşor, m-a deşteptat brusc, iar privirea sufletească mi s-a îndreptat către cele din jurul meu. Fiinţele naturii acelui loc îmi făcuseră aceasta. Foarte neprietenoase cu mine, omul, ele mă „ajutaseră” să cad şi să mă lovesc la mână. Eu nu aveam ce căuta acolo, spuneau ele, boscorodind întunecate. Am văzut, totodată, teama şi disperarea lor, provocate de cei ce tăiaseră pădurea cu câtva timp în urmă, cu maşinile lor mari şi puternice. Şi nu numai că tăiaseră pădurea, dar acei oameni nu avuseseră nicio umbră de înţelegere, de simţire pentru ea, sufletul lor nu trăise moartea pădurii decât ca pe o muncă şi-atât. Niciun contact sufletesc prin simţirea vieţii, a frumuseţii pădurii şi a suferinţei ei nu pornise către fiinţele elementale.

Ca întotdeauna când îşi dădeau seama că le vad, le înţeleg şi mă pot cufunda în trăirea lor, au fost foarte surprinse. De mult timp, se dezobişnuiseră ele ca oamenii să le mai bage în seamă, să se gândească la ele. Le-am întrebat atunci ce pot să fac pentru a le ajuta, iar ele, „scotocind” prin reprezentările din sufletul meu, au ales ceva de acolo, spunându-mi: „Tu ai de-a face cu oameni ce lucrează cu lemn. Fă atunci ceva să nu mai taie pădurea doar după folosul lor, ci şi după al ei, să o îngrijească şi să ia din ea numai ceea ce o ajută să ramână vie şi puternică.”

O altă asemenea întâmplare a avut loc în Stuttgart, în Germania, unde fusesem invitat de către Centrul Cultural „Forum 3” să ţin câteva conferinţe despre relaţia omului cu diverse fiinţe spirituale. La una dintre aceste conferinţe, la care am pomenit şi de fiinţele elementale, am fost întrebat dacă nu pot spune ceva şi despre cele existente în Stuttgart. Am răspuns că nu sunt în stare în acel moment, pentru că nu am perceput încă ceva legat de cele existente acolo. A doua zi, plimbându-mă cu întrebarea în mine prin oraş, am intrat într-unul dintre marile magazine de îmbrăcăminte din zona centrală. Deşi era încă dimineaţa, magazinul era plin de lumea atrasă de vânzarile cu preţ redus la sfârşit de sezon. Oamenii se grăbeau de la un raion la altul, luau în mână hainele pentru a le lăsa degrabă şi a căuta altele, priveau preţul şi mergeau mai departe. Încet-încet, m-am cufundat în atmosfera locului şi am privit fiinţele elementale legate de magazin. Mi-au ieşit în întâmpinare feţe groteşti, făcând grimase neruşinate (ceva asemănător se poate vedea în anumite desene animate aşa-zise „pentru copii”, motivul similitudinii fiind inspirarea, ce-i drept inconştientă, a celor care le-au realizat, de către astfel de fiinţe). Aspectul lor era determinat întru totul de oameni, luaseră forma aceea grotescă din încărcătura sufletească a celor ce populau magazinul – din dorinţa lor de a avea, de a consuma, din pofta de chilipir care stăpâneşte sufletele, dincolo de măsura firească a acestor lucruri.

Apoi m-am îndreptat către Centrul Cultural „Forum 3”. La intrarea în clădire era o scară care începea cu un stâlp de piatră, provenind, probabil, de la o clădire mai veche. Acolo, lânga acel stâlp, mi-a ieşit în întâmpinare o altă fiinţă elementală, foarte diferită de cele din magazin, mult mai prietenoasă şi mai binevoitoare. Dacă cele din magazin râdeau sarcastic de prostia şi superficialitatea noastră, de cât de uşor pierdem noi, oamenii, măsura în relaţia noastră cu obiectele pe care le vrem, micul prieten din „Forum 3” era foarte curios să ştie ce aduc eu cu mine în acel loc. Atitudinea lui s-ar putea traduce în cuvinte omeneşti prin: „Haide, spune, tu ce ne aduci bun aici, ce ştii tu, despre ce ne vorbeşti?”

Din nou, felul de a fi al acestei fiinţe elementare, pe care popoarele nordice o numesc tomte şi este un fel de gnom legat de un loc unde se petrece o activitate umană, de obicei de o casă, era determinat de oamenii care aveau de-a face cu „Forum 3”, pentru că acest centru cultural era deschis tuturor. Am zâmbit de plăcere, trecând pe langă el, atât era de simpatic şi l-am invitat să vină cu mine în mansarda de la etajul cinci, unde eram eu cazat, însă nu a venit. Chiar dacă simpatic şi curios, acest tomte îşi luase prea în serios munca de a se îngriji de stâlpul de la intrare şi de a îi întâmpina pe cei ce intrau în clădire, pentru a-şi părăsi locul. Iar pentru că am dorit să-i fac un cadou, odată ajuns în camera mea am spus o rugăciune pentru el.

Cunoaşterea acestor fiinţe elementale, prin trăire directă, arată că ele există şi „făptuiesc” în natură, în stâncă, în apă, în aer, în foc, în ciclurile zilei şi ale anotimpurilor, în procesele din plante, care au loc de fapt prin munca lor (omul de ştiinţă materialist vede doar partea fizică a acestor procese), în animale şi chiar şi în om. De aceea, o parte a lor se află sub influenţa directă a omului sau sunt chiar născute prin faptele lui. Ele lucrează, de asemenea, ca mijlocitori între diversele fiinţe spirituale din ierarhiile îngereşti şi tărâmul fizic, ducând la împlinire procese ale căror impuls şi cauză se află în intenţiile fiinţelor superioare lor. Ele nu au trup fizic şi nici un Eu, cum are omul, ci doar părţi din acestea, respectiv – forţe de viaţă şi „un fel” de suflet.

Important pentru noi, oamenii, este să înţelegem cum    s-au născut ele şi care este soarta lor. Pentru înţelegerea apariţiei lor, privirea clarvăzatoare trebuie să se îndrepte către creaţia lumii. Fiinţele elementale au fost născute de către fiinţe îngereşti, printr-un proces asemănător celui prin care noi, oamenii, naştem gânduri. La început, când substanţa lumii încă nu era ca astăzi, ci mult mai diafană, au trăit în elementul foc, apoi, pe măsură ce creaţia lui Dumnezeu Tatăl s-a condensat, au trecut şi în elementele aer, apă şi pământ. De aceea, ele se simt astăzi încarcerate în acestea şi nu îşi doresc nimic mai cu ardoare decât întoarcerea în spiritual. Noi, oamenii, datorăm acestui proces de condensare a substanţialităţii lumii faptul că avem un trup fizic în care putem dobândi conştienţa de sine şi libertate şi, prin împlinirea lor supremă, iubirea pentru toate cele din jur. Să nu uităm că acestea s-au facut şi cu sacrificiul fiinţelor elementale, care, în izbăvirea lor, depind acum de noi.

Cum are loc această eliberare a fiinţelor elementare din natură am putut înţelege privind în imaginile vieţii unei persoane care a murit în urmă cu mai mult de zece ani. Am văzut mai întâi acea persoană pe când era copil, la începutul secolului XX, jucându-se afară într-o dimineaţă senină de iarnă. Se repezea către culmea unui deal şi privirea i s-a îndreptat pentru o clipă către albastrul senin al cerului şi albul dealurilor ninse. Pentru acea clipă, sufletul lui a trăit ceva din dumnezeirea naturii, din frumuseţea şi măreţia ei. Iar pentru că sufletul nostru şi mai ales Eul nostru se află acolo unde ne îndreptăm voit şi cu dăruire atenţia, de acel copil s-a legat şi ceva din fiinţele elementare ale acelui peisaj. Anii au trecut şi copilul a crescut. El a uitat acea scurtă clipă din copilarie, însă legătura făcută atunci între el şi fiinţele elementale a rămas. După ce a murit, zeci de ani mai târziu, ele şi-au găsit eliberarea, atunci când sufletul celui ce se îndrepta către ceruri s-a desfăcut ca o floare, către tărâmurile din înalt, iar fiinţele elementale au ajuns şi ele acasă. Dăruirea din trăirea lui din copilărie a fost cea care   le-a izbăvit.

Din toate acestea, am învăţat câte ceva. Mai întâi, să ştiu că în jurul nostru se află o multitudine de fiinţe elementale, cărora le datorăm multe din ceea ce noi numim „procese ale naturii”, apoi să încerc să nu distrug natura din jurul meu, pentru a nu le lipsi pe acestea de locul lor firesc de viaţă, iar, mai presus de toate, să mă străduiesc să mă dăruiesc cu atenţia, sufletul şi fapta mea către tot ceea ce este natura, pentru a le ajuta să se elibereze. Nu gesturi măreţe se cer, ci grija şi fapta iubitoare pentru creaţie, pentru aspectele mărunte ale vieţii de zi cu zi.

Ar mai fi multe de spus, însa sper că, fie şi numai prin eventualele întrebări şi nedumeriri ale cititorului, am reuşit să nasc în sufletul acestuia un început de uimire faţă de natură şi faţă de fiinţele nevăzute din ea, pentru că orice cunoaştere adevărată începe cu uimirea. Iar foloasele le vor trage fiinţele elementale, cărora eu le-am făgăduit să alcătuiesc o punte către oameni.

 

Tags: