De la Madona lui Rafael la Autoportretele lui Rembrandt sau de la Etică la Economie

Verginia Petrovici

Comunitatea Creştinilor este un cult religios înfiinţat în 1922 de către Friedrich Rittelmeyer, care, plecând de la lutheranism, a reînnoit cultul prin apelul la sfaturile lui Rudolf Steiner.

În perioada 30 octombrie – 2 noiembrie 2008, 18 persoane din România au fost oaspeţi ai Comunităţii Creştinilor din Dresda, participând la simpozionul Etică şi economie, cu subtitlul Christos – izvorul demnităţii umane, desfăşurat la Johannes Kirche şi la Universitatea Tehnică din localitate.

Ceea ce a făcut din călătoria la Dresda un eveniment este trăirea unei realităţi spirituale: omenirea a parcurs un drum de evoluţie de la lumea moralităţii reprezentată minunat de Madona lui Rafael, (în faţa căreia am rămas uimiţi o bună bucată de timp, la muzeul din Dresda) la cea a identificării depline cu propria materialitate, despre care vorbesc clar Autoportretele lui Rembrandt, şi are de făcut (aşa cum a făcut şi grupul nostru vizitând muzeul) drumul înapoi spre Madona cu pruncul în braţe. Este şi drumul pe care fiecare suflet îl are de parcurs: de la unitate şi armonie la individualizare şi egocentrism, înapoi la o unitate de ordin superior, conştient cucerită de om.

Că ne aflăm pe această ultimă parte a drumului, a strădaniei de a reveni la moralitatea liber şi individual găsită, au dovedit-o conferintele despre Christos, realitatea în care trăim, ale lui Albrecht Schwenk (Kassel), despre Libertate, egalitate, fraternitate a lui Jaroslaw Rolka (Bochum), cea despre Demnitatea umană şi muncă – Utopie sau ţel al evoluţiei noastre? ţinută de Stephan Meyer (Stuttgart), cât şi cea a lui Götz W. Werner (Stuttgart): Încrederea înnobilează omul-Posibilităţi ale unui antreprenorism modern.

Cei aproximativ 200 de participanţi la gruple de lucru au continuat discuţiile şi căutările în aceeaşi direcţie: Şomajul -de la criză la şansă – Ronald Blaschke (Berlin), Câştig pentru toţi – Ideea şi posibilitatea venitului de bază – Harry Lohse, Rugăciune şi muncă. Unde se află izvoarele forţelor creatoare de cultură? – Stephan Meyer, Europa – viaţa împreună cu ceilalţi – Thomàš Boněk (Praga), Libertate, egalitate, fraternitate şi lumea celor decedaţi – Jaroslaw Rolka, „Omenia divină“ – puncte de vedere paulinice asupra unei noi demnităţi umane – Jürgen Franck (Dresda), Rafael şi Madona Sixtină – Andreas Albert (Dresda), Grupa de tineret – cu o parte de program propriu, Richard Dzidzaria (Berlin).

Am mai resimţit această strădanie către înnobilare în interacţiunile umane: zâmbete încurajatoare, grijă faţă de nevoia celui de lângă tine, ofrandele de munca, idei şi bani.

Dar mai ales am trăit ceea ce Schiller afirmă în Scrisorile privind educaţia estetică a omenirii: „că omul se poate depărta de destinaţia sa pe două drumuri opuse, şi că epoca noastră se mişcă într-adevăr pe două cărări greşite, căzând pradă pe de-o parte brutalităţii, pe de alta moliciunii şi depravării”. Tot el dă şi o direcţie pentru redresarea omului: „pretutindeni unde-i întâlneşti, înconjoară-i cu forme măreţe, nobile, spirituale, încercuieşte-i cât mai strâns în simboluri ale perfecţiunii, până când aparenţa învinge realitatea, şi artificiul natura. Frumosul este acela care va readuce pe om din această dublă rătăcire.”[1]

Dresda era numită „Florenţa Nordului”. Ridicat din ruinele bombardamentelor întreprinse de forţele aliate în 14 februarie 1945, centrul oraşului cu al său Residenzschloss, castel din secolul al XVI-lea, numit şi Palatul Zwinger, adăpostind o colecţie preţioasă de obiecte de artă, biserica lutherano-evanghelică (Frauenkirche, clădită între anii 1726 – 1743) – ambele exemplare arhitecturale renumite ale stilului baroc din Europa –, Opera de stat (Semperoper), Piaţa Poştei, Palatul Taschenberg – fac dovada dragostei pentru frumos şi a efortului enorm pentru a reconstitui măreţele opere ale trecutului saxon.

Despre ideile încălzite în inimile noastre, în cadrul simpozionului, despre cum poate fi restructurată economia pentru a respecta demnitatea şi libertatea umană, aş dori să scriu într-o intervenţie ulterioară.

[1] Friedrich Schiller, Scrieri estetice, Ed. Univers, 1981, p. 278.

Tags: