Cupluri celebre în literatura română

Verginia Petrovici

La prima vedere romanul sadovenian Baltagul este o poveste detectivistă, a unei muntence agere şi inteligente, pornită să dea de urma soţului ei despre care nu mai avea veşti de mai bine de două luni. Se împleteşte în firul poveştii şi o monografie a satului, un traseu iniţiatic pentru adolescentul Gheorghiţă, fiul familiei Lipan, dar şi o cale a vieţii şi a iubirii în cuplul tradiţional, iubire care trece dincolo de moarte.

Este o ilustrare exemplară a ceea ce afirma Petre Ţuţea: În familie trebuie să stăpânescă: iubirea, voinţa zămislirii, ordinea, conştiinţa datoriei. Nu plăcerea ci bucuria pură, produsă de frumuseţea idealului. (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu)

Privind retrospectiv la viaţa lor, Vitoria îşi evocă soţul cu mare căldură sufletească, amintindu-şi de chipul lui, de felul în care povestea la petreceri, chiar şi de scenele de confruntare violentă, când acesta venea cu chef sau întârzia pe la alte femei în drumul lui cu negoţul de oi. La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprincene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţe Lipan, aşa-i era drag ş-acum când aveau copii mari cât dânşii. Din această dragoste, dar şi din datoria creştinească de a celebra petrecerea din această lume a soţului ei, pleacă ea la aşa un drum anevoios.

Veniţi de peste munte, cei doi şi-au clădit familia pe valorile creştine tradiţionale: cinste, strădanie, respect, încredere, speranţă, devotament, dar şi pe respectarea cu sfinţenie a obiceiurilor satului: felul de a-şi organiza gospodăria, vestimentaţia, petrecerile de peste an.

Voinţa zămislirii, ca poruncă în ceremonialul căsătoriei, s-a manifestat just: Din şapte prunci cu care îi binecuvântase Dumnezeu, le rămăseseră doi. Cinci muriseră de pojar ori de difterie; numele şi imaginile li se uitaseră şi li se amestecaseră cu florile, cu fluturii şi mieii anilor.  La cei rămaşi, amândoi se uitau cu plăcere.

Întreaga lor viaţa era ordonată prin tradiţie şi colectivitate, iar încercarea tinerilor de a ieşi din legile acestea nescrise este pe loc admonestată: acuma vă strâmbaţi una la alta şi nu vă mai place catrinţa şi cămeşa; şi vă ung la inimă lăutarii când cântă câte-un valţ nemţesc. Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău.

Fără să-şi formuleze un ideal, ei păşesc către el şi-şi cresc copiii în lumina lui: întemeierea unei familii bazate pe dragoste şi sacrificiu, în care odraslele au parte de ocrotire, de stabilitate afectivă, de corecţiile necesare, de încurajare, de îndrumare. (Interesant cuvântul acesta: îndrumare- a pune pe un drum bun/rău pe cineva!)

Adevărat magician al împletirii planurilor de lectură, Sadoveanu se adresează celor mai avizaţi cititori şi reuşeşte să-i emoţioneze cu firul auriu al poveştii de dragoste, în care cel absent este mai viu decât orice alt cetăţean al acestei lumi. Este prezent în amintirea hangiilor, a sătenilor pe care i-a întâlnit, dar mai ales în inima femeii lui, prin ochii căreia noi, cititorii, îl percepem pe Nichifor.

Imaginea lui, la început scufundată în întuneric, văzută în vis, din spate, în faţa unei ape tulburi, capătă voce prin relatările pe care femeia le face diverşilor drumeţi, reproducând vorbele soţului ei, imagine care treptat se împleteşte cu stihiile naturii, căpătând dimensiune cosmică.

În pisc, sub crucea care se chiamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spulber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii şi şuietele brazilor. „Înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan-cugeta Vitoria.” Vîntul, soarele, puhoaiele repezi de munte, cărările labirintice ale muntelui încep să-i vorbească, s-o conducă spre râpa în care soţul ei fusese prăvălit de ucigaşii lui. În faţa rămăşiţelor pământeşti, ea îl strigă pe numele lui de botez: Gheorghiţă! ca un prim act sacru, redându-l vieţii cereşti. Ritualul înmormântării cu zvon de clopot şi cântări de buciume, îi cere multă energie şi toată atenţia, dar momentul despărţirii o face să cadă în genunchi şi să-i strige numele, conştientă că îl mai vede acuma o dată. Pe urmă n-are să-l mai vadă până la învierea din veac.

Ea îşi asumă exemplar destinul, de văduvă prematur, cu copii care încă mai au nevoie de sprijin, nu înainte de a scoate la lumină adevărul şi de a restabili dreptatea.

George Călinescu în romanul Enigma Otiliei, cu ţesătura lui de destine, ilustrează un alt mod de a concepe cuplul şi familia. Este şi o altă conjunctură socială: un mediu citadin, în care au pătruns adânc relaţiile de tip capitalist, cuplul întemeindu-se pe aranjamente de ordin economic, pentru o mai bună poziţionare socială. Poţi exista social doar prin relaţiile de familie, prin avere sau prin muncă asiduă în realizarea unei cariere militare sau medicale. Este exact ceea ce face tânărul Felix Sima, urmând cariera tatălui lui, care a avut grijă ca înainte să moară să-i lase o mică avere care să-i asigure un start bun în viaţă. Fetele au nevoie de zestre sau se folosesc de farmecele vârstei ca să-şi facă un cămin în care frustrarea merge mână în mână cu egoismul. Aurica Tulea rămâne fată bătrână din cauza zgârceniei părinţilor, iar Otilia Mărculescu alege pe rafinatul şi bogatul moşier, Leonida Pascalopol, fiind conştientă că: Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire… singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece cel mult… succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.

Fire de artistă, cu înclinaţii de cochetărie încă de mică, Otilia se lasă antrenată într-o poveste adolescentină de iubire, plăcându-i imaginea idealizată pe care şi-o face Felix despre ea, el, băiatul orfan de mamă, crescut într-un internat de băieţi, fără experienţa universului feminin, fără ascunzişuri şi subtilităţi comportamentale. Chiar dacă simte fiorii iubirii şi face gesturi timide de a şi-o arăta, Felix acţionează în virtutea unor puternice legi morale: când fata i se oferă, înainte de a pleca cu bătrânul ei protector, (care nu ştie ce este părintesc şi ce este viril în comportamentul lui faţă de Otilia), el o lasă să doarmă liniştit în patul lui, încrezător în dovada ei de iubire.

Ea, în schimb, are deja psihologia omului modern, dornic de experimentarea libertăţii personale în căutarea plăcerilor. Şi eu şi tu avem nevoie de puţină zburdălnicie, şi-ţi spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant, paralizant, ceva gen Aurica. Putem să lungim logodna câţiva ani, şi, cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu cu medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studenţeşte, până ni se va naşte instinctul casnic. Vorbeşte despre instinct casnic, dar când prefăcându-se că ghiceşte în palmă ajunge la subiectul copii, are trei negaţii: Nu, nu. Nu-mi plac sau mi-ar plăcea numai unul, un băieţel.

Totul în acest cuplu tânăr se rezumă la plăcerea de a se avea unul pe altul în preajmă, de a vorbi despre un viitor ipotetic, dar cei doi se deosebesc radical. Felix dă semnele unui conformist sadea, care urmăreşte metodic realizarea unei cariere şi a unei familii de tip burghez. Odată criza erotică terminată, el îşi continuă studiile, iar după încheierea păcii fu aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră prin soţie, într-un cerc de persoane influente.

Dincolo de universul aceasta cei doi nu mai au nimic de împărtăşit. Dovadă este că nici nu mai comunică în vreun fel. Privind o fotografie a ei, după ani de zile, Felix e de-a dreptul speriat şi nedumerit. Vede o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, iar la a doua privire, când i se spune că e Otilia, constată că: Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.

Să fi devenit ea aşa în urma alegerii pe care a făcut-o de a duce o viaţă uşoară? Dacă rămânea lângă el, avea şanse de dezvoltare personală? Era ea capabilă de sacrificii în numele iubirii? Nimic din comportamentul ei şi din educaţia pe care a primit-o, nimic din mediul în care trăia, în societatea bucureşteană, cu puternice norme şi dogme sociale, nu arată vreo şansă.

Un alt cuplu celebru, Ela şi Ştefan Gheorghidiu, apare în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu. La prima vedere relaţia de cuplu pare să se fi stabilit la nivel spiritual, tânărul student la filosofie, trăind într-o iluzorie lume a idealului de iubire absolută. În discuţia de la popotă, are o izbucnire exagerată, teoretizînd asupra iubirii, a căsătoriei. Are un dispreţ superior faţă de atitudinea mic burgheză asupra aranjamentelor sociale. Dacă admiţi că o căsnicie e o asociţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primeşti formula metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire…? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă, înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea prosteşte…

Totuşi, el nu depăşeşte sfera sufletescului, în care tălăzuiesc sentimentele, aşadar o perspectivă pur egoistă a unei lumi a celor doi, care au obligaţia de a se satisface unul pe celălalt. Vorbeşte de alegerea casei, a mobilei, a formării unor noi deprinderi, de planuri de viitor, legate de preferinţele partenerei, aşteptându-se, desigur, la aceeaşi atitudine din partea ei.

O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie. Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti, greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un piesaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri… Vrei succese ca să ai surâsul ei.

În numele acestei iubiri posesive, este în stare să ucidă pe cel ce-l bănuieşte a fi amantul soţiei. Numai imobilizarea lui pe front şi declanşarea războiului îl salvează de la gestul radical. Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Căci acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.

Urmărind traseul relaţiei lor, prezentat din perspectiva unică a eroului care-şi notează în jurnalul intim toată povestea, te surprinde felul în care tânărul îşi clădeşte viaţa de cuplu pe aceste idei abstracte. Este măgulit, la început, că este admirat de toată lumea pentru că este atât de pătimaş iubit de una din cele mai frumoase studente, şi afirmă că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.

Ela este pentru el un prilej de uimire permanentă, un model de pasionalitate şi de devoţiune. Femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care i-o dădeam, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea neasemănată de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate.

Cu luciditate, tânărul filosof, afirmă: Ameţind totul, această iubire înflorea fără seamăn, cum înfloresc sălbatic, în luna mai, nimfele lujerilor de crin. În lumea lui de gânduri aride, fata aduce un fior de viaţă nouă, de spontaneitate, de căldură.

Odată cu moştenirea lăsată de unchiul Tache, cei doi intră în „lumea bună” a Bucureştiului, viaţa lor schimbându-se radical. Locuinţă, mobile, vestimentaţie elegante, noi cunoştinţe, noi pretenţii, moravuri uşoare. Ela îşi descoperă adevărata fiinţă, dornică de petreceri, de flirt, de dans, de excursii, în timp ce soţul ei devine tot mai morocănos şi bănuitor. Toate micile gesturi dedicate lui, le vede acum reproduse în prezenţa unui alt bărbat, atenţia ei este distribuită, surâsurile ei cuprind pe toţi noii veniţi în anturajul lor. Bărbatul pierde exclusivitatea, fundamentul pe care-şi întemeiase căsnicia şi odată cu acesta liniştea şi bucuria vieţii în doi. Încep reproşurile, certurile, despărţirile, căutarea dovezilor incriminatorii, la numai doi ani de la căsătorie.

Pătrunde în noaptea adâncă a iubirii, dar este salvat de experienţa morţii de pe front. Imaginea femeii se transformă radical: o vede teatrală, cu semne evidente de decădere fizică, de îmbătrânire dezgustătoare; o femeie de duzină. Se gândeşte cu groază că ar fi fost în stare să ucidă pentru ea şi-şi imaginează un dialog între cunoscuţi, în notă dispreţuitoare: Ce-a găsit la ea, dragă? Să ucidă pentru ea… nu mai putea găsi alta la fel? Se desparte de ea, „dăruindu-i” cu mărinimie, dar şi cu maliţie încă o sumă de bani, casele din Constanţa, cu tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.

Fisura produsă în imaginea lui ideală despre iubire nu se mai poate repara, el nefiind capabil de iertare, pentru că, de fapt, el nici nu a avut o reală percepere a sufletului femeii. Îi era deajuns s-o vadă alături de el la cursurile de filosofie, deşi era convins că nu e capabilă să înţeleagă nimic, iar din scenele lor erotice condimentate cu discuţii filosofice se degajă acelaşi aer de superioritate. Lecţia de istorie a folosofiei se încheie, mai în glumă mai în serios cu: Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine…

Cu ocazia discuţiilor privitor la testament, Ela intervine, spre mirarea totală a soţului, susţinându-i drepturile, la care el ofensat remacă: Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic, interesată. Este evidentă mentalitatea bărbatului care face din femeie doar un obiect al plăcerii personale, fără ca aceasta să aibă drept la replică, fără ascunzişuri sufleteşti, depinzând social de soţ. Faptul că femeia începe să se mişte liber, să aibă iniţiativă, să reacţioneze în modul ei specific la stimulii sociali, îl fac pe Ştefan să se simtă jignit şi inutil.

Cuplul eşuează tocmai din această lipsă de înţelegere, de minimă toleranţă faţă de „greşelile” femeii, datorită aroganţei intelectuale care nu se poate depăşi, pentru a face loc unui sens mai înalt al relaţiei.

Eroul este egal cu sine însuşi pe tot parcursul poveştii, experienţa de pe front ajutându-l doar să reducă dimensiunile dramei lui, exagerat crescute prin firea lui analitică, lăsându-l neatins în adâncurile sufletului lui. Suferinţa nu-l îmbogăţeşte, nu-l creşte interior, căci el o trece în uitare, nu o prelucrează superior.

Un cu totul alt parcurs biografic face Allan, eroul lui Mircea Eliade, în romanul Maitreyi. Tânărul inginer englez ajuns in India, cunoaşte dragostea şi suferinţa, se maturizează şi se transformă. Atitudinea dispreţuitoare a coloniştilor faţă de localnici, devine la el sinceră admiraţie şi respect pentru valorile culturale hinduse, superficialitatea cu care privea relaţiile cu femeile dispare sub covârşitoarea experienţa erotică cu bengaleza inteligentă, cultivată, capabilă de sacrificul cel mai mare pentru iubire, iar trăirile religioase se adâncesc.

Pe de altă parte, dacă eroul lui Camil Petrescu, ne prezintă povestea lui de dragoste la cald, cum s-ar zice, luând jurnalul ca pe o dovadă a autenticităţii, eroul romanului exotic, are prilejul de a reveni după un timp mai îndelungat asupra experienţei lui, reevaluând-o, replăsmuind-o, aruncând alte lumini şi umbre asupra ei. Interesant este că găseşte jurnalul ca nefiind de încredere, căci detaliile cuprinse acolo i se par nesemnificative, în timp, iar momentele cele mai importante, trăirile cele mai intense, nu le regăseşte între filele lui, ci în propriul suflet.

Relaţia se clădeste treptat, din priviri furişe, din gesturi cu subînţelesuri, din dorinţa de a se cunoaşte reciproc prin şi din cultura din care face parte fiecare, din elanul tineresc şi din inclinaţia lor spre joc. Dacă occidentalul are un ochi atent pentru fizic, fata are pătrunderi adânci în sufletul partenerului, învăţându-l şi pe el să observe mişcările subtile ale gândului, să dea semnificaţii superioare gesturilor, privirilor, lucrurilor din jur.

Fata este conştientă că trebuie să-l iubescă ca pe un frate, căci planurile părinţilor erau să-l înfieze, iar la pensie să se retragă în ţara lui, dar ea se prinde în jocul erotic şi abia târziu îi destăinuie acest lucru. Ea îi şi aduce la cunoştinţă că nu li se va îngădui niciodată să se căsătorească, deoarece acest lucu ar atrage după el decăderea din poziţia socială înaltă pe care familia ei o deţinea. Tot ea este cea care iniţiază ritualul logodnei, prin care se leagă faţă de pământ, că va fi a lui Allan, din proprie alegere, jurând astfel ca nimic să nu-i despartă. Dăruindu-se lui întru totul, nesocoteşte toate convenţiile sociale, deşi ştie că o aşteaptă nenorocirea, dar are puterea să şi-o asume, susţinută fiind de credinţa că sufletele trăiesc veşnic, că cei care se iubesc revin împreună într-o nouă viaţă, că nimic nu-i mai poate despărţi fiinţial.

Despărţirea are loc prin înlăturarea brutală a tânărului de către tatăl fetei de 17 ani, care se simte trădat şi dezonorat. Allan consideră că nu ar fi onorabil să nu respecte interdicţia de a mai încerca s-o contacteze pe fată, deşi fata face demersuri disperate ca să fie repudiată şi aruncată în stradă, ca să-şi urmeze iubitul. El suferă enorm, atât pentru starea în care a lăsat pe fată, cât şi pentru nenorocirile pe care le-a atras asupra casei biefăcătorului lui. Dar suferă mai ales pentru propria persoană care se află lipsită de fiinţa căreia i se dăruise cu tot sufletul, rătăcit într-o lume în care nu-şi mai găseşte rostul.

Interesant apare faptul că retrăind povestea de iubire odată cu scrierea romanului, ca un remediu salutar şi un omagiu adus iubirii, îşi conştientizează traseul evolutiv, dar aruncă umbre misterioase asupra fetei, încheind astfel: Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyei.

În sfârşit, un roman mai puţin cunoscut, dar ieşit total din tiparele obişnuite, nu atât prin arhitectura lui, care e destul de simplă, ci prin limbajul deosebit de bogat, mustind de viaţă şi prin tipul de relaţie de cuplu exemplară, este Pastorala din Mestecăniş scris de Welther Marcell Tiberiu. Bine cunoscut în mediul antroposofic românesc interbelic, autorul a suferit prigoana comunistă, făcând doi ani de puşcărie, ocupând apoi slujbe modeste, refuzând să facă compromisuri pentru a putea publica în revistele vremii.

Se împletesc în roman, de fapt, trei frumoase poveşti de dragoste.

Una este cea dintre baciul Alexia şi Simina, scurtă, intensă şi care trece peste graniţa morţii, dar nu la modul tradiţional ca în Baltagul, ci una de intensă comuniune cu idealurile, dorinţele celei dispărute din planul fizic. Cuvintele ei răsună profund în sufletul soţului care i-a rămas credincios până la sfârşitul lui pământesc: Iubirea şi moartea merg mână în mână. O afinitate adîncă le ţine laolaltă, mereu pe aceeaşi potecă. Şi această afinitate este rodul aspiraţiilor comune spre durată, spre veşnicie. Toate celelalte sunt efemeride. Numai Iubirea şi Moartea aduc vieţii noastre mireasma veşniciei. Iubirea nu se desăvârşeşte decât prin moarte, iar moartea nu se răscumpără decât prin ubire. Numai cei ce se iubesc nu se tem de moarte. Unii ca aceştia poartă în iubirea lor puterea oricărei răscumpărări. Chiar şi pe a morţii. Eu te iubesc, bădiţă. Şi iubirea asta, pe care tu mi-ai răsădit-o în suflet îmi apropie omenirea întreagă, universul şi pe Dumnezeu.

Este aşadar un sentiment atoatecuprinzător, care dezlimitează fiinţa umană, ridicând-o la nivel cosmic, sentiment cultivat, deci conştient prelucrat, prin puternică liberă voinţă. Nu este egoista căutare a plăcerii sau a poziţiei sociale, ci strădania de a construi un univers complex al iubirii, în care cei doi se ajută reciproc să crească peste graniţele fiinţei lui. Badea Alexia este un baci filosof, om care a renunţat la a termina liceul pentru a se dedica meseriei tatălui lui, mort prematur, nu pentru a-şi câştiga existenţa sau din mândria de breaslă, ci din credinţa că din această poziţie poate să trăiască plenar în spiritualitatea din natură, stimulând sătenii la emulaţie prin muncă cinstită, prin ajutorul frăţesc, prin sentimente calde faţă de Dumnezeu.

Îşi creşte copilul în acelaşi ideal al iubirii, care trece dincolo de consanguinitate, mărturisindu-şi paternitatea abia pe patul morţii. Vezi tu, copile? Tu mi-ai stat tot timpul la inimă. Dar nu numai ca un prunc în inima părintelui său. Râvna mea s-o fost încumetat dincolo de-aiestea… eu aşa am vrut… ca în legătura care ne-a ţine laolaltă să nu străbată nimic din obişnuita glăsuire a sângelui. Altcineva, altcineva trebuia să vegheze asupra întemeierii noastre. Tu te-ai păstrat în preajma mea sub puteri străine de trup … la urma urmei, Pompiliule, tu nu eşti doar copil al meu. Nu, dragul tatii… tu eşti şi al Siminei… şi dacă eşti al Siminei… atunci, atunci eşti şi al stelelor de sus. Eu pe ele le-am avut între mine şi tine. Pe ele şi pe Cel care le este zămislitor şi stăpân. Pe Christos l-am avut în legătura noastră.

Vegheat îndeaproape de părintele lui, (care învaţă în vacanţele de vară alături de copil, desluşindu-i în felul lui simplu, dar profund, adevărurile cuprinse în frazele aride din cărţi), Pompiliu, creşte sub aspiciile unei libertăţi responsabile. Nu-şi cunoaşte părinţii adevăraţi, decide singur să studieze filosofia, îşi alege cu grijă prietenii şi poartă mugurele unei iubiri adînci cu demnitate, reţinere şi intensitate maximă.

Blanca, tânăra de 20 de ani, care terminase cu un an în urmă Conservatorul de artă dramatică, îi răspunde pe măsură. Într-un moment de privire intensă, ea are viziunea a ceea ce e mai înalt în fiinţa pe care o iubeşte. Dar acum, sub puterea transfiguratoare a emoţiei, ea se simţea vieţuind dincolo de limitele sensorialităţii. Nici nu-l mai vedea pe Pompiliu cel de până atunci şi-cu atât mai puţin- tonalitatea apetitivă a ochilor lui. (El tocmai o privea din exterior, urmărindu-i trăsăturile fine ale corpului). Înaintea ei se ridica structura de lumină şi de forţă a unui Pompiliu din care el însuşi nu cunoştea decât un extract rezumativ. Întreaga lui fiinţă tălăzuia sub privirile interioare ale fetei. Era o imensă privelişte marină în care nu-ţi este cu putinţă să distingi ferm între lumină şi apă, între mişcare şi formă. Numai marea, sub razele piezişe ale răsăritului, ne-ar putea sugera o imagine cât de cât asemănătoare aceleia spre care privea Blanca din aversul ascuns al ochilor ei.

Avem aici o întâmplare ca cea de pe muntele Tabor, când ucenicii Îl văd pe Învăţătorul lor în adevărata lui esenţă divină, la dimensiunea lui cosmică, transfigurat. E ceea ce aşteaptă în fiecare dintre noi să se nască treptat, odată cu trecerea noastră prin materie în drumul lung şi anevoios către nemurire. Rudolf Steiner scria undeva că la baza procesului de îndrăgostire stă tocmai această viziune fulgurantă, pe care uneori nici nu o conştientizăm, a ceea ce poate deveni celălalt în viitor. Iar relaţia de cuplu, pare să spună Marcell Welther, constă tocmai în a stimula în partener acest proces de înnobilare, de creştere lăuntrică.

Şi cel de-al treilea cuplu, cel al prietenilor lor, Lanu şi Gabriela trăiesc o poveste de dragoste ridicată la nivelul unei relaţii spirituale autentice, completîndu-se unul pe celălalt, sprijinindu-se, corectându-se, stimulându-se reciproc. Lanu, pictor, om introvertit, poreclit Ursul, din pricină că vorbea puţin, dar care spunea lucrurilor pe nume, spre neplăcerea unora, devine blând, mai deschis către lume, mai creativ, pe când Gabriela, studentă la ştiinţe naturale, poreclită Picătura de Turnesol, sensibil barometru a tot ceea ce trăiau interior cei din jurul ei, îşi găseste un echilibru binefăcător alături de soţul ei.

Destinele celor trei cupluri se împletesc armonios şi-şi revarsă preaplinul iubirii lor asupra celor din jur, stimulându-i la creştere interioară, la adevărata comuniune cu principii mai înalte decât ceea ce sunt ei în prezent.

Ei confirmă cuvintele unui personaj dramatic, care n-are parte de liniştea dorită: Ce poate fi mai frumos şi mai bun în viaţă decât o familie unită…trăind într-un colţ de lume numai cu bucuriile ei mici, aşa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zdruncine şi s-o fărâmiţeze. (Tudor Muşatescu, Titanic Vals)

Tags: