Cunoaşterea ştiinţifică şi metodele ei

Experimentul ca mijlocitor între subiect şi obiect

Johann Wolfgang Goethe

Îndată ce ia cunoştinţă de lucrurile din jurul său, omul le priveşte în raport cu sine însuşi; şi pe bună dreptate, căci întregul său depinde de faptul că ele îi plac sau displac, îl atrag sau îl resping, îi sunt folositoare sau vătămătoare. Acest mod cu totul firesc de a privi şi judeca lucrurile pare la fel de lesnicios pe cât e de necesar, şi totuşi el expune omul nenumăratelor erori de care adesea se ruşinează sau care îi amărăsc viaţa.

O îndeletnicire cu mult mai grea îşi asumă cei pe care un puternic impuls de a cunoaşte îi îndeamnă să observe fenomenele naturii în sine şi în raporturile lor reciproce, căci în curând aceşti oameni vor duce lipsa criteriilor care le veneau în ajutor atunci când priveau lucrurile ca toţi oamenii, în raport cu ei înşişi. Le lipseşte criteriul plăcerii şi neplăcerii, atracţiei şi repulsiei, al utilităţii si vătămării; la acestea ei trebuie să renunţe cu totul, propunându-şi să caute şi să cerceteze, ca nişte fiinţe indiferente şi parcă divine, ceea ce este şi nu ceea ce le prieşte. Astfel, pe adevăratul botanist nu trebuie să-l mişte nici frumuseţea, nici utilitatea plantelor, el va trebui să cerceteze formarea lor, relaţiile lor cu restul lumii vegetale; şi aşa cum soarele le ademeneşte pe toate să iasă din pământ şi le învăluie pe toate cu lumina sa, tot aşa şi el trebuie să le privească pe toate cu un calm egal, cuprinzându-le pe toate cu mintea, iar criteriul acestei cunoaşteri şi măsura judecăţilor să nu le ia din sine însuşi, ci din sfera lucrurilor pe care le observă. De îndată ce considerăm un obiect în raport cu sine însuşi şi în relaţiile sale cu altele, fără să-l dorim sau să-l detestăm nemijlocit, ne vom putea face în curând o idee destul de clară despre el, despre componentele şi condiţiile sale de viaţă. Cu cât ducem mai departe această observaţie, cu cât legăm lucrurile între ele, cu atât exercităm facultatea de observare care ne e dată. De vom şti să raportăm la noi aceste cunoştinţe în activitatea noastră atunci merităm să ni se zică înţelepţi. Pentru orice om organizat, măsurat din fire sau constrâns la măsură de împrejurări exterioare, înţelepciunea e ceva ce se poate dobândi fără mare greutate; căci viaţa ne arată drumul şi ne cheamă la ordine la fiecare pas. Dar când e vorba ca observatorul să folosească aceeaşi ascuţită putere de judecată spre examinarea unor secrete interdependente din sânul naturii; când e obligat să-şi supravegheze fiecare pas într-o lume în care e ca şi singur, ferindu-se de orice gest pripit, nepierzându-şi niciodată ţinta din ochi, fără a lăsa să-i scape totuşi din vedere, de-a lungul drumului său, vreo împrejurare favorabilă sau nefavorabilă; când e vorba să fie propriul său observator sever şi acolo unde nimeni nu-l prea poate controla, urmând ca el însuşi să fie mereu suspicios faţă de propriile sale străduinţe, atunci devine limpede pentru oricine cât de aspre sunt aceste cerinţe şi ce puţine speranţe există ca să le vedem îndeplinite întocmai, fie că pretindem îndeplinirea de la alţii sau de la noi înşine. Însă aceste greutăţi, ba s-ar putea chiar spune: această ipotetică imposibilitate, nu trebuie să ne oprească de a face tot posibilul, şi vom ajunge desigur cât se poate de departe dacă vom căuta să avem prezente în minte metodele prin care nişte oameni eminenţi au ştiut să îmbogăţească ştiinţele, dacă stabilim exact erorile prin care s-au abătut din cale, erori preluate adesea, timp de secole, de un număr mare de discipoli, până ce fapte observate într-un târziu l-au condus pe cercetător din nou pe calea bună. Nimeni nu va nega că experienţa are şi trebuie să aibă un rol din cele mai importante în ştiinţele naturii despre care e vorba aici, dar în toate câte le întreprinde omul e la fel; tot aşa cum nu se va pune la îndoială puterea creatoare uriaşă, cvasi independentă, a facultăţilor sufleteşti care cuprind datele experienţei, le adună, le orientează şi le prelucrează. În schimb, nu se ştiu, în general, şi nu se recunosc metodele de a câştiga experienţă şi de a o utiliza, precum nici cele potrivite pentru a ne dezvolta aptitudinile.

Îndată ce se atrage atenţia unor oameni cu mintea proaspătă şi ageră asupra unor fapte, ei se dovedesc dispuşi şi totodată apţi să le observe. Am avut multe prilejuri să constat acest lucru de când mă ocup cu râvnă de teoria culorilor şi a luminii, şi mă întreţin, aşa cum facem de obicei, până şi cu persoane cu totul străine de aceste preocupări, despre ceea ce mă interesa tocmai în acel moment. Îndată ce atenţia le era trezită, observau fenomene pe care eu însumi nu le cunoscusem sau le neglijasem,  şi ajungeau adesea să corecteze câte o idee concepută pripit, ba chiar mă ajutau să înaintez cu paşi mai repezi şi să scap de îngrădirile pe care ni le impune adesea o cercetare anevoioasă.

Şi în acest domeniu e valabil ceea ce e adevărat în atâtea alte lucrări întreprinse de om: interesul mai multora, concentrat asupra unui punct, e în stare să producă rezultate excelente. Aici devine evident că invidia ce tinde să excludă pe alţii din cinstea de a fi făcut vreo descoperire, dorinţa nesăbuită a vreunui cercetător de a trata şi interpreta o descoperire numai în felul său, e cea mai mare piedică pentru el însuşi.

Până acum metoda de a lucra împreună cu alţii mi-a prins prea bine pentru ca să nu continui s-o practic. Ştiu bine cui datorez cutare sau cutare lucru găsit de-a lungul drumului meu, şi de acum înainte îmi va fi o plăcere s-o comunic publicului.

Şi dacă oamenii atenţi doar din pornire firească ne pot fi de aşa mare folos, cât de mare trebuie să fie folosul general atunci când nişte oameni învăţaţi lucrează concentrat, ajutându-se reciproc! De pe acum fiecare ştiinţă este în sine o masă atât de imensă încât suportă o mulţime de oameni, în timp ce niciun om n-o poate purta singur. Se poate constata cum se umflă cunoştinţele, întocmai ca o apă vie dar zăgăzuită, cum se ridică încetul cu încetul la un anumit nivel, aşa încât cele mai frumoase descoperiri nu le fac atât oamenii cât vremea; aşa cum dealtfel lucrurile foarte importante le descoperă în acelaşi timp doi sau chiar mai mulţi oameni. Aşadar dacă datorăm atât de mult societăţii şi prietenilor noştri în cazul unei atenţii ce ne ajută, atunci, în cazul acesta din urmă datorăm infinit mai mult lumii şi veacului, şi trebuie să recunoaştem în ambele cazuri ce necesare sunt comunicarea, într-ajutorarea, îndemnurile şi contradicţiile pentru a ne menţine şi a ne face să înaintăm pe calea bună.

De aceea, în domeniul ştiinţei e recomandabil să se facă tocmai contrariul celor ce se recomandă artistului: el face bine dacă nu-şi arată opera în public până nu e terminată, fiindcă nimeni nu-l prea poate sfătui, nici ajuta; în schimb, când e gata, e de datoria lui să ţină seamă de critici sau de laude, spre a le acorda cu rezultatele propriei sale experienţe şi a se forma şi pregăti astfel pentru o nouă creaţie. În chestiuni ştiinţifice însă e util să împărtăşim fiecare experienţă avută, ba chiar fiecare presupunere, comunicându-le public, şi se recomandă îndeosebi să nu construim un întreg edificiu până ce planul şi materialele de construcţie n-au fost cunoscute de cercuri largi, judecate şi selecţionate.

Numim experiment repetarea intenţionată a experienţelor făcute de noi sau de alţii şi reproducerea fenomenelor care s-au ivit, în parte întâmplător, în parte artificial.

Valoarea unui experiment, fie simplu, fie complex, constă mai ales în aceea că poate fi oricând repetat în anumite împrejurări cu un aparat dat şi cu îndemânarea necesară, ori de câte ori se pot reuni aceste condiţii. Admirăm pe bună dreptate inteligenţa umană dacă aruncăm o privire cât de superficială asupra combinaţiilor efectuate de ea în acest scop şi asupra maşinilor pe care le-a inventat în vederea lui, şi le mai inventează, se poate spune, zilnic.

Oricât ar fi de preţios fiecare experiment privit izolat, el nu-şi câştigă însă valoarea decât în legătură cu altele. Dar tocmai stabilirea legăturii dintre două experimente ce au oarecare asemănare între ele cere mai multă rigoare şi atenţie decât şi-au pretins adesea lor înşişi chiar şi observatorii cei mai acerbi. Două fenomene pot fi înrudite, şi totuşi nu atât de strâns pe cât ni s-a părut. Două experimente pot da impresia că decurg unul din altul, deşi între ele ar trebui să se mai intercaleze o serie întreagă de alte experimente pentru ca să le lege împreună într-un şir firesc.

De aceea nu ne putem feri destul de greşeala de a trage concluzii prea pripite din experimente: căci în cursul trecerii de la experiment la judecată, de la cunoaştere la aplicare, omul e pândit ca la o strâmtoare de toţi duşmanii săi interiori: imaginaţia, nerăbdarea, graba, satisfacţia de sine, rigiditatea, felul de a gândi, ideea preconcepută, comoditatea, uşurătatea, caracterul schimbăcios şi cum s-o mai fi chemând toată ceata cu suita ei; toate stau aici în ambuscadă şi pun stăpânire pe neaşteptate atât pe omul de lume care acţionează cât şi pe observatorul liniştit, aparent ferit de toate pasiunile.

Pentru a preveni acest pericol, care e mai mare şi mai iminent decât se crede, aş vrea să mă folosesc aici de un paradox, spre a trezi o atenţie mai vie. Îndrăznesc anume să susţin că un singur experiment, sau chiar mai multe experimente legate unele de altele, nu dovedesc nimic, ba chiar că nimic nu e mai periculos decât să vrei să dovedeşti o teză direct prin experimente, şi că cele mai mari erori s-au făcut tocmai prin faptul că nu s-au cunoscut primejdia şi insuficienţa acestei metode. Trebuie să mă explic mai clar, ca să nu dau de bănuit că aş vrea doar să spun ceva ieşit din comun.

Fiecare experienţă pe care o avem, fiecare experiment prin care o repetăm, e de fapt o parte izolată a cunoaşterii noastre; prin repetiţie mai frecventă, facem din această cunoaştere parţială o certitudine. Putem avea două experienţe din acelaşi domeniu care să fie înrudite de aproape, dar care să ni se pară mai strâns înrudite decât sunt în realitate, şi de obicei suntem dispuşi să le luăm drept mai înrudite decât sunt. Acest lucru e conform cu firea omului, istoria inteligenţei umane ne furnizează mii de exemple, eu însumi m-am surprins făcând această greşeală.

Acest cusur e înrudit cu altul, din care de obicei purcede. Omul se bucură defapt mai mult de reprezentarea unui lucru decât de lucrul însuşi, sau trebuie spus mai degrabă că omul se bucură de un lucru numai întrucât şi-l reprezintă; acel lucru trebuie să fie potrivit cu felul lui de a gândi şi oricât şi-a înălţat modul de a concepe lucrurile deasupra reprezentării comune, oricât l-a purificat, concepţia sa rămâne de obicei doar o încercare de a aduce multe obiecte într-o anumită relaţie lesne de cuprins cu mintea, o relaţie care în sensul strict nu există în realitate; de aici înclinaţia spre ipoteze, teorii, terminologii şi sisteme, pe care nu o putem dezaproba, pentru că emană din însăşi constituţia fiinţei noastre.

Dat fiind că, de pe o parte, orice experiment, orice experienţă e de privit ca izolată în felul ei, şi că, pe de altă parte, mintea omenească are tendinţa extraordinar de puternică să lege toate lucrurile din afară pe care le cunoaşte, ne putem da seama uşor de primejdia ce ne ameninţă dacă punem în relaţie o experienţă izolată cu o anumită idee sau dacă vrem să dovedim prin anumite experimente o relaţie oarecare ce nu cade sub simţuri, dar a fost concepută dinainte de puterea plăsmuitoare a spiritului.

Din astfel de strădanii se iscă de cele mai multe ori teorii şi sisteme care onorează agerimea de spirit a autorului lor, care însă, dacă obţin un succes mai mare decât se cuvine, dacă se menţin mai multă vreme decât ar trebui, reprezintă impedimente pentru progresele spiritului uman, deşi îl ajută pe acesta într-un anumit sens, şi devin dăunătoare.

Se va putea constata că un cap inventiv desfăşoară cu atât mai multă ingeniozitate cu cât dispune de date mai puţine; parcă pentru a-şi arăta puterea, alege chiar din puţinele date existente pe cele câteva care îi surâd; se pricepe să le aranjeze pe celelalte în aşa fel încât să nu-l contrazică de-a dreptul şi ştie în cele din urmă să încurce, să învăluie şi să înlăture datele potrivnice, aşa încât, în cele din urmă, toată demonstraţia nu mai semănă într-adevăr cu o republică liberă ci mai degrabă cu curtea unui despot.

Un om cu asemenea calităţi nu poate fi lipsit de admiratori şi discipoli care făcând cunoştinţă cu ţesătura argumentaţiei sale şi privind-o ca pe ceva istoric, o admiră şi, întrucât e posibil, îşi însuşesc felul de a vedea al maestrului. Adesea o astfel de învăţătură câştigă atât prestigiu încât lumea te-ar considera îndrăzneţ şi chiar obraznic dacă te-ai încumeta să te îndoieşti de ea. Numai secolele viitoare ar îndrăzni să se atingă de un astfel de sanctuar, să revendice pentru obişnuitul bun simţ omenesc dreptul de a reconsidera obiectul acelei învăţături, să ia lucrurile ceva mai uşor şi să repete despre întemeietorul vreunei secte ceea ce un spirit glumeţ a spus despre un mare cercetător al naturii: ar fi fost un om mare dacă ar fi făcut mai puţine descoperiri.

Dar nu e suficient să arăţi primejdia şi să pui pe alţii în gardă. Se cuvine să-ţi pronunţi părerea mărturisind cum înţelegi să eviţi tu însuţi o astfel  de abatere din cale, sau dacă ai descoperit cum a evitat-o altul înainte.

Am spus adineauri că folosirea directă a unui experiment ca dovadă a vreunei ipoteze o consider ca dăunătoare şi am lăsat astfel să se înţeleagă că socotesc folositoare o utilizare indirectă; cum acest punct e decisiv, e necesar să mă exprim mai lămurit.

În natura vie nu se întâmplă nimic care să nu stea în legătură cu totul, şi dacă experienţele ni se prezintă doar izolate, dacă trebuie să privim experimentele ca nişte fapte izolate, asta nu însemnă că ele sunt într-adevăr izolate; întrebarea e doar: cum găsim legăturile dintre aceste fenomene, dintre aceste fapte?

Am văzut mai sus că în primul rând cad pradă erorii cei care caută să stabilească o legătură directă între un fapt izolat şi felul lor de a gândi şi judeca. În schimb, vom găsi că cele mai notabile performanţe le-au realizat cei care încetează să cerceteze şi să adâncească toate aspectele şi modificările unei singure experienţe, ale unui singur experiment.

Cum în natură totul, dar mai ales forţele şi fenomenele mai generale se află într-o veşnică acţiune şi reacţiune, se poate spune despre fiecare că e legat de nenumărate alte fenomene, aşa cum spunem despre un punct luminos ce pluteşte liber în spaţiu că-şi trimite razele în toate direcţiile. Dacă am conceput un asemenea experiment, dacă am dobândit o experienţă de acest fel, nu ne putem asigura cu destulă grijă că am cercetat ce e direct contingent cu ea şi ce îi urmează imediat. De aceasta avem să ne îngrijim mai degrabă decât de tot ce se referă la ea. Prin urmare, datoria adevărată a oricărui cercetător e să diversifice cât mai mult fiecare experiment. E o datorie diametral opusă datoriei scriitorului care vrea să  distreze. Acesta va stârni plictiseală dacă nu lasă şi cititorului puţină materie de gândit, pe când cercetătorul e obligat să muncească fără încetare, ca şi cum n-ar vrea să lase nimic în seama urmaşilor săi, chiar dacă disproporţia dintre mintea noastră şi natura lucrurilor îl avertizează din timp că niciun om nu posedă destule capacităţi pentru a duce vreo chestiune până la încheierea ei definitivă.

În primele două fragmente din contribuţiile mele la optică am încercat să prezint un şir de experimente vecine şi tangente, în contact direct unul cu altul, în aşa fel încât dacă le considerăm luând bine cunoştinţă de ele, constituie parcă un singur experiment, reprezentând o singură cunoaştere prin experienţă a unui fenomen în aspectele lui diverse.

O asemenea experienţă, care constă din mai multe experimente e de natură superioară. Ea e ca şi formula prin care se exprimă nenumăratele calcule individuale. Socot că e datoria supremă a cercetătorului naturii să tindă spre o asemenea cuprindere mai generală, şi exemplul celor mai eminenţi bărbaţi care au lucrat în acest domeniu ne indică şi el calea în această direcţie.

Circumspecţia aceasta de a păşi numai din aproape în aproape sau mai degrabă de a conchide doar din aproape în aproape, o avem de învăţat de la matematicieni, şi chiar acolo unde nu ne folosim de calcule, trebuie să procedăm mereu în aşa fel de parcă am avea de dat socoteală celui mai sever geometru.

Căci în fond metoda matematică e cea care prin circumspecţia şi puritatea sa descoperă numaidecât orice salt în aserţiune neînsemnat, iar dovezile ei sunt de fapt dezvoltări circumstanţiale, făcute să aducă dovada că ceea ce s-a expus ca fiind legat a preexistat în părţile sale simple şi în toată înşiruirea sa, a fost cuprins în toată întinderea sa şi găsit just şi incontestabil în orice condiţii. Astfel demonstraţiile matematice sunt totdeauna mai degrabă explicitări şi recapitulări decât argument. Stabilind aici această deosebire, cer îngăduinţa să arunc o privire în urmă.

E evidentă marea diferenţă dintre demonstraţia matematică, unde se procedează trecând elementele printr-o serie de combinaţii în care apar relaţiile dintre ele, şi dovada pe care un orator inteligent o aduce adunând argumente. Argumentele sale pot conţine circumstanţe cu totul izolate şi totuşi el să le concentreze prin duh şi imaginaţie asupra unui punct spre a produce în mod uimitor aparenţa dreptăţii sau nedreptăţii, a adevărului sau a falsului. La fel, experienţele făcute pot fi adunate în chip de argument în favoarea unei ipoteze sau a unei teorii, şi se poate construi astfel o dovadă care să ne orbească mai mult sau mai puţin.

În schimb, cine ţine să fie cinstit cu sine însuşi şi cu alţii, va elabora cu grijă experimentele izolate spre a ajunge să-şi formeze pe temeiul experienţei de ansamblu, vederi personale. Acestea pot fi exprimate în enunţuri scurte şi clare, ordonate şi aduse în relaţii unele cu altele în aşa fel încât să câştige izolate sau împreună, fermitatea teoremelor matematice.

Elementele acestei experienţe de ansamblu, formate din numeroase experimente din parte, pot fi apoi cercetate şi examinate de oricine, şi nu e greu să judeci dacă multiplele componente pot fi într-adevăr exprimate printr-o teză generală; căci în felul acesta am exclus arbitrarul.

În cazul metodei celeilalte însă, adică atunci când încercăm să dovedim vreo afirmaţie prin experimente izolate ca şi cum ar fi nişte argumente, obţinem o judecată favorabilă oarecum prin vicleşug, dacă nu cumva lăsăm să persiste îndoieli. Dar dacă am adunat o serie de cunoştinţe printr-o experienţă superioară [de ansamblu], atunci mintea, închipuirea, spiritul să-şi exercite puterile asupra lor în voie; nu-i va fi dăunător, ci dimpotrivă, folositor. Primele lucrări trebuiesc executate cu grijă, cu aplicaţie, cu severitate, ba chiar cu o exactitate pedantă, căci le întreprindem pentru toată lumea şi pentru posteritate. Dar aceste materiale trebuiesc orânduite şi expuse în şiruri, nu adunate într-un chip ipotetic şi nici întrebuinţate spre a alcătui o construcţie sistematică. Astfel, fiecare e liber să le lege unele de altele în felul său şi să formeze din ele un tot care să fie mai mult sau mai puţin comod şi plăcut pentru modul nostru omenesc de a ne reprezenta lucrurile. Acest mod de a proceda permite să distingem cele ce sunt de distins, şi colecţia de cunoştinţe pe temeiul experimentelor poate fi amplificată mai repede şi mai corect decât dacă experimentele ulterioare apar ca nişte pietre aduse după ce clădirea a fost terminată, aşa încât suntem siliţi să le lăsăm să zacă neutilizate.

Părerile oamenilor eminenţi şi exemplul dat de ei mă fac să sper că mă aflu pe calea bună, şi aş dori că aceste explicaţii să satisfacă pe acei dintre prietenii mei care mă întreabă uneori ce intenţie mă călăuzeşte în strădaniile mele din domeniul opticii. Intenţia mea e să adun toată experienţa câştigată în această ramură, să refac toate experimentele eu însumi şi să le execut în toată diversitatea variantelor lor; astfel ele vor putea fi uşor refăcute şi nu vor mai fi situate dincolo de orizontul atâtor oameni. Apoi am de gând să formulez tezele susceptibile de a exprima cunoştinţele superioare ale experienţei de ansamblu, aşteptând să văd în ce măsură aceste teze permit la rândul lor să le subordonăm unui principiu superior. În cazul în care închipuirea şi spiritul lor ar lua-o uneori înainte, pripit, modul de a proceda descris ne va indica el însuşi punctul până la care trebuie să ne întoarcem în urmă.

(textul articolului a fost preluat din volumul Gândirea lui Goethe în texte alese, coordonat de Mariana Şora, editura Minerva, 1973, paginile 92-104)

Tags: