Cunoaşterea înainte de Christos

Ioan Sădean

Teoria cunoaşterii a preocupat şi preocupă pe omul trezit la conştienta eului său cunoscător. Acest om se întreabă:

Ce este realitatea ?

Pot eu ca om să cunosc obiectiv realitatea ?

Cât pot eu cunoaşte din ceea ce există într-adevăr ?

Care sunt limitele cunoştinţei ?

Dacă da, care este calea extinderii facultăţilor de cunoaştere ?

Există numai cunoaştere relativă sau poate atinge omul şi o cunoaştere absolută ?

Acestea sunt întrebări importante, la care omul-eu caută şi poate afla răspunsul. Ar trebui fireşte să scriem un tratat de epistemologie, pentru a răspunde cu de-amănuntul la aceste întrebări. Ori nu aceasta intenţionăm să facem aici. Problema cunoaşterii a fost tratată în spiritul cel mai modern şi accesibil vremii noastre de către Rudolf Steiner, în lucrările sale de teoria cunoaşterii, lucrări care trebuiesc studiate cu multă atenţie. Ne referim mai ales la lucrarea sa fundamentală în această privinţă, Filozofia libertăţii.

Cum am arătat în capitolele precedente, omul nu este o fiinţă terminată. Omul se află antrenat în procesul lung al devenirii sale. Evoluţia noastră, devenirea noastră treptată, care tinde spre înfăptuirea în noi a unei divine finalităţi, se desfăşoară în timp.

Urmând divina compoziţie a planului de creaţie a omului, pe lângă ritmul septenal al timpului, despre care am vorbit în capitolele anterioare, devenirea omului oglindeşte şi ea misterul divinei treimi.

l.   Timpurile macrocosmice (fără conştienţa Eului) de dinainte de Christos

2.   Timpurile microcosmice (de naştere a conştientei Eului în om) în care Verbul Divin s-a făcut trup

3.   Timpul macrocosmic (de după întâlnirea conştientă a omului cu Christos cel înviat) când, cu deplină păstrare a conştienţei Eului, omul urcă iarăşi la o conştienţă macrocosmic-divină.

Cum am arătat în capitolele anterioare, Eul, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a fiinţat dintru veşnicie în sânul Dumnezeirii. Dar nu avea decât existenţă veşnică, nu şi viaţă (conştientă) veşnică.

Iară viaţa veşnică este aceasta a te cunoaşte (acţiune prin Duhul Sfânt) pe Tine divinule Tată şi pe cel ce L-ai trimis Tu în lume pe Fiul.[n.red. evanghelia dupa Ioan, cap. 17:3]

Iată o formulă prin care Christos exprimă dintr-un punct de vedere posibil finalitatea noastră în Dumnezeu: cunoaşterea.

Acea fiinţă-Eu – care eram noi în sânul lui Dumnezeu mai înainte de a fi lumile – nu cunoştea, nu se cunoştea nici pe sine, nu-L cunoştea nici pe Dumnezeu, deci nu avea o conştientă personală, pe a cărei scenă se desfăşoară actul de cunoaştere de sine şi de Dumnezeu. Şi aici începem să înţelegem ideea unui plan de creaţie – crearea, zidirea Templului (cele 3 corpuri) în care să poată cobori şi locui divinul Eu omenesc, care în acest Templu şi în lucrurile pe care şi din care este el zidit, omul să se poată trezi în prima etapă la cunoaşterea de sine, la natura sa microcosmică, apoi în a doua etapă la cunoaşterea Dumnezeirii şi a lucrurilor divine, deci la natura sa macrocosmică conştientă. Aceste două etape au fost precedate de o a treia etapă în care omul cu Eul său ancora în divin, unde era străbătut de conştienta macrocosmică a divinităţii, la care el însă nu putea participa, având doar existenţă, nu şi „viaţă” eonică şi în care Dumnezeu i-a zidit întreitul Templu: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral.

Şi acum se desprinde pentru noi o înţelegere pentru următorul mister.

Viaţa eonică pe care Christos o dăruieşte celor mântuiţi, ni se descoperă aici drept trezirea, dezvoltarea şi desăvârşirea în om a facultăţii de cunoaştere. O cunoaştere care, plecând de la „fragmentul” îmbrăţişat azi de actuala noastră putere de cunoaştere, atârnă în limitele cunoştinţei Eului nostru limitat (azi) la lumea fizică (cunoaştem în „parte” , cum zice apostolul Pavel) se va dezvolta treptat – căci la viaţa eonică duce o cale , „este calea cea strâmtă care duce la viată (am putea mult să vorbim despre legătura dintre actul de cunoaştere şi forţele biologice) – potenţându-ne până la cunoaşterea lumii Tatălui şi aceea a Fiului. Pe acest drum eonic omul va ajunge la cunoaşterea deplină, desăvârşită. Şi va fi Duhul Sfânt, spiritul adevărului, Cel care ne va conduce la tot adevărul, la adevărul absolut. Numai o astfel de fiinţă este un chip şi o asemănare a lui Dumnezeu. Numai o astfel de fiinţă cunoaşte tot adevărul, cum ne învaţă Christos, [adevărul - n.red.] „vă va face liberi„. Simţim pentru finalitatea rânduită omului mai înainte de veci ?

Omul este fiinţa omnicunoscătoare – plin de Duhul Sfânt, care pe temelia cunoaşterii urcă pe culmile spiritului liber, care liber face voia Tatălui. Omul este fiinţa care în deplină cunoaştere şi liber trezeşte şi dezvoltă în sine misterul iubirii care este în stare de jertfa cea mare în vecii vecilor, Verb Creator în Verbul lui Dumnezeu: pururi una cu Christos. În aceste cuvinte tatonăm vag taina finalităţii noastre în Dumnezeu.

Adâncind cele de mai sus, rezultă că înainte de Christos, în oameni nu s-a putut dezvolta o cunoaştere propriu-zisă, nici despre om, nici despre Dumnezeu. Totuşi, va zice cineva, din acele veacuri de dinainte de Christos ne vin cunoştinţe profunde şi despre om şi despre univers şi despre Dumnezeu. Aceasta este adevărat, dar în sensul următor: toată cunoştinţa pe care a dezvoltat-o omenirea înainte de Christos, nu a fost rodul cunoaşterii omeneşti propriu-zise. A fost înţelepciunea pe care Zeii cei mari au inspirat-o oamenilor. A fost un dar, nu o cucerire.

În cele mai îndepărtate vremuri, omul era ca o harfă pe care fiinţele divine cântau în ritmul unor acte de voinţă stimulate instinctiv, în armoniile unor stări emotive stimulate din afară, în melodiile unor manifestări de înţelepciune, care nu era a omului, ci a zeilor, era Teo-sofie [înţelepciunea zeilor/despre zei - n. red.] originară şi nu putea fi sub nici un motiv antropo-sofie [înţelepciunea omului/despre om - n. red.].

Omul avea stări de conştienţă şi de cunoaştere insuflate. Cu totul alte facultăţi s-au desfăşurat în om şi prin om, dar autorul lor nu era omul, ci fiinţele spirituale divine.

Detalii despre aceste stări [de conştienţă superioară - n. red.] pot fi azi studiate limpede în volumul Ştiinţa Spirituală de dr. Rudolf Steiner.

Drumul cel lung dinainte de Christos îl duce pe om din treaptă în treaptă de conştienţă, [care devine - n.red.] din ce în ce mai trează.

Zidirea Templului fizic – eteric – astral, cum am arătat, are scop ca în contact cu el în om să se trezească trepte de conştienţă din ce în ce mai înalte, până la treapta cea de a 4-a treaptă, pe care Eul se va putea trezi la cunoaşterea de sine.

În modul acesta, legat de plămădirea fizicului în om se dezvoltă cea mai întunecată conştienţă, transa somnambulă [1], pe care azi o au mineralele. Legat de plăsmuirea etericului se dezvoltă în om conştienţa de somn fără vise [1], în care în timpul vieţii lor sunt scufundate plantele. Legat de dezvoltarea corpului astral apare în conştienţa mitică de vis-treaz [1], în care fiinţele şi fenomenele înconjurătoare se traduc în imagini simbolice, ca într-o oglindă fermecată.

Prin aceste trepte ale conştienţei trecea masa omenirii în eonii de dinainte de Christos. Conştienţa se luminează ducându-l pe om la sine. Conţinutul de cunoaştere inspirat se limitează – descreşte. Omul este izgonit din Paradis. Iniţiaţii constituie o excepţie. Ei sunt o naştere prematură în scopuri rânduite de Dumnezeu. Totuşi, trezirea conştienţei Eului lor în Mistere, mai înainte de Christos, nu a fost încă o împlinire, ci numai o profeţie, o sfântă nostalgie. Toţi marii iniţiaţi de dinainte de Christos, toţi marii inspiraţi, în ultimă instanţă nu ar fi putut spune: eu cunosc (nu puteau cânta cântarea cea nouă), ci fiinţele divine – muzele cântă prin mine.

Comparată cu cunoaşterea de pe timpul lui Christos, cu cunoaşterea imediat de după Christos, tot ce a realizat omenirea pe tărâmul de după Christos, tot ce a realizat omenirea pe tărâmul cunoaşterii, înainte de Christos este magnific şi inspiră un profund respect tuturor celor ce adâncesc cu atenţie şi veneraţie comoara cuprinsă în scrierile sfinte ale veacurilor de dinainte de Christos, [de exemplu - n. red.] în tratatele filozofilor din Grecia clasică. Nu pentru că, în fond, omul de dinainte de Christos ar fi fost mai evoluat decât mai târziu, ci pentru că întreaga cunoaştere precreştină nu este o cunoaştere omenească, ci o cunoaştere inspirată de geniile divin-spirituale.

În esenţa lor, vremurile de dinainte de Christos sunt acordate lui Dumnezeu Tatăl. De aceea toată cunoaşterea, acolo unde apare, se întoarce nostalgic spre trecut, dimensiunea timpului care ţine de Tată. Geneza lui Moise, întoarcerea în trecut până la începuturi  este expresia clasică a cunoaşterii de dinainte de Christos. Nu este mai puţin adevărat, că la un nivel inferior, apare şi complementarul dimensiunii trecutului – încercările de a descoperi viitorul prin tot felul de practici ca citirea în stele, profeţia, etc. Dar sondarea viitorului înainte de Christos este numai un fenomen însoţitor, nu un ţel conştient.

Iarăşi trebuie să amintesc cititorului că o descriere amănunţită a fazelor de cunoaştere prin care a trecut omenirea înainte de Christos o aflăm cu precizia necesară numai în opera vastă a lui Rudolf Steiner. Ceea ce noi expunem aici principial nu află împlinire în noi decât prin studiu sistematic al ştiinţei spirituale dăruite omenirii de către Rudolf Steiner. Este obiectul a mai multor volume a putea arăta cum a evoluat omul înainte de Christos, până când s-a ajuns la răscrucea cea mare – venirea Lui în lume.

[1] cele trei trepte de conştienţă superioară sunt asociate în volumul Treptele cunoaşterii superioare de R. Steiner în modul următor: conştienţa de zi cu trupul fizic, conştienţa de vis cu trupul eteric şi imaginaţia, conştienţa de somn profund cu astralul şi inspiraţia şi conştienţa de transă cu configuraţia-eu şi intuiţia [n. red.].

Tags: