Crăciunul pentru necreştini

Marius Gabor

Aşadar se apropie din nou Crăciunul! Din nou suportăm cu stoicism frigul şi întunericul săptămâni întregi, apoi în seara de 24 brusc suntem veseli şi „în formă”. Pentru că, din păcate, lucrurile nu merg aşa de uşor, există ajutoare: concediile în mările din sud, vacanţe la schi sau măcar filmele de acţiune de la televizor. Există chiar şi extra-oferte pentru cei care nu vor să aibă în preajmă accesorii de Crăciun: aceştia sunt cazaţi în hoteluri în care totul decurge ca într-o zi obişnuită, fără brazi, steluţe sau cântecele specifice.

Un tablou cinic? Pentru creştinii care încă mai poartă viu în ei vechile tradiţii şi merg la biserică, se poate, însă aceştia sunt încet dar sigur pe cale de dispariţie; cei care nu mai pot face nimic cu această sărbătoare formează însă de mult majoritatea. Potrivit statisticilor aproape o treime dintre germani nu fac parte din nicio confesiune; în „deschizătoarea de drumuri” Olandă deja cei care nu aderă la nicio confesiune alcătuiesc cel mai numeros grup; ca să nu mai vorbim de milioanele de musulmani, iudei, budişti şi alţii, de pe la noi şi din întrega lume, care oricum nu ştiu ce să facă cu sărbătoarea Crăciunului. Însă tocmai pentru aceşti „necredincioşi în Crăciun” aş vrea să scriu acum şi să le fac mai apropiată această sărbătoare. Nu voi povesti vechea şi frumoasa istorie despre naşterea din Nazaret, ci voi încerca să îndrept atenţia la experienţa lăuntrică prin care această sărbătoare trăieşte în noi toţi.

 

Formarea ideilor şi experienţa

 
Trebuie să recunosc că m-am simţit impulsionat să scriu aceste rânduri în urma controversatului şi provocatorului articol al lui Felix Hau „Rudolf Steiner integral” apărut în Info3, mai 2005[1], şi care între timp a stârnit multe valuri legate de înţelegerea creştinismului în antroposofie. Acolo Felix Hau pune o problemă care consider că este foarte important să fie tratată în mod serios şi care, spusă în cuvintele mele, ar suna aşa: Cum deosebim între trăire şi modul de formare a ideilor, atunci când vorbim de Christos şi creştinism? De exemplu, ar putea cineva să aibă experienţa lui Christos, însă această experienţă să nu fie recunoscută ca atare de un altul, pentru că acestuia din urmă îi este străină forma conceptuală a acestei experienţe? Sau poate pentru că acest om nu poate lega experienţa lui Christos deja trăită cu reprezentările pe care le are despre Christos şi creştinism, aceste reprezentări fiind prea diferite de experienţele prin care trece el? Sau altfel spus: poate cineva să aibă reprezentări despre Christos şi creştinism care din punct de vedere intelectual să sune foarte interesant, dar din experienţe să rezulte ceva ce nu are nimic de-a face cu aceste reprezentări, acestea din urmă fiind astfel nepotrivite? Despre această problemă, a raportului dintre formă şi conţinut, Felix Hau se exprimă în felul următor: „Modificarea formei nu atinge numai cuvintele, ci şi ceea ce Steiner denumeşte prin „formarea ideilor”, contemplarea a ceva ce înainte a fost vieţuit spiritual. În procesul vieţuirii ca atare nu există nicio separare, niciun „opus”; abia din momentul în care mă retrag din proces, şi eu ca subiect mă aflu în faţa unui obiect, numai atunci pot eu să dau vieţuirii forma unei idei.”[2] Acest lucru mi se pare important nu numai în legătură cu tema iniţierii la Steiner, cum este tratat în articolul citat, ci în general ca problemă a raportului dintre vieţuire şi forma conceptuală. Şi am două motive foarte bune pentru care vreau să adâncesc teza lui Felix Hau: În primul rând pentru că sunt convins de faptul că am avut în mod repetat experienţa lui Christos (numai că la mine a durat ani până când am putut să o interpretez ca atare, pentru că pe atunci ideile şi reprezentările mele despre aceasta erau prea diferite de ceea ce vieţuiam[3] – situaţie pe care am întâlnit-o şi la alţii); iar apoi pentru că am întâlnit oameni care se considerau necreştini, dar la care cred că am descoperit impulsuri creştine (ca de exemplu la un imam cu care am putut lucra câteva luni în Egipt şi care, după părerea mea, purta în sine impulsuri creştine mai puternice decât alţii, ce se consideră creştini).

Da, sunt de părere că există experienţe ale lui Christos dincolo de cunoştinţele religioase, însă acestea trebuie mai întâi să fie descoperite şi recunoscute ca atare. Şi mai cred că aceste experienţe neconfesionale constituie viitoarea formă a cunoştinţelor creştine, fără însă ca prin acest lucru formele confesionale să fie excluse. În calea recunoaşterii acestor lucruri ne stau prejudecăţile pe care cu toţii le avem legate de creştinism, precum şi o comoditate sufletesc-spirituală, legată de autocunoaştere – care, dacă ar fi exercitată într-un mod corect, ar conduce la descoperirea impulsului lui „Christos în noi”. Sunt conştient de faptul că această teză are nevoie de lămuriri suplimentare ca să fie susţinută, iar pentru mulţi poate suna chiar ca o erezie. Eu de asemenea consider că e nevoie de o dezvoltare a acestei teme şi concep acest articol exclusiv ca pe o strădanie în direcţia găsirii posibilităţii unei experienţe neconfesionale a Crăciunului. Prin urmare vă rog să mă urmaţi mai departe.

 

Nu mai suport

Fiecare dintre noi care a depăşit vârsta copilăriei, descoperă că lumea din jurul său este adeseori rea, că îi provoacă suferinţe, de multe ori ducându-l până la starea de a-nu-mai-putea-suporta. Acesta este un sentiment fundamental, pe care îl împărtăşim cu toţii, şi consider chiar că am putea să vedem în el un semn al timpului nostru. Că nu acesta a fost cazul în perioadele trecute ne putem da seama citind texte mai vechi. În Epopeea lui Ghilgameş, de exemplu, este tratată tema morţii omului; pe atunci tema binelui şi a răului era una de la sine înţeleasă, spre deosebire de astăzi, şi oricum nu era privită ca o problemă personală. Dacă în antichitate în prim plan era pusă problema morţii, astăzi trăim cu precădere, foarte precis, problema nedreptăţii, a imoralităţii, a răului. Uitaţi-vă puţin la ştiri: ce altceva decât ce e mai rău ne este înfăţişat acolo, un rău pe care îl înghiţim cu lăcomie? „Ştirile rele sunt ştiri bune” spun cei ce lucrează în media şi au dreptate. Acestea ne fascinează cel mai mult, pentru că aici ne vieţuim în rana noastră cea mai adâncă. Începând cu micile neplăceri din viaţa obişnuită (de exemplu, remarci neprietenoase ale partenerului de viaţă), şi până la lucrurile care ameninţă existenţa, precum teroarea bombardamentelor din Orientul Apropiat, trăim în fiecare zi chinuiţi de rău. Pe măsură ce ne maturizăm începem treptat să descoperim, din fericire, un lucru şi mai îngrozitor – şi anume că noi înşine suntem răi. Spun „din fericire”, pentru că sunt de părere că un om care nu a ajuns la această cunoaştere de sine nu este pe deplin om.

Faptul că sunt un om rău este un lucru pe care mai uşor sau mai greu îl pot accepta. Tragedia începe însă atunci când observ că prin aceasta mă împiedic singur să exist. Răul din noi este aşa de greu de suportat pentru că încearcă să ne îngrădească libertatea, adică să ne împiedice să ne dăm forma pe care ne-o dorim. Este de la sine înţeles că încercăm să schimbăm această situaţie şi să fim după propria noastră voinţă, însă în ce măsură ne reuşeşte aceasta? Nu vorbesc aici despre înlăturarea sau ţinerea în frâu a slăbiciunilor noastre – o astfel de cosmetică dispare întotdeauna în faţa unei probe adevărate –, ci de transformare reală a acestora, de eliberare. Cine are puţină experienţă de viaţă cunoaşte situaţia de a fi chinuit de un sentiment de neputinţă în faţa unei insuficienţe a sa. Cunoaşteţi acest sentiment? Şi cunoaşteţi poate de asemenea şi momentul în care, în mod neaşteptat, această slăbiciune s-a transformat aparent de la sine, astfel că ceea ce înainte nu mergea deloc, devine brusc posibil. Poate că, de exemplu, sunteţi plini de ură faţă de un om şi, chiar dacă nu doriţi să-l urâţi, sunteţi lipsiţi de putere în faţa acestui sentiment şi, poate ajungeţi să fiţi chiar disperat la un moment dat din această cauză, când, ca din nimic, ura dispare şi sufletul este cuprins de o linişte profundă. Iar apoi lucrurile merg mult mai bine decât la început, mă simt binecuvântat, chiar dacă nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Cu această transformare, în suflet s-a petrecut un fel de renaştere. Acest fenomen aş dori să-l consider ca o primă etapă posibilă a unei vieţuiri neconfesionale a Crăciunului.

 

Transformarea răului

 
O a doua etapă, care nu este deloc aşa de uşor accesibilă, dar care este vieţuită astăzi de tot mai mulţi oameni, apare atunci când ne reuşeşte ca vieţuirea momentelor de graţie ale transformării să fie extinsă, şi putem conştientiza perioada de timp dintre „nu mai merge deloc” şi „totul e bine şi frumos”. Cei cărora le reuşeşte această experienţă vorbesc de vieţuirea unei lumi cu totul particulare, în care legile cu care suntem obişnuiţi îşi pot pierde valabilitatea. Aceasta este o lume în care cu cât ai mai puţin, cu atât eşti mai mult, cu cât eşti mai neştiutor, cu atât mai mult înţelegi, cu cât eşti mai slab, cu atât mai puternic devii – şi lista poate fi continuată cu nenumărate alte lucruri altfel imposibile. Aceasta este o lume a plinătăţii, a bogăţiei, care însă nu există undeva separat de lumea noastră obişnuită, ci chiar în aceasta. Ea este cea care realizează transformarea răului din noi. Faptul că cei ce experimentează aşa ceva o numesc „Cerul lui Allah”, „Împărăţia lui Christos”, lumea vizionară, „I have a dream” a unui Martin Luther, sau presupuse experienţe OZN, este la început lipsit de importanţă – important este că din punct de vedere calitativ descrierile acestora concordă.

Un motiv pentru care nu este uşor să observăm asemănările dintre astfel de experienţe constă, după părerea mea, în – ca să vorbim ca Felix Hau – modul diferit în care ne formăm ideile despre cele vieţuite, mod care adesea ne împiedică să ne punem de acord. În conştienţa obişnuită trăirile referitoare la percepere şi înţelegere sunt strâns întreţesute. Ceea ce nu înţeleg, nu străbate prin conştienţa mea. De exemplu, pot să privesc un câmp cu totul deosebit de orhidee rare – fără să am reprezentări de cunoaştere despre acestea, aş vedea numai nişte… flori. La fel de adevărat este însă şi reversul – ceea ce nu percep, nu pot nici să (re)cunosc, oricât de multe reprezentări şi noţiuni aş avea despre lucrul respectiv.

 

Scopul şcolirii
O posibilitate de a aprofunda acest proces de cunoaştere este şcolirea esoterică, aşa cum a fost descrisă de Rudolf Steiner. Aceasta începe cu studiul, prin care se dobândesc reprezentări despre ceva ce încă nu este perceptibil (cum ar fi în exemplul nostru cunoştinţele de specialitate despre orhidee), apoi se vor forma organe de percepţie superioare, cu ajutorul cărora se va putea ajunge la dobândirea de percepţii suprasensibile (această etapă se aseamănă cu parcurgerea drumului până la câmpul unde putem observa orhideele), după care, referitor la cele percepute nu se vor emite imediat judecăţi formate pe baza studiului, ci pe această treaptă vor fi făcute interpretări ale domeniului spiritual perceput (ceea ce în exemplul nostru ar corespunde sugestiilor inspirate de observarea orhideelor).[4] Chiar dacă şcolirea esoterică este dusă şi mai departe de paşii descrişi aici, aceasta nu ar fi altceva decât o dezvoltare premergătoare într-o direcţie în care noi toţi oricum ne îndreptăm. Ceea ce este dobândit în acest mod va deveni într-o zi ceva de la sine înţeles pentru toţi.

Ca o urmare a acestei şcoliri, vieţuirile descrise mai sus referitoare la sentimentul de neputinţă vor putea fi mai bine experimentate şi înţelese. Va putea fi observat cum Eul omului a fost născut odată de către anumite fiinţe spirituale, denumite Exusiai în tradiţia creştină de către Dionysos, discipolul apostolului Pavel[5]. Aceste fiinţe au creat Eul omului ca pe o forţă dătătoare de formă, care a devenit germenele sinei noastre, şi din care ulterior am devenit individualitatea care suntem astăzi. Partea din fiinţa noastră pe care o numim răul din noi nu a putut fi transformată de către forţa Eului nostru, aşa cum s-a întâmplat cu restul fiinţei noastre, întrucât calităţile ce ne-au fost dăruite de către Exusiai nu au fost suficiente şi pentru aceasta. De aceea purtăm în noi sentimentul de neputinţă în faţa răului. Există însă şi o altă fiinţă, numită Christos în tradiţia creştină, care ne poate dărui o forţă superioară celei dăruite de Exusiai, fiinţă care în realitate poartă în sine alte fiinţe spirituale, denumite Dynamis de către Dionysos, şi care poate face ca Eul nostru să dobândească şi viaţă în forţa sa de formare. Acesta este motivul pentru care cei care trec prin experienţa transformării vorbesc de vieţuirea unei indescriptibile bogăţii şi libertăţi. Demn de observat este că această vivacitate are capacitatea de a insufla viaţă în rigiditatea care a cuprins legile de dezvoltare ale omului individual şi ale întregii lumi şi de aici capacitatea de a experimenta o nouă, o „altă” lume, menţionată mai sus. Numai fiinţa care aici a fost denumită

Christos are posibilitatea de a aduce această nouă capacitate pe Pământ. Dacă aceasta a fost odată vieţuită, atunci este mult mai simplu să înţelegem experienţele legate de eliberarea de rău ale altcuiva, indiferent în ce formă vor fi acestea înveştmântate şi, în acelaşi timp, propriile experienţe le vom putea exprima în forme ideatice diferite.

Avem astăzi numeroase discuţii interconfesionale a căror importanţă nu poate fi pusă la îndoială. În plus, mi se pare necesar să fie cultivate şi discuţii interspirituale. Prin aceasta mă refer la strădania de a descoperi în modul de formare a ideilor de astăzi spiritualitatea concretă vieţuită în spatele formelor conceptuale; altfel suntem puşi în faţa pericolului de a rămâne la exterior în loc să ajungem să îl întâlnim pe celălalt om, care la început ne-a fost străin. Dificultatea întâlnirilor dintre occidentali şi musulmani sau dintre creştini şi atei arată cât de mare este această provocare. Sunt de părerea că nici unul dintre noi nu doreşte să le rămână celorlalţi cu totul străin. De aici şi faptul că adesea după o astfel de întâlnire suntem mult mai bogaţi decât înainte – şi, în realitate, după o astfel de bogăţie tindem cu toţii, nu-i aşa?

Şcolirea omului în domeniul spiritualităţii, menţionată mai sus, a început deja, aşa cum am încercat să arăt în exemplul cu experienţele legate de vieţuirea lui Christos; pentru că astăzi suntem cu toţi în mod masiv confruntaţi cu răul. Mulţi dintre noi cunosc deja şi forţa transformării răului. Aşa că, dacă aş fi întrebat zilele acestea de către un om provenit dintr-o cultură total diferită şi cu o concepţie de viaţă străină de a mea, ce înseamnă pentru mine Crăciunul, aş putea să-i răspund cam aşa: Ştii tu cum este atunci când eşti cu totul neputincios faţă de unele laturi rele din tine şi apoi, ca printr-o minune, ajungi să trăieşti liber în acestea? Naşterea acestei minuni în tine o numesc eu Crăciun. Şi sunt sigur că acest om mă va înţelege.

Crăciun Fericit !

 

Articol apărut iniţial în revista Info3.
Traducere pentru Pământ iubit, decembrie 2008.

[1] Vezi „Rudolf Steiner integral” de Felix Hau, Info3, mai 2005.
[2] Vezi „Rudolf Steiner între vieţuirea spirituală şi creştinism”, Info3, iulie 2005
[3] Vezi „Puterea neputinţei” de Marius Gabor, Info3, aprilie 2005.
[4] Vezi „Foamea după certitudinea cunoaşterii spirituale” de Marius Gabor, info3, aprilie 2005.
[5] Vezi „Conduc, deci exist” de Marius Gabor, info3, aprilie 2005.

Tags: