Conştienţa veşniciei

Bogdan Geantă

Când vorbim de Misteriul Craciunului, suntem conştienţi că esenţialul rămâne, mai mult decât în alte ocazii, dincolo de cuvinte. De altfel, comparativ cu sărbătoarea Paştilor, căreia, aşa cum arată Rudolf Steiner, trebuie să îi aducem în întâmpinare întreaga putere de înţelegere, Crăciunul se adresează mai mult simţămintelor noastre. De Crăciun avem ocazia să simţim, dincolo de condiţia noastră de fiinţe supuse timpului şi schimbărilor permanente, apartenenţa noastră la Spiritul veşnic. Este vorba de acea dimensiune pe care omul o lasă în urma sa intrând în această lume prin naştere, şi pe care o poate vieţui cultivând în suflet o anume dispoziţie:

Când sufletele-ţi porţi în îmbrăţişare cu Unul
poţi oare să nu le desparţi?
Când suflarea-ţi potoleşti până la molcomire
poţi oare să fii precum copilaşul?

·

A existat ceva haotic împlinit
înainte de cer şi pământ născut.
Fără sunet, fără formă,
singur stă şi nu se supune schimbării
în cerc învârtindu-se, niciodată secat:
poate fi socotit mama Cerului şi a pământului.
Eu nu îi ştiu numele, de aceea Dao îi spun…

·

Dao care poate fi rostit nu este eternul Dao,
numele care poate fi numit nu este eternul nume…

·

Eu sunt Sinele care sălăşluieşte în inima tuturor fiinţelor, eu sunt începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor fiinţelor.

·

Toate fiinţele se întorc în natura mea, la sfârşit de kalpa; la început de kalpa le creez din nou.

·

 Cei care ştiu că ziua lui Brahman ţine până la o mie de yuga, şi că noaptea lui se sfârşeşte după o mie de yuga, aceia sunt oamenii care ştiu ce-i ziua şi noaptea.

·

Această lume, aceeaşi pentru toate, nu a făurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost dintotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu care după măsuri se aprinde şi după măsuri se stinge.

·

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul.

 

 Întrucât naşterea înseamnă unirea unui element veşnic-spiritual cu organismul fizic, iar acţiunea spiritului în trup înseamnă conducerea trupului spre moarte, este evident că, odată cu gândul naşterii, ne este dat şi gândul morţii.[1] Ca atare, conştientizând apartenenţa noastră la veşnic, vieţuim Crăciunul şi, astfel, pregătim dispoziţia justă sărbătoririi Paştilor, unde esenţială este dispoziţia de Înviere, dispoziţia spiritului biruitor.

De-a lungul timpului, spune Rudolf Steiner, marile sărbători creştine şi-au pierdut câte ceva din semnificaţia originară. Crăciunul tinde să fie redus la un sentimentalism legat de pruncul Iisus, iar de Paşti se leagă în special imaginea patimilor, a suferinţei. Or, azi avem nevoie mai mult ca oricând de conştienţa veşniciei. Prin naştere, veşnicul din om intră în lumea corporală, iar sărbătoarea Crăciunului trebuie să ne pună în relaţie cu lumea din care provine acel veşnic. De asemenea, gândul Învierii ne face să recunoaştem imposibilitatea ca veşnic-spiritualul să poată fi atins de ceea ce e fizic-corporal. De aceea nu este bine gândit când rămânem la imaginea lui Christos suferind şi nu îi alăturăm imaginea lui Christos triumfător, care a depăşit suferinţa.

Se întâmplă că, în viaţă, omul îşi manifestă în special condiţia de învins, de creatură care suferă. Suferinţa îşi are originea în legătura omului cu materia, dar prin impulsul lui Christos omul îşi poate depăşi condiţia, poate face pasul de la dispoziţia suferinţei la dispoziţia spirituală. Astfel, perceperea suferinţei generează în suflet forţa prin care omul devine cu adevărat om: ceea ce este spirit înviază în el, învingând suferinţa. Iată de ce, spune Rudolf Steiner, adevărurile enunţate de Buddha sunt valabile numai pentru timpurile care au precedat Misteriul de pe Golgotha. „Prin unire cu Christos, naşterea nu este suferinţă, ci calea de a găsi Mântuitorul; boala nu este suferinţă, ci prilejul de a învinge un obstacol, de a descoperi forţele vindecătoare ale lui Christos; bătrâneţea nu este suferinţă, căci cu fiece zi ne apropiem mai mult de lumea spirituală; nici moartea nu este suferinţă, căci în Înviere ea este înfrântă. Mai poate fi suferinţă faptul de a fi despărţiţi de ceea ce iubim? Sufletele care s-au pătruns de forţa lui Christos ştiu că iubirea poate împleti legături de la suflet la suflet peste orice piedici materiale, legături indestructibile în Spirit.” De asemenea, „a fi unit cu ceea ce nu iubim, nu mai poate fi suferinţă pentru că nu există pentru noi nimic ce nu am îmbrăţişa cu iubire. A nu obţine ceea ce dorim, nu mai poate fi suferinţă alături de Christos, deoarece simţămintele omului, dorinţele sale se purifică şi se înnobilează, aşa încât, prin impulsul christic, oamenii nu mai aspiră decât după ceea ce li se cuvine. ”

A redobândi conştienţa veşniciei înseamnă vindecare şi eliberare. Prin faptul că lucrurile trecătoare nu mai sunt învestite cu valoare absolută, ele îşi pierd capacitatea de a genera suferinţă. „Contemplarea veşnicului arde, pârjoleşte obişnuita iluzionare asupra lucrurilor. Spiritul dizolvă gândurile care vin de la simţuri, le topeşte.”[2] Astfel multe aspecte ale vieţii care păreau serioase îşi pierd acest caracter şi omul devine, într-un anumit sens, aidoma unui copil.
[1] Rudolf Steiner, Responsabilitatea omului pentru evoluţia lumii, p. 266.
[2] Rudolf Steiner, Creştinismul ca fapt mistic, p. 45.

 

Tags: