Conferinţă despre Paşte şi sufletele popoarelor II

Dr. Lazăr Paşca

Conferinţă sâmbătă, 4 aprilie 1998

Centrul de antroposofie, Bucureşti

În perioada noastră, noi avem posibilitatea să ne încadrăm în mentalitatea Arhanghelului Michael. Dacă ne-am fi născut cu o sută, două sute de ani în urmă, am fi avut posibilitatea  şi obligaţia să ne încadrăm în mentalitatea gabrielică. Sau în mentalitatea lui Rafael şi aşa mai departe. Deci de fiecare dată avem o altă posibilitate. … Şi în această situaţie se întâmplă colaborarea  pe care Michael vrea s-o aducă epocii şi să scoată pe om din ereditate, din mentalitatea inferioară a spiritului poporului – c-aşa cum este un spirit al poporului şi o spiritualitate a lui, să ştiţi că este şi un demon al poporului, o entitate demonică, şi un demon al limbii. N-aveţi decât să vă fi uitat la filmul unui oarecare Pintilie sau la “Branbureala” lui Fellini să vedeţi cum arată limba urîtă – chiar la filmele americane. Să vedeţi vulgarul, argoul şi degradantul  unei limbi. Acolo nu mai este spiritualitatea poporului, acolo nu mai este ceva ce te îndrumă în sus – parcă şi Joyce face acest lucru, sau mai sunt şi alţii  mai înainte care îţi iau argoul şi ţi-l bagă în literatură şi înjurătura… filmul lui Pintilie cu salata a fost ceva cumplit! Dar uitaţi-vă în presă, uitaţi-vă cum vorbeşte lumea pe stradă şi vă lămuriţi. Această degradare a limbii… şi uitaţi-vă la aiureala ce iese într-o zonă în care nu spiritul popoarelor, ci entitatea demonică care se infiltrează naşte ce s-a născut într-o anumită  zonă foarte aproape de noi în Europa, că ăia stau… nu să-şi scoată ochii, aia-i puţin, că tot mai rămâi cu unul; dar ce se face! fiindcă porneşte din această mentalitate. Or efortul lui Michael şi al tuturor spiritualităţilor popoarelor  este de a se ridica la o treaptă superioară de conştienţă şi acest lucru îl promovează antroposofia.

            Deci noi  avem în această epocă şi această posibilitate, şi mai avem încă o posibilitate: toată experienţa noastră din această viaţă este legată de experienţa care se trăieşte în cadrul epocii lui Christos.

*

            Dacă vă aduceţi aminte – cât a fost ieri? 3 aprilie, şi mâine e 5 aprilie, nu? aşa e după călindar – trebuie să ştiţi, sau ştiţi dar nu v-aţi adus aminte, că ieri, Vinerea Mare, vineri, a fost data istorică a misterului de pe Golgotha, sărbătoarea de Vinerea Mare, după acel (…) al Paştelui iudaic, este ca dată istorică 3 aprilie, anul 33. Aceasta este data istorică a evenimentului de pe Golgotha. Astăzi este ziua Sâmbetei Mari. Iar mâine, 5 aprilie, este data istorică a evenimentului Învierii. Or pentru noi, sau pentru zona asta devine extrem de importantă conştienţa, dar şi faptul că întreaga noastră viaţă şi cultură sunt impregnate de elementul creştin, indiferent de structurările sau de alura lui confesională – fiindcă unii se simt foarte bine în rânduiala catolică, care este impresionantă şi te duce foarte frumos şi precis, când nu-şi bagă popii în cap să te conducă chiar chiar de tot, şi altora le vine foarte bine rânduiala protestantă, sau chiar aceste neo-protestantisme care sunt puţin cam… dar uite, ne aduc filme cu viaţa lui Iisus… Sau ceea ce aduce experienţa ortodoxă; dar nu numai cea ortodoxă; vorbim şi de experienţa armeană, experienţa bisericii copte, vorbim şi de experienţa bisericilor maronite, adică  a acelor musulmani creştini şi aşa mai departe. Dar aicea avem acest lucru şi viaţa noastră este plină de acest lucru, şi noi, dacă trebuie să conştientizăm misiunea pe care o au în nivelul superior Arhanghelii unor popoare sau ai unui grup de popoare, trebuie să conştientizăm şi misiunea pe care a avut-o şi o are creştinismul şi misiunea lui Christos. Fiindcă totul este dominat de acest lucru. Şi la toate popoarele lumii, indiferent ce cred şi cum cred, n-au încotro… nu vedeţi că folosesc calendarul după cronologia creştină, şi este ceva care este dătător de ton pe întreg pământul.

            Deci în viaţa aceasta avem de a face cu linia noastră ereditară, avem de a face cu sufletul poporului şi cu cel al popoarelor cu care intrăm pe scurtă sau pe lungă perioadă în contact şi trebuie să facem legăturile şi avem posibilitatea să ne ridicăm la mentalitatea sau la conştienţa generală a spiritului timpului, a Arhanghelului Mihail, ca să putem pătrunde la conştienţa despre importanţa lui Christos. Asta ne aduce o întrupare. Păi întrebaţi-vă atuncea: de unde am avut eu aceste experienţe dacă, să zicem, m-am născut… hai… în China? Atuncea am avut cu totul alte experienţe, altă linie ereditară, altă limbă, altă structurare din  punctul de vedere al conştienţei în legătură cu suprasensibilul, o întreagă istorie şi aşa mai departe, şi am trăit acolo; experienţa mea a fost total diferită de cea de acuma, şi cea de acuma va fi total diferită de cealaltă. Fiindcă acuma avem… trei lucruri: venim cu tot ce am cumulat până acuma. Ce suntem acuma? Suntem punctul ultim. Suntem cea mai desăvârşită posibilitate de formă a noastră în această epocă. Asta suntem acuma. Avem în noi tot ce am câştigat din momentul în care am coborît în Lemuria, ca Eu într-un corp uman şi ne-am  început şirul acestor experienţe – bune, frumoase, urîte, rele; ne-or fi zburat capetele de-atâtea ori prin războaie şi prin asta ni s-a întărit conştienţa de Eu – că se pare că asta era misiunea acestor poveşti… După aceea, în fiecare situaţie am amplificat ceea ce am câştigat, ne-am încărcat cu experienţe noi, în bine sau în rău, după gradul de conştienţă pe care l-am acumulat. În actuala noastră întrupare, aşa cum suntem noi adunaţi aicea, avem însă un lucru în plus faţă de aceste experienţe, dotări posibile şi experienţe posibile pe care le avem când ne vieţuim destinul nostru, viaţa noastră şi aşa mai departe; avem un lucru care este extrem de incomodant: am intrat în contact cu antroposofia… Şi în cadrul antroposofiei găsim o cale de cunoaştere, un model, un model după care putem să ne modelăm, să ne automodelăm, nu numai cum ne modelează destinul. Destinul vine, îţi aduce … cum, vorba aia, “aşa trec zilele mele, una bună, zece rele, şi-aşa trec şi eu cu ele”. Dar acele lucruri te modelează într-un fel sau altul. Şi, mă rog, câştigi, pierzi, asta e altceva, te adaptezi frumos. Dar acuma ai un model, ai un model cosmic, ai un model după care tu te poţi plăsmui după aceasta. Ei, încercaţi să vă plăsmuiţi după calea cunoaşterii, şi o să vedeţi ce minunată şi frumoasă este lupta cu tine însuţi şi să vezi numai cum îţi vine să dai cu tine de pământ, cum n-ar da altul. Fiindcă trebuie să te formulezi într-o altă formă, ştiind că prin tot  ceea ce gândesc, simt şi făptuiesc, eu depun germeni pentru destinul meu viitor – al meu şi al lumii în care îmi voi desfăşura viitoarea viaţă pământească. Să nu credeţi că noi n-am avut nici un fel de legătură cu celebrul război şi că eu n-am avut nici un fel de legătură când au trecut trei săptămâni şi am vorbit cu sute şi sute de ruşi şi am discutat şi cutare şi cutare, ba ne-am mai certat, ba ne-am ameninţat, ăla cu puşca, eu cu toporul, mă rog, treburi din astea – s-au întâmplat şi de-astea în perioada aceea. Să nu credeţi că eu n-am avut legături cu ăia cândva, sau ei n-au avut cu mine. Ne-am întâlnit şi ne-am întâlnit. Deci tot ce se întâmplă în jur şi tot ce s-a întâmplat şi acuma cu noi şi se va întâmpla – har Domnului că din punctul ăsta de vedere nu ducem lipsă şi putem fi extrem de optimişti! Tot ce-i al nostru e pus deoparte şi ne vine exact când ne trebuie mai… mai… mai la timp. Şi atuncea, aici trebuie să te împiedici, atunci vine unul şi îţi pune piedica perfectă, mă rog, ca la football. Aşa…

            Deci, în situaţia asta, noi avem o cale de cunoaştere. Numai cu calea asta de cunoaştere avem situaţia (că) nu ne mai împinge nimeni de la spate s-o urmăm; o faci sau sau n-o faci; te iei în răspăr sau nu; zice: “cum să mă strâng eu, că mă doare!” Vă aduceţi aminte de poezia lui Konrad Ferdinand Meyer; dacă nu, o s-o vedeţi probabil în revistă [1]:

“Pe-ntâiul om l-ai plămădit din lut

Eu va să fiu dintr-o substanţă mult mai dură

Maestre, Doamne, ia-ţi acum ciocanul:

Izbeşte! Piatra Ta sunt eu.”

Numai că treaba asta trebuie s-o faci cu tine însuţi. Şi-apoi vezi cum te doare când dai numai puţin mai tare în tine însuţi, şi nimeni nu-ţi spune “ce-ai cu tine”, sau nu ştiu ce, şi te lasă; şi nici nu trebuie să ştie că ai ceva cu tine (însuţi). …Şi încearcă să te plăsmuieşti, şi încearcă să te faci după modelul cosmic, ştiind că ăla se imprimă, devine destin. Ce facem, şi ce nu facem – că ăsta-i necazul cel mare: de îndată ce-ai luat cunoştinţă despre asta şi nu faci este mai rău dacă faci prost. Că zici: eu fac aia, eu fac aia, şi spui: eu voi face aşa şi aşa. Bun. Şi te rânduieşti de dimineaţă: să fac aia, să fac aia – din punctul de vedere al căii de cunoaştere. După aia te duci aşa uşor: ia să mai sap eu prin grădină, să curăţ nu ştiu ce, şi seara: “vai de mine! n-am făcut!” Să ştiţi că nu te întreabă Arhanghelul Mihail sau Îngerul Păzitor, să spună “Ce-ai făcut?”… “Păi am făcut aia, aia…”   “Păi, zice, eu nu te-am trimis să sapi. Eu te-am trimis să faci exerciţiul cutare. Eu nu te-am să mături, eu nu te-am trimis să spargi (lemne) sau să coşi haine sau să te duci la cumpărături. Eu te-am trimis pentru aia, pentru aia, pentru aia. Păi tu aia trebuie să faci, eu nu pentru asta te-am trimis…”[2] Deci aia ţi-ai făcut-o pe socoteala ta, aia intră în destinul tău… Da’ şi ce faci pe calea cunoaşterii intră în destinul tău. Deci (iată) marea responsabilitate ce apare acuma, în această epocă, din pricina acestei căi de cunoaştere, care – zici: “Mai bine n-o ştiam!” Ei, ce să faci, aşa ţi-ai pregătit… (Dar) aşa o cunoşti, o faci sau n-o faci, o faci bine sau o faci prost, păi asta e: te trezeşti în viaţa viitoare numai cu un ochi deschis, celălalt (cu un văl) pe el, unul vede bine, altul vede rău… asta-i altă poveste. Adică, diformitatea… Modelul ăla este clar şi l-ai urmat – mult, puţin, cât ai făcut din el – sau doar l-ai caricaturizat? Şi atunci cine e de vină? Eu, comoditatea mea, câr, mâr, motivele mele… mă rog… asta-i  altă poveste.

            Deci ăsta este punctul nostru. Şi după aceea măsura în care conştientizăm problematica lui Christos. Şi-acum, să ne gândim că dacă ne luăm după Paştele cosmic, după rânduială, prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară – mâine e duminica Floriilor şi duminica ailaltă e duminica Paştilor. Deci practic este Săptămâna Mare, catolică, Săptămâna Mare cosmică. Ei, în rânduiala ortodoxă a mai intervenit un cui, ca să se mai deosebească unii de alţii… Da’ mă rog… nu-i nimic, căci când prietenii noştri catolici din Apus termină Paştele, atuncea vin şi fac întâlnirile în România, de Paştele ortodoxe, şi atuncea nimeresc dintr-un Paşte într-altul, şi, vorba aia, două sărbători nu strică. C-aşa se duc la maschloch, şi-acolo ăia îi primesc. Deci asta e.                                                               *

            Şi atunci, dacă stăm să ne gândim, luând în considerare calea de cunoaştere creştină, calea de cunoaştere a Iniţierii, ziua cu care începe problematica Paştilor, sâmbăta, este punctată prin faptul că este ziua în care se întâmplă acea iniţiere a lui Lazăr, a lui Lazăr care devine Ioan, discipolul… adică Iniţiatul direct după vechea metodă, lucru care îi face pe ăialalţi să-şi iasă din fire şi să hotărască: “Trădare de mistere şi trebuie pedepsită serios.”   V-aţi întrebat vreodată: toţi ceilalţi au fost prigoniţi – Petru, cutare, toţi, toţi şi nimeni n-a… numai ‘discipolul pe care îl iubea’[3] a fost primit în casă acolo, a asistat la tot ce s-a întâmplat, nimeni nu s-a legat de el, nici nu l-a omorît, nici nimica, ba mai mult,  s-a dus şi a intervenit pentru Petru, a vorbit cu aceia ca să-l bage acolo[4] … De ce? Trecuse printr-un proces de iniţiere. Trecuse… Şi Marele Preot şi toţi ceilalţi treceau şi ei şi nu puteau lua o atitudine faţă de unul care trecuse prin procesul iniţiatic în conformitate cu vechile rânduieli. Asta este poziţia lui Lazăr cel înviat, asta e poziţia. Din pricina aceasta este…  “era cunoscut Marelui Preot”[5] – nu aşa, că te-ai cunoscut la afaceri, că s-a dus ca bijutier să-i facă Marelui Preot nu ştiu ce sau cucoanei, nu e povestea asta. Acest lucru este esenţial.

            În calea de cunoaştere în iniţierea creştină, prima treaptă este acea treaptă a spălării picioarelor. A doua treaptă este cea a biciuirii. A treia treaptă este a cununii de spini. A patra treaptă este purtarea crucii şi răstignirea. Apoi a cincea este moartea şi punerea în mormânt. A şasea este Învierea. Şi a şaptea: Înălţarea la Ceruri.

            Dacă acuma noi trecem – şi pe calea iniţierii creştine se trecea prin această treaptă sub conducerea strictă a superiorului, a spiritualului, a stareţului, cum vreţi să-i spuneţi, şi erau urmărite toate aceste trepte, când se ajungea la treapta ultimă, trebuia să se fi ajuns într-un stadiu în care se dobândea facultatea desprinderii de corpul fizic şi intrarea într-o zonă în care s-a ridicat Cel Înviat după Înviere şi-n care n-a fost înainte de Înviere. Fiindcă El Însuşi a făcut un salt…

            Dacă acuma vreţi să vă gândiţi altfel la ceea ce se întâmplă în Săptămâna Mare, în afară de ce se dă în diferitele structurări sau formule rituale, Duminica Floriilor apare ca o manifestare a vechii conştienţe clarvăzătoare solare. Nu degeaba sunt ramurile de finic, nu degeaba sunt ramurile de palmier – plante solare, care se aduceau la marile perioade de iniţiere. Nu degeaba erau cântele de ‘Hosanna’[6], de ‘Regele care vine’… Şi este ca o izbucnire extatică de bucurie a soarelui care este prezent, a iniţierii solare. Numai că se încheie cu un episod puţin de nepriceput: cu episodul din templu, în care toată povestea acestei mari sărbători se strică prin faptul că se face acolo povestea curăţirii templului, şi asta deja irită, fiindcă era atacată exact afacerea din templu – şi era o afacere foarte bănoasă: veneau bieţii oameni din toate părţile… şi mielul care trebuie să se gătească de Paşti trebuie să aibă anumite lucruri, să n-aibă anumite chichiţe, că altfel ţi-l respingea, şi atuncea ei aveau miei autorizaţi. Şi atuncea îţi dădea mielul autorizat pe banul pe care ţi-l cântărea după cântarul templului şi aşa mai departe. Trebuia să aduci nu ştiu ce jertfă de cutare şi trebuia să fie cenuşa de vacă nu ştiu ce şi nu ştiu cum… ori vacile alea nu le avea decât Marele Preot şi cenuşa aia costa. Deci cererea şi felul în care îţi cerea Iahve cadoul trebuia să fie (…) Porumbeii se aduceau la diferitele jertfe şi trebuiau să fie cutare… Fiecare trebuia să nu aibă chichiţe din alea pe care le ştie preotul sacrificant, ca totul să fie în ritual. Deci această izbucnire extatică, măreţia celui care a coborît, este adumbrită, sau se naşte în lumea de jos, a templului, în lumea banului, în care banul nu mai este aurul solar, ci este aurul pământesc, şi aceasta naşte deja duşmanul.

            Iisus şi cu ucenicii se duc la comunitatea din Betfaghe – Casa smochinului, era comunitatea eseniană – şi petrec acolo noaptea. Şi vin a doua zi, lunea. Şi lunea este întâmplarea cu smochinul.

            Chiar în primul capitol al Evangheliei lui Ioan, este problema aceasta: discuţia aceea, aşa, în doi peri, cu Nathanael[7]: ‘Iată un israelit în care nu este vicleşug.’ – ‘De unde mă cunoşti?’ – ‘Înainte de a te fi chemat Filip te-am văzut sub smochin.’ – ‘A, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!’ Ce vorbă e asta? Dar  când foloseşte expresia ‘te-am văzut sub smochin’, a sta sub smochin, smochinul, sau celălalt, arborele boddhi, era arborele iniţiatic, arborele vechii iniţieri lunare. A sta sub smochin înseamnă a sta în procesul iniţierii tale, şi nu putea asista şi nu te putea vedea că ai stat sub smochin – păi, i-a mai spus şi gradul: ‘Tu eşti israelit[8] în care nu este vicleşug’ – nu putea sta decât cel de-al şaselea şi cel de-al şaptelea, deci cel care-ţi spune “tu eşti ăla” nu putea fi decât superiorul tău, fiindcă ăsta îi dădea, hai să zicem acuma, parola.

            Deci în momentul acesta avem de a face cu smochinul, e lunea smochinului, lunea smochinului care este blestemat în veci să nu mai fie rodnic. Şi se spune iarăşi o poveste: Flămânzind, a vrut să mănânce, şi n-a găsit nimic. Dar se adaugă un lucru şi mai curios: fiindcă nu era vremea smochinelor: Nu era vremea rodului, se terminase cu marea înţelepciune şi iniţiere a Lunii, iniţierea iahveică, se întâmplase ultimul episod în sâmbăta cu învierea lui Lazăr. Şi vechea iniţiere lunară trebuia să dispară, de aceea smochinul a trebuit să se usuce. Iniţierea lunară înceta, începea o altfel de iniţiere. Nu degeaba în zona aceasta i se spune Săptămâna Mare, dar se spune şi Săptămâna patimilor. Nu-i aşa de uşor să renunţi – încercaţi să renunţaţi la toate cunoştinţele şi comorile spirituale ale trecutului şi-o să vedeţi că nu-i chiar aşa de uşor. Greu! ‘Şi-a plecat tânărul c-avea bogăţii multe – nu oi şi vaci, ci avea cunoştinţe.’ Ce greu i-a fost lui Pavel când a trebuit să…

            Marţea, după această punere la punct şi blestemare a smochinului – deci a încetat vechea iniţiere lunară – e primul pas al lor, adică după cel de duminică, povestea cu banul şi cu economicul templului şi aurul solar şi aurul pământesc, este blestemul Domnului, iar marţi începe o zi foarte specială, importantă – nu uitaţi că este ziua lui Marte, este ziua Eului războiului, ziua celui care cucereşte, ziua celui care intră în război, în ‘polemos’… ehei!… războiul minţii este mai cumplit decât războiul (armelor); taie limba… cum nu taie diamantul cel mai fin de Toledo. Şi atunci, vedeţi,  (vin şi spun) saducheii: “Este cutare, este cutare, este cutare…”; ăilalţi aşteaptă (…)  “aşa, aşa, aşa…”; ăia jubilează: “Ia uite, ce bine că   i-a pus la punct pe ăia!”…

(…) de pe Muntele Măslinilor, în care iarăşi aduce Apostolilor în apusul de soare conştientizarea acelei separaţii cum au putut-o vedea jos, în polemos, acelei separaţii între “oi” şi “capre”, şi marea decizie finală. Şi se întâmplă în acea seară: Apostolii trec prin experienţa polemosului de ziua şi prin experienţa acelei viziuni a sfârşitului, a Marii Judecăţi. Dar asta o puteţi face şi dumneavoastră, aveţi Biblia sau vă duceţi la biserică – deşi nu ştiu dacă Denii sunt şi atunci.

            Apoi intraţi puţin, părăsiţi exteriorul şi intraţi miercuri în casa lui Simon Leprosul. Totul se întâmplă în casă; însă în casă se întâmplă nişte lucruri mai particulare. Se pare că era şi Marta, Marta cea extrem de activă, Marta în care este foarte pregnant aspectul mercuric: cine are de-a face cu un Mercur mai activ, Doamne, ce bun îi de avocat, Doamne, ce bun îi de hoţ, Doamne, ce bun îi de slujitor, de servitor! Toate le ştie, toate le face repede. “Tu stai acolo şi asculţi şi nu vezi câte am de făcut, că eu trebuie să fac (cutare şi cutare)…” Este Marta  – şi foarte activă. Este un tip al mercuricului. Celălalt tip al mercuricului este soră-sa, Maria-Magdalena, dar care trece aicea printr-un proces de metamorfoză lăuntrică: presimte toată vâltoarea aceea, din sufletul ei, şi toate acestea… şi trece prin acea transformare. Mercur nu este numai cel cu toate bramburelile acestea, ci şi zeul psihopomp, zeul care conduce Iniţierea. Şi ea trece prin acea metamorfoză. Uleiul respectiv – uleiul ăla de preţ, un alabastru de preţ care, ehei, câtă vâlvă socială a făcut! – nu mai era acuma pentru trupul care trebuia să servească plăcerilor, ci avea virtuţi sanctifiante, era uleiul cu care trupul se sfinţeşte când sufletul trebuie să treacă, mă rog, în… maslu… Şi este ea.   Şi este alt mercuric: vine Iuda, care începe: “Ce, cutare, s-a făcut acest lucru?! Trei sute de dinari!…” Păi trei sute de dinari cântăreau greu în cântarele cu monede de aur şi de argint… “care se puteau da săracilor!” Şi acuma începem povestea socială: noi facem aşa, noi risipim şi, săracii, bieţii stau şi mor de foame… că cu cei trei sute de dinari mâncau două  zile, după aia tot flămânzi erau. Că nu erau flămânzi din pricina că nu le dădea cineva, ci erau flămânzi pentru că nu câştigau ceva. Vorba aia: aşteptau să li se dea peşte, dar refuzau să înveţe să pescuiască. Şi atunci acest lucru îl irită în aşa măsură pe Iuda că pleacă… “şi a ieşit afară-n noapte” E prima data când Iuda iese-n noapte. A stat şi el acolo sus pe Muntele Măslinilor, la apocalipsa de marţi, dar acuma a intrat în casă, a fost întors pe dos – şi alt mercur care iese în noapte cu gândul trădării, şi se duce şi  tratează trădarea. Mercur face figurile astea. Totdeauna aşa te suceşte… nu ştii cum să-l apuci… păi da, mercurul, ia pune mâna pe el, să vedem, poţi să-l ţii în mână, îşi păstrează forma? O dată o ia, ţi se strecoară printre degete. Trebuie să-l îngheţi la nu ştiu cât ca să faci glonţ cu el, ca să-mpuşti ursul polar. Parcă-ntr-un roman al lui Jules Verne e povestea asta… Şi aici avem sâmbăta Eului, a umplerii lui şi a trădării lui Iuda. Dar vedeţi, asta se întâmplă în casă. Se întâmplă într-un loc intim. Când totul se întâmplă afară, are altă ambianţă şi altă structurare. Când se întâmplă pe munte are altceva decât atunci când se întâmplă în casă… şi aici trăim posibilitatea lui Mercur şi a metamorfozelor lui. Asta este în ziua de Denii – după cum ştiu, în biserica ortodoxă în ziua de miercuri. Joia-s cele douăsprezece evanghelii…

            Iar joia, ziua lui Jupiter, avem ceva cu totul particular. Dintr-o dată atmosfera asta se înseninează şi începe discuţia: unde să gătim paştele? Şi atuncea începe problema: “Duceţi-vă acolo unde vedeţi pe un om că duce urciorul  cu apă. Indicaţia era o casă eseniană: ăştia aveau peste tot case, nu ştiu ce… “Duceţi-vă acolo şi spuneţi: Învăţătorul întreabă unde se gătesc paştele cu ucenicii…” Era  ziua în care se jertfea mielul de Paşte, era ceea ce se instituise în vechiul Egipt, era Joia Mare, când în bisericile ortodoxe se face slujba şi pomana pentru ducerea paştilor în biserică, şi se duc oamenii care fac Paştile şi duc de acolo pâinile, prescurile şi vinul şi se face pomana asta, se duc în biserică şi se aşează pe altar până când duminica (de Înviere) când se dau paştile în biserică… Probabil că şi în comunităţile şi în ritualurile catolice există acest lucru legat  de hostia şi de vinul care se dau în această perioadă. Şi aicea, după ce se consumă Paştele tradiţional, în care trebuia să stai în picioare, gata de plecat, şi să mănânci în grabă mielul cu rădăcini amare…  Şi trebuia să se mănânce în grabă şi să nu se zdrobească nici un os. Şi după ce se întâmplă această problemă, însă, aicea începe primul grad al iniţierii creştine. Avem spălarea picioarelor. În Joia Mare începe prima experienţă pentru toată lumea, dacă meditezi asupra spălării picioarelor, acest prim grad al iniţierii creştine, care înseamnă atotsmerenia şi atotveneraţia. Christian Morgenstern are o poezie: “Îţi mulţumesc piatră mică şi mă înclin în faţa ta/ Că ţie-ţi datorez fiinţa-mi vegetală./ Îţi mulţumesc vegetal şi piatră, că voi m-aţi ajutat să ating fiinţa-mi animală./ Vă mulţumesc piatră, vegetal şi animal/ că voi m-aţi ajutat să devin om.” Este această atotsmerenie, şi aceasta o puteţi contempla în plecarea aceea de douăsprezece în faţa fiecăruia, de la Iuda până la Ioan, la spălarea picioarelor. Ei, Petru, pentru că totdeauna avea câte ceva de spus, îl lua gura pe dinainte, protestează, şi i se spun câteva vorbe. Şi după ce se întâmplă acest  ritual, adică vechiul, apare un lucru neobişnuit: apare pâine şi vin pe masă. Exact după rânduiala lui Melhisedec. Şi apare acea problemă a frângerii pâinii, şi i se dă fiecăruia ca într-o ruptură homeopatică, şi a paharului de vin care face înconjurul printre cei doisprezece. Şi  în momentul acela apare acest “unul din voi mă va vinde” şi conversaţia nepricepută cu Iuda, şi iarăşi se spune “Şi a ieşit afară în noapte”. Ei, ce mare ispravă să ieşi afară în noapte! Era însă noaptea interzisă, când au plecat  din Egipt au spus: “Jertfiţi mielul de Paşte, ungeţi usciorii casei cu sângele mielului, ca Îngerul Morţii să vă păzească”. Şi oricine ieşea în noaptea aceea afară se întâlnea cu Îngerul Morţii. Iuda a ieşit afară în noapte – şi era ceva cu totul deosebit. Şi urmează în Evanghelia lui Ioan de la cap.XIII până la al XVII-lea toată acea învăţătură despre iubire şi toate celelalte, şi după aceea, după ce au cântat laude, “au ieşit afară în noapte”. Vă daţi seama, consuşi de Învăţător, merg afară în noapte, şi ajung la Grădina Getsemani, pe Muntele Măslinilor, la Grădina Teascului… şi-apoi mai teasc decât pe Getsemani nu îi trebuie nimănui! Acea stoarcere şi acea încercare de luptă – că aici era lupta cu moartea, şi moartea se străduia să pună mâna pe trup, şi Fiul Omului se străduia şi el să pună mâna pe trup. Şi a fost  toată acea luptă, care a mers foarte profund, până în fibrele cele mai adânci. Fiindcă Luca era medic şi pictor; Luca spune foarte clar: “Şi fiind în agonie, mai vârtos se ruga, de se făcuse sudoarea lui ca picăturile de sânge care picură pe pământ”. Şi cei trei, Petru, Iacob –  frate-său – şi Ioan nu au putut suporta, mereu adormeau, nu se puteau ridica să se menţină conştienţi în acest efort. Şi aceasta este zona, clipa singurătăţii supreme, şi atunci apare Iuda şi se întâmplă actul trădării. Acest lucru este Joia Mare, cu toată încărcătura lui de cunoaştere şi metamorfoza  pe care o suferă Jupiter în acest context. Fiindcă asistăm aicea la înţelepciunea care se transpune în iubire gata să se jerfească.

            Prinderea, biciuirea, încununarea cu spini, pe care le întâlnim în Vinerea Mare, în ziua lui Venus, în ziua consacrată zeiţei iubirii, indiferent că e vorba de zeiţa Aphrodite Pandemia sau Aphrodite Urania, care era zeiţa Venus celestă, ce se întâmplă acolo sunt acea biciuire, încununarea cu spini, purtarea crucii – şi aveţi textul Evangheliei lui Ioan, sunt cele două cicluri de conferinţe în care sunt date în amănunţime treptele de iniţiere şi vă puteţi adânci; dacă nu, puteţi textele din Evanghelii – şi se ajunge la momentul acela al purtării  crucii, şi aicea există o întreagă formulare în toate bisericile creştine, accentuând mai mult o treaptă sau o alta; în practica catolică găsiţi staţiunile, drumul crucii, Calvaria, uneori sunt zone amenajate – cum era la Cluj…   (…) pe care o cam treci cu vederea. Dar este o zonă în care este o linişte ciudată. Ştiţi că clopotele la bisericile ortodoxe din Vinerea Mare nu mai sună, nu bate decât  toaca, din Vinerea Mare până-n dimineaţa Învierii, numai toaca punctează.

            În momentul în care vine Sâmbăta Mare, în momentul acela asişti la un fel de linişte ciudată. Se spune: “Şi ele s-au dus şi s-au odihnit după porunca Legii.” Însă vineri a mai fost ceva: s-a pecetluit piatra mormântului. S-a pecetluit cu pecetea Templului lui Solomon. Nu uitaţi că pecetea lui Solomon – şi citiţi chiar şi în poveştile din “1001 de nopţi” – are o putere extraordinară: ce-ai pecetluit cu pecetea lui Solomon, om, duh, orice, aia pecetluit rămâne. Nu poate să înlăture forţa peceţii decât cel care are pecetea sau Stăpânul, Domnul peceţii. Şi acest lucru este accentuat: pecetea, pecetluirea pietrii, şi în cântările bisericeşti mereu se spune “Piatra fiind pecetluită…” şi iarăşi “Piatra fiind pecetluită…” şi se pune mereu accent pe acest lucru. Vă aduceţi aminte în Apocalips: “Şi a venit o carte cu şapte peceţi şi mă uitam şi plângeam că nimeni în lumea aceasta, nici în Cer, nici pe pământ, nu se găsea în stare să rupă peceţile şi să dezlege secretele ei”. Deci pecetea aceea care este forţa magică supremă asupra oricăruia i se pune pecetea respectivă. Şi sâmbăta totul stă sub acest semn, şi totul stă sub semnul acelei linişti nefireşti, linişti cosmice, cum se spune, ca liniştea de dinainte de ziua întâi a Creaţiei. Aceasta este dispoziţia lui Saturn, dispoziţia celui care are vederea asupra întregului nostru cosmos planetar, a celui care guvernează toată conştienţa istorică, a celui care marchează graniţa între cosmosul nostru planetar şi extra-cosmosul în cadrul căruia suntem înglobaţi.

            Şi apoi apare Duminica Învierii, Duminica Învierii în care experienţa majoră este experienţa mormântului gol şi a ruperii peceţii de cineva, şi din interior, care – aici a fost marea teroare – care era Domnul şi Stăpânul peceţii. Şi dacă în Vinerea Mare s-a sfâşiat catapeteasma templului de sus până jos şi ochii mulţimilor au putut privi în Sfânta Sfintelor – ceea ce era o blasfemie – la fel a fost sfâşiată şi perdeaua cosmică, şi oamenii au putut percepe ceva din lumea zeilor. Aicea realitatea stă acuma în lumea oamenilor, prezentă şi vie, şi se trăieşte această naştere a soarelui spiritual, care nu mai pleacă, ci este unit cu pământul. Şi aicea este veritabila Duminică a Începutului: “…şi Te-ai făcut pe Tine începutul nou, Te-ai făcut pe Tine Adam cel nou”, cum îl numeşte Pavel.

            Cam aceste lucruri ni le prilejuieşte – fiindcă trăim în epoca, în era lui Christos – vieţuirea ce ne-aşteaptă. Trăind în epoca Arhanghelului, începem să pricepem ce este acest Arhanghel luptător pentru Christos, şi cum Arhanghelii popoarelor trebuie să conlucreze cu el pentru acest lucru, iar noi, în linia noastră ereditară, trebuie să folosim ce este pozitiv şi ne duce în sus, şi, cum nu coborîm niciodată singuri – să nu ne iluzionăm! – ci cu Îngerul nostru păzitor, să nu facem abstracţie de el, că el este cel care ne are pe cap de-a lungul tuturor întrupărilor noastre, şi el este imaginea noastră superioară. Noi îl putem ajuta să urce în sus sau îl putem ajuta s-o ia în jos, după cum suntem noi butuc de greu sau de uşor.

            Deci aceasta este posibilitatea pe care noi o avem în această întrupare de a ne ridica, şi toate aceste cunoştinţe nouă ne-au fost posibile numai fiindcă am răzbit la o nouă concepţie despre lume, care ne aduce o altă conştienţă despre linia ereditară, despre spiritualitatea poporului, despre spiritualitatea epocii şi la o nouă deschidere faţă de înţelegerea Misterului lui Christos. Şi în momentul în care aceasta este accentuată, noi ne trăim toate particularităţile, vedem toate diferenţele, le înţelegem şi trăim în aceeaşi structurare şi în acelaşi echilibru ca cei doisprezece – care nu trăiau chiar aşa bine între ei, cu mentalităţile lor, dar oricum, făceau efortul să priceapă pe celălalt, să-l lase să fie el însuşi, dar şi el să se străduiască să fie el însuşi, în contextul posibilităţii de a fi o parte din cel de-al treisprezecelea, din mentalitatea generală umană pe care o aduce acuma modelul cosmic, Omul.

            Şi acest model cosmic, această realitate şi materială, şi ideală şi pe planul noţional, în realitate, Omul, care acuma pentru noi este Adam cel nou, şi chipul după care noi ne modelăm într-o cale de cunoaştere acuma este acesta. Există multe căi de cunoaştere care vizează acest lucru. Există calea la noi a lui Ioan Scăraru cu cele treizeci de trepte după influenţa areopagită. Există în Apus calea lui Toma de Kempis, Imitatio Christi, şi parcă-i tradusă în limba română. Există aceste lucruri. Noi avem acuma acest model cosmic după care ne putem modela, fireşte, dacă nu ne este prea incomodant.

            Deci eu cam astea am vrut să vi le spun acuma, aşa, ca să faceţi o legătură.

            Şi după Paştele noastre ortodoxe ne revedem, înainte de Duminica Tomii.

 


[1] Probabil în nr. 2/1998 al revistei Antroposofia

[2] Vedem astfel într-o nouă lumină aşa-numitele ‘interdicţii’ ale bisericii pentru zilele de sărbătoare: încetarea oricărei munci fizice şi dedicarea pentru o muncă spirituală.

[3] Ioan, 19. 26; 20. 2

[4] ibid, 18. 16

[5] ibid, 18. 15-16

[6] Ioan, 12. 12-13

[7] Ioan, 1. 48

[8] v. şi Rudolf Steiner, Evanghelia după Ioan, Hamburg, 1908, Ed. Arhetip, 1996, p. 82

Tags: