Conduc, deci exist

Marius Gabor

Îmi conduc cu plăcere maşina, mai ales dimineaţa devreme, când încă nu sunt în întregime în corpul meu, când străzile sunt încă goale şi pot să simt uşurinţa cu care merge maşina, puterea motorului, calitatea frânelor, precizia direcţiei. Atunci mă vieţuiesc mai mare decât corpul meu, mă simt extins la dimensiunile maşinii. Vieţuirea spaţiului se schimbă odată cu posibilitatea de mişcare a noului meu înveliş şi îmi place să mă joc cu această schimbare. Nu sunt deloc un Schumacher la volan, ba chiar nu mă consider special înzestrat ca şofer, iar maşina mea nu este una ieşită din comun, ci mai degrabă una modestă. Pot spune însă că mă descurc onorabil la volan. Iar la aceasta m-a ajutat mult calea de şcolire antroposofică. Cum s-a petrecut acest lucru, voi povesti în continuare.

În buddhismul zen există expresia: „Înainte de iluminare taie lemne, cară apă, pregăteşte masa. După iluminare taie lemne, cară apă, pregăteşte masa.” În cazul meu, legat de condusul maşinii, expresia de mai sus ar suna cam aşa: „Înainte de iluminare să conduci maşina fără plăcere. După iluminare, să conduci maşina cu plăcere şi în mod conştient.” Multă vreme am considerat numeroasele călătorii cu maşina ca pe o boală a civilizaţiei noastre, iar poluarea mediului pe care aceasta o provoca mă durea. Însă nu numai condusul maşinii ci, în general, numeroasele datorii zilnice îmi păreau o povară în calea atingerii celui mai important scop al vieţii, dezvoltarea spirituală. Înainte condusul maşinii era cu adevărat un chin. Atitudinea aceasta mi se născuse, aşa cum se întâmplă adesea, în urma unui eveniment neînsemnat: am făcut o greşeală la volan, suficient pentru a provoca un accident, şi am observat că îmi era cu adevărat teamă, că inima îmi bătea mai repede, îmi era foarte cald – şi toate acestea m-au uimit. Cum era posibil să mi se facă frică, de vreme ce totuşi mie nu îmi mai era teamă de moarte? Da, această eliberare de teamă în faţa morţii a fost pentru mine o consecinţă a dezvoltării spirituale, a venit din experienţă şi nu era urmare a unei idei sau unei credinţe oarbe. Iar acum despre acest lucru.

Cum m-am eliberat de teama de moarte? Calea de şcolire antroposofică conduce pe cel ce o parcurge, prin meditaţii şi alte exerciţii, spre un proces de moarte conştient şi treptat. Nu este vorba de o moarte în sens obişnuit, ci treptat, prin exerciţii, se dobândeşte ceva, care în mod normal apare numai odată cu momentul morţii, în acest caz însă odată cu posibilitatea de a reveni la viaţa obişnuită de fiecare zi.

Numeroase alte experienţe legate de aceasta mi-au apărut pe acest drum, însă descrierea lor ne-ar îndepărta prea mult. Acestea m-au condus însa la vieţuirea faptului că omul are şi o existenţă în afara corpului, ceea ce mi-a schimbat în mod corespunzător atitudinea faţă de moarte. Cum puteam să-mi mai fie teamă de ceva ce era numai o trecere într-o altă formă de existenţă? La aceasta se adăuga şi faptul că viaţa în afara corpului îmi părea şi mult mai bogată, mai uşoară şi mai fericită decât viaţa pămâtească, prea adesea istovitoare şi plină de suferinţă. În orice caz aşa mi s-a întâmplat mie, iar după primele experienţe libere de corp s-a născut în mine un adevărat dor de moarte, nu în sensul că doream să mă sinucid – cunoşteam efectele nimicitoare ale unei astfel de fapte – însă aşteptam totuşi cu bucurie evenimentul viitor al morţii şi ca pe o eliberare din adesea anevoioasa viaţă de zi cu zi.

Apoi a intervenit experienţa cu maşina, aşa că, pe de o parte, nu îmi era deloc teamă de moarte, iar, pe de altă parte, în timpul accidentului simţisem teama de moarte. Îmi era teamă şi nu îmi era deloc teamă. Era ceva năucitor. Puteau oare să existe doi oameni în mine? Aşa părea că stau lucrurile. Mai apoi s-au adăugat şi alte experienţe la aceasta, care m-au încurcat mai tare. Astfel, am auzit de discuţia dintre regele Milinda şi înţeleptul Nagasena, din secolul doi înainte de Christos, în care Nagasena arată că sinea, Eul ar fi o iluzie. Apoi au urmat cuvintele apostolului Pavel: ”Nu eu, ci Christos în mine”, care voia să spună că Eul său era totuşi ceva real, iar împlinirea credinţei sale ar fi pătrunderea sinei sale cu Christos. Ceva mai aproape de zilele noastre, Rudolf Steiner a vorbit de o sine inferioară şi o sine superioară. Maestrul în buddhism zen, Taisen Deshimaru, cel care a adus şcoala zen în Europa, vorbea din nou despre inexistenţa sinei în viaţa cotidiană şi de meditaţia zen ca fiind singura cale spre adevărata natură a Eului. O altă părere are însă noul maestru al şcolii prezentului, Eckhart Tolle, care afirmă că adevărata sine poate fi găsită în vieţuirea prezentă, în observarea atentă a lui Aici şi Acum. Toate aceste păreri contradictorii le puteam înţelege pe deplin intelectual, însă unde era adevărul? Părea că mă aflu eu însumi în încurcătura sultanului, care într-o bună zi s-a hotărât să fie el însuşi judecător într-o dispută. Când şi-a făcut apariţia în faţa lui primul dintre cei doi implicaţi în caz şi şi-a expus punctul de vedere, sultanul i-a dat dreptate. Adevăratul judecător a spus însă că trebuia să fie ascultată şi cealaltă parte, care şi-a expus la rândul său punctul de vedere. Sultanul i-a dat dreptate şi acesteia, însă judecătorul i-a spus sultanului că nu se putea ca ambele părţi din conflict să aibe dreptate, întrucât avuseseră totuşi opinii contrare. La aceasta sultanul i-a spus judecătorului că şi el, la rândul lui, are dreptate. Astfel, simţeam că mă aflu şi eu în situaţia sultanului şi trebuia să mă decid care dintre aceşti „specialişti în Eu” are dreptate. Îmi era însă clar că numai cu intelectul nu puteam să ajung la vreun răspuns într-o problemă aşa de complicată.

Din fericire am fost suficient de perseverent şi mi-am continuat meditaţiile. Şi într-o zi am avut o experienţă care m-a ajutat mult în direcţia unui răspuns, şi anume, trăirea naşterii Eului omului. Am putut trăi această naştere în lumea spirituală. Ascensiunea în această lume cere o adâncire meditativă şi mai intensă, în care cel ce meditează trebuie să atingă o linişte sufletească deplină, care îi permite să facă abstracţie de sine însuşi şi să se poată raporta la sine însuşi ca la un străin. Trebuie să te poţi uita cu totul de tine însuţi, să dai la o parte toate sentimentele, gândurile, impusurile lăuntrice sau amintirile. Aceasta este un adevărat salt în nimic, în abis, însă într-o linişte şi trezire depline. Atunci conştienţa proprie se poate umple cu conştienţa unei alte fiinţe şi trăieşti în lumea spirituală, dincolo de spaţiu şi timp, de fenomene şi procese, te afli la izvorul tuturor acestora. Această calitate necesară de distanţare trează de sine însuşi o numim în mod obişnuit dăruire de sine. Cu siguranţă că în viaţa obişnuită trebuie adesea să ne comportăm în mod egoist, dar pentru a ajunge la o cunoaştere superioară trebuie să fim capabili să ne transpunem cu totul în altă fiinţă.

Eul este un vârtej

Odată ajuns în lumea spirituală, am putut cunoaşte naşterea Eului omenesc prin jertfa Spiritelor Formei, aşa cum aceasta este descrisă în scrierile lui Steiner şi, de asemenea, aşa cum în Vechiul Testament este menţionată drept conceperea omului de către Iehova.

Cunoaşteţi anecdota cu maestrul zen aflat pe patul de moarte? Elevii săi îi stăteau adunaţi în jur pentru a putea auzi ultimele sale cuvinte. Maestrul murmură: „Înţelepciunea este un fluviu.” Elevii repetară cu smerenie cuvintele sale, însă după un timp se dovediră încurcaţi. Atunci cel mai apropiat ucenic al său îl întrebă: „Maestre, cum ar trebui să înţelegem aceste cuvinte?” „O.K.”, spuse înţeleptul, „înţelepciunea nu-i deloc un fluviu”. Fără să fiu un maestru zen, aş putea să spun, la rândul meu: „Eul este un vârtej”, iar dacă cineva are o altă părere, pot, de asemenea, să spun: „OK, Eul nu este deloc un vârtej” – însă într-un anumit sens chiar este. În natură iau naştere anumite forme care sunt pe deplin sensibile, însă care corespund în mod exact unor realităţi spirituale ce ţin de domenii mult mai înalte. O astfel de formă este şi vârtejul.

Să observăm în apă un vârtej care s-a separat de masa de apă dar care este totuşi legat de întreg; el îşi menţine o formă de sine stătătoare chiar dacă apa se roteşte permanent în cercuri. Apa se mişcă mult mai repede în interiorul decât în exteriorul vârtejului, se îndreaptă la început spre interiorul şi în josul pâlniei, pentru ca mai apoi să orienteze spre exterior şi în sus. Înotătorii buni din ţinuturile străbătute de râuri mari ştiu că atunci când sunt prinşi într-un vârtej, nu se luptă ca să scape din acesta, ci se lasă să fie purtaţi de vârtej în lăuntrul său, ştiind că după un timp acesta îi va purta singur în afara sa. Pentru a face vizibile aceste mişcări de apă, pot fi picurate în pâlnia unui vârtej câteva picături de lichid colorat, cerneală, de exemplu. Curând se va putea observa cum apar înăuntru încet mai multe văluri delicat colorate ce se rotesc extinzându-se şi concentrându-se, într-o mişcare ritmică, ce prin această extindere de la picătură la suprafaţă indică un proces de eterizare. O altă particularitate constă în faptul că un obiect care pluteşte pe suprafaţa unui vârtej nu descrie un cerc pur şi simplu, ci se mişcă rămânând paralel cu el însuşi indicând astfel permanent aceeaşi direcţie din cadrul cercului.

La fel face şi Eul – creează, acolo unde este activ, forme (în psihologie Eul este definit adesea drept un principiu auto-organizator), aduce ceva mai înalt în ceva mai jos, aşa cum prin pâlnia unui vârtej aerul coboară în apă. Acolo unde are loc pătrunderea a ceva inferior cu ceva superior, direcţia obişnuită de mers a inferiorului va fi schimbată de către superior. Dar Eul nu este acest inferior sau superior, ci el numai dă formă acestor domenii şi dobândeşte prin aceasta ceva ca un extract, aşa cum în exemplul vârtejului de apă vălurile delicate corespund procesului de eterizare. Astfel, toate faptele, procesele unui Eu indică spre un extract, conduc spre izvorul, cauzalitatea lor tot aşa cum un obiect ce pluteşte pe pâlnia unui vârtej indică permanent aceeaşi direcţie. Pot fi descoperite numeroase alte asemănări între Eu şi vârtej – oricine poate face aceasta cu puţină deschidere şi exersare.

Eul aici şi acum

Acum putem să pornim într-o călătorie pe urmele Eului şi să vedem cum şi-a exercitat acesta activitatea sa de „vârtej” în diferite domenii şi epoci. Sus, în domeniul pur spiritual, Eul apare ca fiind o fiinţă spirituală, înrudită cu celelalte fiinţe din acest domeniu. Aici Eul se află în forma originară a naşterii sale cosmice, iar aceasta îmi pare a fi ceea ce Rudolf Steiner a numit Sinea superioară, iar buddhiştii drept adevărata natură a Eului. Cu siguranţă, Eul superior este diferit de cel de fiecare zi sau inferior, pe care în mod obişnuit îl simţim drept sinea noastră, pentru că domeniul în care acesta este activ este supus cu totul altor legităţi. Numai că una este să ai ceva şi alta este să fii şi conştient de acest lucru, ca în zicerea: „Dacă aş fi rege şi nu aş şti-o, atunci nu aş fi deloc rege.” În mod obişnuit nu avem deloc conştienţă de sine în acest domeniu pur spiritual, nu suntem treji în acest domeniu. Altfel spus, Eul nostru superior nu are conştienţă de sine. De aceea cercetarea spirituală percepe cum sinea superioară a omului trăieşte fără să fie conştientă de sine şi, prin urmare, este condusă de alte fiinţe spirituale. Ne este dată totuşi şi în viaţa de zi cu zi o vieţuire a acestei sine superioare, de fiecare dată atunci când simţim că în noi trăieşte ceva mai mult decât omul obişnuit, că suntem mai buni şi mai curaţi ca de obicei. Acest lucru poate fi simţit în special de Crăciun, de aceea Rudolf Steiner a denumit această sărbătoare Naşterea Eului superior.

După naşterea sa „în cer”, sinea îşi urmează drumul în jos, proces denumit în Biblie Căderea în păcat sau Izgonirea din Paradis. Eul inconştient a fost ispitit – povestea şarpelui din Biblie – iar prin acest fapt s-a unit treptat, în cursul timpului, cu domenii inferioare ale existenţei, ajungând până jos, în lumea simţurilor. În această lume în care trăim în mod obişnuit ne este dat ceva ce în domeniile superioare avem numai în mod excepţional: conştienţa de sine.

Această conştienţă de sine nu a avut deloc întotdeauna tăria şi intensitatea de astăzi. Acest fapt aruncă o lumină asupra cuvintelor înţeleptului Nagasena, cum că Eul ar fi doar o iluzie, pentru că aceste cuvinte au fost rostite într-o epocă în care omul se vieţuia mult mai puţin pe sine aici pe pământ. De aceea este de observat că, într-un anumit sens, regele Milinda a fost un premergător al oamenilor de astăzi, întrucât el se vieţuia pe sine ca om întreg numai aici jos pe pământ şi îşi uitase originea sa divină. La fel cum vechii greci spuneau: ”Mai bine cerşetor pe pământ, decât rege în împărăţia umbrelor.” Prin „împărăţia umbrelor” ei desemnau domeniile mai înalte de existenţă , în care omul trăia după moarte. Nagasena dobândise însă, prin şcolirea sa, o presimţire a originii spirituale a omului şi putea de aceea să afirme: Eul de zi cu zi nu se naşte din sine însuşi sau din lumea simţurilor, ci din sinea superioară, ce îşi are deplina realitate în domeniul pur spiritual. De aceea considera el Eul obişnuit o iluzie, un simplu nume.

Trezirea conştienţei de sine a sinei superioare poate fi atinsă numai printr-o şcolire spirituală – acest lucru era fără excepţie cunoscut în şcolile de misterii din epocile trecute, oricât de diferite erau metodele pe care le foloseau. Aceste căi sunt accesibile şi astăzi. În acest sens trebuie să dăm dreptate buddhiştilor, hinduşilor sau reprezentanţilor altor curente spirituale orientale, atunci când aceştia afirmă că Eul nu se află aici „jos”.

Trebuie însă să ţinem seama şi de faptul că de-a lungul epocilor Eul omului s-a dezvoltat în urma diferitelor încarnări. Ceea ce Spiritele Formei au născut la început au fost seminţe care purtau în ele un potenţial de dezvoltare, şi care numai treptat au atins structura de astăzi. În epocile trecute, de exemplu, omul era mult mai mult purtat şi condus de spiritul poporului şi de cel al familiei. Însă numeroasele încarnări prin care a trecut Eul până astăzi nu au determinat numai o creştere şi modificare a Eului din viaţa de zi cu zi, ci şi a sinei superioare, purtătoarea fructelor vieţilor repetate pe pământ. Acest proces poate fi comparat cu procesul de sublimare ce apare la un vârtej, şi anume, printr-o acţiune în domeniile inferioare este dobândit ceva în domeniile superioare. Astfel că astăzi, spre deosebire de epoca în care au apărut curentele spirituale orientale, noi suntem mult mai individualizaţi şi în „domeniile superioare”. Moştenirea perioadelor trecute trăieşte însă mai departe în tradiţiile orientale, iar acesta este un al doilea motiv pentru care şcolile orientale neagă individualitatea.

Să ne îndreptăm acum atenţia mai mult asupra celebrelor cuvinte ale apostolului Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine”. Christos se arată privirii spirituale ca o fiinţă care s-a unit cu Eul său superior (în cazul său, un Eu divin) pe deplin, mai întâi cu Iisus, iar apoi, prin moarte, Înviere şi Înălţarea la Cer, cu întregul Pământ. În cazul acestei fiinţe nu există o separare între un Eu superior şi un Eu de zi cu zi, ci ambele sunt una, astfel că în Christos este rezolvată vechea contradicţie orientală dintre omul obişnuit şi sinea cea adevărată. Acest lucru îl ştia deja apostolul Pavel, care se străduia să se pătrundă cu această fiinţă. Astăzi, după 2000 de ani, cuvintelele sale sunt şi mai valabile şi vor rămâne astfel şi în viitor, numai că noi, în comparaţie cu timpul său, ne-am schimbat, trăim mult mai intens aici şi acum, în lumea simţurilor, iar Eul nostru este mult mai bine diferenţiat şi individualizat, în sensul că: „Eu sunt aşa, iar tu eşti altfel”. Cum stă însă aceasta cu opinia „profetului prezenţei”, Eckhart Tolle, sau, de asemenea, cu concepţiile lui Andrew Cohen, Georg Kühlewind sau autorilor de la Info3 – Felix Hau şi Rolf Heinrich, potrivit cărora sinea adevărată se află cu totul în Acum? După părerea mea, aceasta poate fi considerată drept cea mai mare şi mai importantă descoperire a ultimelor secole! Cu toate că cei amintiţi mai sus tratează lucrurile diferenţiat şi nu putem să-i punem pe toţi într-o oală, totuşi, în mare, ei afirmă că noi suntem capabili, prin exerciţiu, să devenim conştienţi de prezenţa spiritului în lumea simţurilor şi, în acelaşi timp, de naşterea noastră spirituală reală pe pământ. Şi când le spun acestor oameni profeţi, o spun cu toată sinceritatea – nu în sensul biblic, cum că ei ar anunţa ceva din viitor, ci în sensul că ei arată ceva ce este deja dat, însă la început este ascuns.

Cum adică Eul cel adevărat este mai întâi ascuns în Aici şi Acum? Dacă ne îndreptăm privirea asupra omului, aşa cum acesta ni se înfăţişează în existenţa sa, nu găsim neapărat şi această sine superioară – ea poate să fie, însă nu în înfăţişare, nici în voce, nici în mers, nici în haine, iar în acest sens, nici măcar în biografie nu apare, pentru că şi aceasta din urmă ţine de trecut. Se poate însă revela cu adevărat în exercitarea libertăţii, în luarea deciziilor şi ducerea la îndeplinire a acestora. Spus în vorbirea obişnuită, aceasta ar suna cam aşa: Eu sunt aşa cum sunt, cu părţi bune şi rele, cu anumite talente şi slăbiciuni, cu un trecut sau altul, cu acest temperament, cu aceste înclinaţii şi obişnuinţe, însă vieţuiesc toate acestea ca pe ceva care, cu toate că are de a face în mod intim cu mine, totuşi, în această epocă, îmi este ceva dat, iar prin aceasta, îndepărtat de mine. Mult mai mult eu mă identific cu fapta mea, care se întâmplă aici şi acum, pornită din hotărârea mea liberă. Astfel sunt eu cu adevărat şi pot să devin oricând din nou, într-o devenire care ia naştere într-un mod cu totul concret acum. Ce poate apărea într-o astfel de prezenţă a sinei? Putem de exemplu să observăm un lucru în mod conştient şi precis, cu dăruire, şi să gândim chiar din lăuntrul lucrului însuşi. Astfel putem atinge o percepţie pură şi o gândire adevărată fără să mai fim prinşi în propria subiectivitate, ci să vieţuim ceva ca o lărgire a propriei sine. Aceasta corespunde tocmai cu ceea ce căuta Pavel, pentru că omul, prin această prezenţă spirituală ajunge la o întrepătrundere cu fiinţa pe care Evagheliile o numesc Christos. Prin aceasta ne christificăm oarecum activitatea senzorială şi intelectuală, ne christificăm existenţa. Sinea noastră pământească poate deveni astfel o sine superioară, pentru că poate dobândi în sine însăşi calităţi pe care, altfel, le putem dobândi numai în domeniile înalte, pur spirituale. Te poţi îndrepta spre realitatea lui „Nu eu, ci Christos în mine” pe diferite căi, nu numai prin credinţă, mersul la biserică şi rugăciune. Poţi chiar nici să nu cunoşti numele de Christos, dar prin această şcolire a prezenţei să mergi pe un drum modern şi sigur către El. Este vorba de dăruire, atenţie pentru lucrurile mici sau mari cu care oricum venim în contact datorită existenţei noastre în această încarnare. Şi dacă oricum trebuie să facem anumite lucruri, de ce să nu le facem corect? Putem să alegem un anumit ideal şi să îl punem în practică şi astfel vom putea progresa. Cunoaştem atât de multe exemple de oameni care şi-au desfăşurat sinea superioară într-un mod foarte concret Aici şi Acum. Să ne gândim numai la Maica Tereza, la Nelson Mandela sau la Rupert Neudeck – în multe din faptele lor a fost şi este încă pe deplin prezent, cu siguranţă, un Eu superior, spiritual. Putem să practicăm dăruirea menţionată mai sus chiar în timpul unei discuţii „obişnuite”, atunci când nu ascultăm numai pe jumătate, ci urmărim cu adevărat gândurile celuilalt, iar astfel vom mai întreţese ceva mai înalt în fapta noastră. Domeniul în care putem exersa este unul nelimitat – fie că e vorba de felul în care mergem, de cum spunem bună ziua, de modul în care semnăm un cec bancar sau cum conducem maşina.

Cel care, dimpotrivă, îşi caută şi astăzi încă salvarea într-o lume de dincolo, trăieşte în aceeaşi lume cu noi, însă numai cu corpul său. De aceea simt oarecum compasiune pentru cei care încă sunt consecvenţi cu vechile concepţii orientale despre iluzia Eului, pentru că aceştia pierd aşa de mult ocazia să fie prezenţi spiritual, încât sunt în pericolul să fie „absenţi”.

Această descoperire a provocat o revoluţie în mine şi mi-a schimbat cu totul poziţia faţă de lumea simţurilor. Prima dată, după mulţi ani, nu o mai priveam ca pe o povară, ca pe o piedică inutilă în calea strădaniilor mele spre o dezvoltare spirituală, ci am învăţat să preţuiesc corect viaţa şi să mă bucur de ea. Am mai făcut încă două descoperiri după această transformare lăuntrică. Mai întâi, aceea că lumea simţurilor numai aparent este lipsită de spirit, că, în realitate, temeiul pentru aparenta lipsă de spiritualitate se afla în mine şi tocmai practicarea exerciţiilor de prezenţă spirituală îmi putea deschide ochii. Trebuie să admit că anterior, în căutările mele unilaterale spre un spirit de dincolo, eram adesea orb faţă de lumea pământească. Acum am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram, ca de exemplu frumuseţea chipului unui prieten, suferinţa altuia, profunzimea cerului şi multe alte „lucruri mărunte” dar foarte importante ale vieţii. Nu mai puteam trece pe lângă acestea fără să le observ. O altă descoperire a fost aceea că exersarea cucerniciei, dăruririi şi observării Aici şi Acum împreună cu viaţa meditativă mă conduc spre vieţuirea suprasensibilului din natură, din lumea sensibilă.

Cum se situează acum condusul maşinii în lumina acestor lucruri? Sunt în continuare conştient de dezavantajele acestuia, ca cele legate de poluarea mediului sau de diferitele cheltuieli pe care pe presupune, însă cum în orice caz pentru a mă deplasa la serviciu trebuie să mă folosesc de maşină, mi-am propus să fac din condus ceva mai mult decât să ajung într-un loc sau altul, aşa cum spunea în engleza sa eliptică bătrânul şi blândul maestru din cunoscutul film Karate Kid: „Fight no good, but when fight, then win.”, ceea ce tradus în cazul meu ar suna cam aşa: „Driving no good, but when driving, then win.” Dar ce anume câştig astfel? Înainte de toate posibilitatea de a-mi exersa, de exemplu, atenţia, care în timpul condusului maşinii trebuie să fie mai concentrată

decât atunci când megem pe jos; un comportament social, pentru că evident că nu sunt singurul care conduce maşina pe stradă şi astfel intru în interacţiune cu alţi conducători auto; răbdare, pentru că unde poţi găsi o şansă mai bună de a exersa răbdarea decât într-un ambuteiaj?; obişnuinţa de a găsi drumuri noi, de a acţiona la momentul potrivit când trebuie să fac o depăşire; dar, de asemenea, şi probleme morale, ca de exemplu, dacă respect legile de circulaţie sau prefer să conduc după propriile legi, etc. Iar apoi mai există şi mulţimea de greşeli inevitabile la volan la care reflectez pentru a afla ce am de făcut ca să le evit: nu am fost oare suficient de atent, am adormit pur şi simplu, nu mai am reflexe? Şi ce abilităţi noi trebuie să-mi însuşesc pentru a putea remedia lucrurile? Nu sunt minunate toate aceste lucruri?!

Cu binecunoscutele sale cuvinte: „cogito, ergo sum”, Descartes intenţiona să spună că se găsea pe sine însuşi în procesul de gândire; eu însă mă pot găsi pe mine însumi nu numai în acest proces, ci şi atunci când mă aflu la volanul maşinii mele: „Conduc, deci exist”.

Publicat iniţial în revista Info3, aprilie 2005.

(traducere Lucian Popescu)

 

Tags: