Cine sunt Eu?

Ioana Viscrianu

Întrebarea pe care o purtăm cu noi de-a lungul incursiunii noastre pe Pământ, indiferent că avem sau nu conştienţa sau poate vieţuirea directă a adevărului existenţei unor lumi superioare este “Cine sunt eu?”

Trăirea reală a acestei întrebări se ridică din străfunduri sufleteşti de cele mai multe ori ca rezultat al confruntării cu lumea sau ca încercare de înţelegere si evoluţie personală iar răspunsul ni-l dăm de obicei prin a ne aminti de noi şi implicit prin a presimţi, individual, ceva din natura eternităţii fiinţei noastre: “Eu sunt într-un fel acum, însă tot eu am fost, deşi poate altfel, şi acum câţiva ani, şi tot eu sunt încă de atunci când aveam câţiva ani, de când îmi amintesc de mine.” Chiar dacă procesul sufletesc este individualizat şi poate ajunge la conştienţa noastră relativ difuz, mai ales în apoca actuală, îl trăim cu toţii, indiferent de natura vieţii noastre interioare sau de impulsurile pe care le aducem în lume.

Oare nu este întrebarea aceasta cea care exprimă în cel mai simplu dar mai autentic mod căutarea şi totodată afirmarea naturii noastre superioare, apartenenţa la o lume de care ne-am despărţit, poate în cel mai profund şi mai dureros mod în timpurile acestea pentru a reface drumul către ea în mod conştient, din libertate şi pentru a crea totodată, prin însăşi parcurgerea acestui drum ceva ce n-a mai existat niciodată în Univers, ceva ce noi ca omenire suntem responsabili să aducem? Răspunsul îl primeşte fiecare dintre noi, atunci când creează în sine spaţiul necesar sau când se adânceşte în observarea proceselor sufletesc-spirituale umane. În acest din urmă caz se nasc întrebări care ne poartă, pe de o parte, către o cunoaştere obiectivă a omului, iar pe de altă parte către o fortificare în ceea ce priveşte activităţile pe care le desfăşurăm în lume şi mai departe către fapte conştiente, juste din punct de vedere moral.

Privind fiinţa umană în deplinătatea sa, ne referim, din perspectivă antroposofică, la existenţa unui corp fizic, al unui corp eteric sau “al vieţii”, al unui corp astral – cu partea sa superioară formată din sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei – si al unui Eu. Corporalităţile superioare, pe care avem menirea să le dezvoltăm, sunt Sinea Spirituală, Spiritul Vieţii si Omul-Spirit. Eul se manifestă ca Prag între primele trei mădulare, numite şi inferioare şi ultimele trei, cele pe care le vom dobândi prin metamorfoză a celor inferioare în fazele următoare de evoluţie. Plecând de la Eu, omul îşi supune treptat poftele şi pasiunile (ce-şi au sediul în trupul astral), iar în momentul în care există un control total al voinţei asupra acestora, spunem că acel om şi-a transformat corpul astral în Sine spirituală sau Manas. Atunci când ne referim la modificarea obişnuinţelor, a înclinaţiilor, a temperamentului şi a caracterului (purtate de corpul eteric) vorbim despre dobândirea Spiritului Vieţii sau Budhi. Lucrarea asupra corpului fizic şi transformarea sa conduce la cea de-a şaptea componentă a fiinţei umane şi cea mai elevată, Omul-Spirit sau Atma.

Aplecându-ne acum asupra sufletului uman, cele trei forţe definitorii pentru acesta sunt gândirea, simţirea şi voinţa, forţe pe care le regăsim atât în sufletul senzaţiei, cât şi în sufletul raţiunii sau în cel al conştienţei, în forme de manifestare diferite.

Ceea ce ne întâmpină ca întrebare prezentă şi apropiată nouă, dincolo de incursiunea rapidă pe care am făcut-o în descrierea fiinţei umane, incursiune menită creării unei baze pentru cele ce le vom aduce în discuţie în continuare, este “Cum resimţim realitatea Eu-ului, de ce perioadă este legat cel mai puternic începutul vieţuirii acestuia şi ce aduce cu sine acest fapt pentru biografia noastră ulterioară?”

Odată cu intrarea prin poarta naşterii aducem cu noi ceea ce am dobândit în precedentele încarnări. Acest “ceva” se manifestă sub formă de predispoziţii care se exprimă prin calităţile şi talentele noastre dar care ne conduc implicit şi  spre lecţiile pe care le avem de învăţat.

În primii ani ai vieţii, copilul este total deschis înspre lume, am putea să spunem că se identifică cu aceasta, neavând până în jurul vârstei de 3 ani o conştienţă de sine. Pe parcursul copilăriei si adolescenţei părinţii şi educatorii sunt cei care, prin ceea ce îi oferă celui de care sunt responsabili, în moduri diferite, vor duce la metamorfoza predispoziţiilor cu care a coborât în lumea aceasta fiinţa sufletesc-spirituală impregnând corpurile eteric şi fizic. Procesul amintit este mult mai amplu, însă pentru subiectul de faţă este important să vedem în ce context începe să se manifeste fiinţa Eului.

Un copil nu poate dezvolta anumite calităţi specific-umane decât prin contactul direct cu fiinţe omeneşti. Astfel, de la naştere copilul este preluat în grijă de părinţii la care a coborât spre a-l îndruma şi educa în următorii ani din viaţă.

Dacă ne imaginăm un arc de cerc şi privim ceva mai departe de momentul naşterii, căutând să vedem când se încheie procesul de educaţie şi sprijinul primit din partea educatorilor şi părinţilor, vom găsi în jurul vârstei de 21 ani, în sufletul tânărului, o imagine a unui prag, căci el stă în faţa lumii cu tot ce a dobândit pănă acum, aflând necesitatea asumării unei responsabilităţi, a începerii unei plăsmuiri personale în lume. Tot acum, poarta lecţiilor pe care le are de învăţat, de conştientizat, se deschide, creându-i posibilitatea participării în mod activ la ţesătura propriului drum prin viaţă, prin alegerile pe care le face.

Putem să comparăm acest moment cu un inspir adânc, o concentrare în sine şi implicit o centrare, faţă de expirul sufletesc din primii ani ai vieţii. Pe tot parcursul vieţii omul trăieşte acest proces de adunare în sine-dăruire către lume, proces ce apare în legătură cu Eul, însă în jurul vârstei de 21 de ani începe în mod pregnant manifestarea sa, manifestare mai mult sau mai puţin conştientă. Sentimentul prin care ne traducem această realitate este unul de singurătate, de desprindere de ceea ce am trăit până în acel moment şi de responsabilitate asupra evoluţiei noastre de acum înainte.

În literatura antroposofică se vorbeşte despre o a şaptea naştere şi ultima, la vârsta de 21 de ani, cea a Eului. Asta nu înseamnă că până atunci Eul nu a fost în legătură cu fiinţa omenească respectivă, ci doar că la această vârstă el este eliberat, începe să acţioneze deplin. Am vorbit despre “bagajul” pe care îl aducem în noua viaţă, odată cu naşterea. Eul este cel care poartă ceea ce am dobândit în încarnările precedente, dar şi cel care va păstra ceea ce “adunăm” ca experienţe în viaţa aceasta, “bogăţie” pe care o vom prelucra între moarte şi următoarea naştere şi vom adăuga la ceea ce aveam deja. Faţă de naşterea fizică şi primii ani din viaţă, perioada 21-28 de ani este una polară dar legată de prima, prin faptul că modul în care am intrat în contact în primii ani de viaţă cu realitatea fizic-senzorială va crea bazele felului în care ne vom raporta la lumea exterioară. Astfel, avem pe de o parte procesul educaţiei ca esenţă manifestă prin judecăţile, preconcepţiile sau din contră, obiectivitatea şi libertatea în faţa lumii. Însă pe de altă parte, începând cu naşterea Eului, cu deplinătatea sa, ne putem autoeduca, iar forţele cu care lucrăm în acest sens sunt gândirea, simţirea, voinţa.

Vom încerca sa nu luăm ad-literam pragul de 21 ani, ci doar ca orientare în biografia umană, căci esenţial este să desprindem, fiecare dintre noi, nişte legităţi pe care să le recunoaştem şi apoi să lucrăm asupra noastră, înspre însănătoşirea vieţii sufleteşti. Spre expemplu, realizarea Eului începe undeva în jurul vârstei de 18 ani, moment marcat în viaţă de finalizarea unui ciclu de studii şi necesitatea alegerii unui drum care să contureze viitoarea profesie, deci am spune că la 21 de ani are loc o “îndeplinire”, o dezvăluire a naturii Eului.

Deşi individualizat, sentimentul despărţirii de lume şi necesităţii plăsmuirii unui drum în viaţă apar în sufletul oricărui tânăr, cu atât mai mult cu cât idealismul este specific la această vârstă. Tânărul este gata să facă orice pentru a crea în lume ceea ce el resimte ca fiind visul său, însă de multe ori nu găseşte condiţiile necesare suportului unui asemenea vis. Va lupta un timp pentru a găsi condiţiile necesare împlinirii visului său şi va afla, ceva mai târziu că există şi o cale interioară care conduce la realizare, printr-o lucrare asupra Eului. Când aceste două extreme îşi găsesc loc în suflet, tânărul va conchide că educarea interioară este o condiţie necesară pentru a putea acţiona într-un mod “revoluţionar” în societate. Însă cum se petrece această autoeducare şi implicit realizarea unor fapte mai apoi?

Forţele cu care noi lucrăm în mod direct şi care acţionează asupra Eului sunt gândirea, simţirea şi voinţa. De fapt, prin intermediul acestora noi aducem ceva nou, irepetabil în lume. Pentru a înţelege care este procesul, ne vom folosi de exemple cât mai apropiate nouă.

Să presupunem că auzim de un accident, iar persoana care ne prezintă evenimentul nu-şi poate da seama cum anume s-a petrecut acesta, însă ne povesteşte în ce poziţie se aflau maşinile, unde erau lovite, condiţiile meteorologice, etc. Din povestirea sa, noi putem reface, logic, ceea ce s-a întâmplat, luând în considerare, poate, un element pe care povestitorul nu l-a crezut neimportant atunci când a încercat să-şi explice fenomenul. Procesul prin care trecem astfel este unul de logică pură, proces desfăşurat la nivelul gândirii. Deşi poate părea banal, ceea ce noi putem, începând cu o anumită epocă a dezvoltării, să creăm drept legături logice în lumea aceasta, este ceva absolut nou, pe care îl aducem şi pe care îl integrăm Eului nostru.

Acum să ne imaginăm că stăm pe o bancă şi privim spre doi copii care se joacă. După un timp sau poate destul de repede, răsare în noi un sentiment de profundă bucurie, care nu are o legătură directă cu ei, cu fiinţa lor, în timp ce, spre exemplu, mama copiilor este iritată de faptul că ei stau pe jos, într-un loc murdar sau ţipă. Acest sentiment, de bucurie, este, din nou, ceva ce creăm noi înşine. Astfel sunt şi exaltarea, comicul, umorul pe care ni le poate trezi ceva din lumea în care trăim. Toate sunt legate de simţirea umană.

Pentru a înţelege ultima categorie de procese pe care le creăm, va trebui să precizăm că există în oameni două tipuri de credinţe în privinţa evenimentelor sau a persoanelor cu care se întâlnesc. Prima ar fi că ele sunt aleatorii, întâmplătoare, că poate există vreo legătură dar aceasta este bazată pe circumstanţe exterioare iar a doua ar fi că ele sunt predestinate şi că eventual noi trebuie să le primim ca atare, întrucât oricum se va întâmpla, în relaţia cu omul sau evenimentul respectiv ceea ce trebuie să se întâmple, conform unei voinţe mai înalte sau conform karmei pe care o avem de compensat. Ambele sunt reale, dar luate împreună şi nu separat, şi mai ales integrate pentru a forma o viziune unitară. Avem, pe de o parte, întâlniri cu evenimente karmice şi implicit cu persoane cu care avem ceva de compensat, însă ceea ce facem în această privinţă ţine de libertatea noastră. Să presupunem că doi oameni au un conflict. Unul dintre ei îl înţelege pe celălalt şi naşte faţă de el toleranţă şi iubire umană, acţionând pentru a media conflictul, căci a lucrat cu sine în acest sens, şi-a metamorfozat nişte trăiri, iar celălalt nu poate trece peste eveniment, rămânând ancorat în judecata aspră faţă de cel cu care s-a certat. În felul acesta vedem cât de diferit este modul în care pot acţiona doi oameni în aceeaşi situaţie. Această acţiune a noastră în relaţiile cu ceilalţi sau ceea ce de-a lungul istoriei omenirii am întâlnit drept sentiment al datoriei faţă de ceilalţi şi faţă de lume este al treilea element de noutate. Pe de altă parte, o serie de întâlniri sunt legate de anumite circumstanţe, nu sunt “predestinate”, să zicem, însă ceea ce facem noi în aceste circumstanţe este de aceeaşi calitate cu ceea ce am face în cazul unor întâlniri care au o cauzalitate de ordin karmic.

Astfel vedem cum se unesc cei doi curenţi despre care am vorbit anterior, numindu-i inspir-expir: cel de lucrare interioară şi cel de lucrare exterioară.

Dacă înţelegem şi vieţuim toate aceste procese putem să ne răspundem fiecare la întrebarea “Cine sunt Eu?”, căci răspunsul nu poate fi decât individual. Nu putem să ne referim la altul ca fiind “Eu” ci “Tu” iar epoca în care acelaşi “Eu sunt” era valabil pentru o linie ereditară sau pentru un grup este demult apusă, deci nu putem da un răspuns general valabil.

În final, ceea ce vieţuieşte tânărul în jurul vărstei de 21 de ani este ceva din ceea ce-şi va afla realitatea deplină într-o etapă ulterioară a evoluţiei omului, realitate care este valabilă în prezent pentru biografia umană, pentru lucrarea din Eu asupra noastră şi asupra lumii.

Acest Ceva este trecerea omului de la stadiul de Creaţie la cel de Creator.

Tags: