Ce face îngerul în gândirea noastră?

Marius Gabor

Îngerii sunt peste tot: apar în filme, sunt redescoperiţi în cărţi. Cum ne putem însă apropia de această realitate cu o conştienţă liberă de prejudecăţi? În loc să cădem în sentimentalism sau într-un entuziasm naiv în faţa imaginilor cu îngeri, acest articol se îndreaptă spre strădania de a descoperi diferitele trepte ale lumii îngerilor prin adâncirea în procesele de gândire vie sau în cadrul întâlnirilor dintre oameni. De asemenea, în aceeaşi perspectivă, este propusă o cale modernă de a înţelege şi a ne situa faţă de Crăciun şi alte sărbători ale anului.

Sărbătorile anului sunt porţi spre cer. Cu deosebire în perioada Crăciunului, printr-o strădanie relativ mică, putem vieţui apropierea lumii spirituale. Atunci sufletul nostru simte o profunzime specială, entuziasm, puritate, străluminare. „Copilul spiritului în sânul sufletului”, în termenii lui Rudolf Steiner, se poate naşte în fiecare dintre noi în fiecare an de Crăciun. Putem să avem şi sentimentul că această naştere este ocrotită de îngeri, care în această perioadă din an sunt mai apropiaţi de pământ ca niciodată.

Însă în perioada actuală ne este din ce în ce mai dificil să lăsăm să ne apară în suflet dispoziţia de Crăciun. După cum se poate observa în zilele de Crăciun, această dispoziţie apare tot mai puţin „de la sine”. Nu mai este suficient doar să privim bradul de Crăciun, să ascultăm colinde, să ne reamintim de copilărie sau să citim pasajele corespunzătoare din Evanghelii. Se poate ca inima să se simtă mişcată de toate acestea, capul însă se reîntoarce repede la ale sale şi cât ai clipi dispoziţia dispare. Trăim cu toţii mai mult sau mai puţin în separarea dintre cap şi inimă, suntem rupţi lăuntric între, pe de o parte, singurătatea, claritatea, uscăciunea şi siguranţa capului şi, de cealaltă parte, strădania surdă, neclară a inimii spre unitate şi armonie. Nu există o perioadă din an mai potrivită decât Crăciunul, când cu toţii veţuim drama faptului că trebuie să se întâmple ceva ce în cele din urmă nu se mai întâmplă. Aşteptăm în străfundurile sufletului, fără să ne fie însă prea limpede, naşterea „Copilului spiritului în sânul sufletului”, care să ne poată vindeca din nou. Acesta este şi motivul depresiilor tipice din perioada premergătoare Crăciunului, mulţi oameni ajungând atunci până la intenţia de sinucidere.

Ce să facem însă atunci când nu ne putem situa corect faţă de acest eveniment? Să încercăm să uităm de noi mergând la shopping sau plecând în concediu într-o insulă însorită din sud? Sau să căutăm noi căi prin care să reatingem unitatea şi să ne vindecăm lăuntric? Despre o astfel de cale aş dori să povestesc aici, o cale potrivită conştienţei moderne a timpului în care trăim, care s-a eliberat de vechile tradiţii şi care vieţuieşte în sine însăşi tot mai intens singurătatea, sărăcia lăuntrică, dar, în acelaşi timp, libertatea şi individualizarea. În astfel de oameni, în perioada Crăciunului, se pot naşte pe deplin justificat întrebări de genul: cum ne putem apropia de îngeri? Cum putem să facem să se nască din nou în noi dispoziţia de Crăciun?

Sfârşitul epocii imaginilor

Există nenumărate imagini care înfăţişează îngerii ca pe nişte fiinţe frumoase şi înaripate. Aceste poze chiar corespund obiectului, deoarece aripile arată capacitatea îngerilor de a se înălţa în planuri superioare ale existenţei, iar înfăţişarea frumoasă este o expresie a bunătăţii lor suprapământene (se vorbeşte despre o „răbdare de înger”). În realitate însă astfel de expuneri nu ne mai sunt astăzi de mare ajutor, chiar descrierile concrete de îngeri ale oamenilor care i-au perceput, inclusiv textele corespunzătoare din Biblie. Motivul se află în constituţia sufletească a oamenilor din prezent, care nu mai permite o vieţuire nemijlocită a spiritualului prin intermediul imaginilor. Aceasta este consecinţa supremaţiei intelectului: nu mai căutăm spiritualul sub forma imaginilor divine, ci în percepţii şi gânduri. Ne spunem cu toţii mai mult sau mai puţin conştient: ceea ce nu pot să înţeleg nu poate să aibă vreo existenţă pentru mine.

Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. În epocile anterioare, imaginile şi cuvintele cu conţinut imaginativ au vorbit mult oamenilor. Până în perioada Evului Mediu misionarii creştini obişnuiau să se folosească de cuvinte rostite într-un anumit fel. E vorba de un limbaj ce mergea de la inimă la inimă, pentru care conţinutul de gândire nu era aşa de important şi nici nu era conştientizat. În acest mod s-a putut răspândi creştinismul cu o forţă pe care astăzi nu ne-o imaginăm. În acelaşi sens poate fi înţeleasă forţa cu care puteau acţiona imaginile şi în cultul icoanelor din Europa de răsărit. De exemplu, în faţa tabloului ce o înfăţişa pe Sfânta Fecioară cu Pruncul credincioşii vieţuiau în mod direct spiritualul. Ecouri ale acestui tip de credinţă mai pot fi găsite încă astăzi în răsărit, însă întotdeauna legate de o structură sufletească care nu se mai potriveşte cu actuala concepţie despre lume.

Chiar şi astăzi apar mereu rămăşiţe ale acestui tip de comunicare de la inimă la inimă în care capul este lăsat la o parte. Însă ceea ce nu mai corespunde cu timpurile este capturat şi folosit în scopuri malefice. Un bun exemplu în acest sens sunt discursurile naţionaliste, care se adresează nemijlocit inimii oamenilor şi întunecă limpezimea capului. Naţional-socialismul german din perioada lui Hitler sau „purificările etnice” din fosta Iugoslavie nu ar fi fost posibile fără acest abuz. Astăzi forţe demonice îşi realizează scopurile lor întunecate folosindu-se de anumite capacităţi ale oamenilor care puteau fi folosite în mod justificat până în perioada Evului Mediu, iar în estul Europei încă câteva secole mai târziu. De aceea trebuie să ne fie clare consecinţele unei astfel de atitudini: cine se aşteaptă astăzi să întâlnească spiritualul în forme imaginative, fără să se străduiască să-şi cultive forţele de gândire, acela pregăteşte calea forţelor răului. Neconştientizarea acestei legături explică marea răspândire a naţionalismului în răsărit. Aici biserica ortodoxă cultivă în continuare cu putere vechea structură sufletească, ceea ce conduce la apariţia de fenomene monstruoase. Nu este un fenomen rar în biserici unirea manifestărilor de ardoare religioasă cu cele de naţionalism extremist. Ceea ce la început poate părea drept un lucru inofensiv, căutarea spiritualului sub o formă sufletesc imaginativă, poate avea consecinţe distructive dacă nu suntem suficient de treji.

Misterul gândirii

Am înţeles că trebuie să fiu atent la un astfel de mod de acţiune. Însă la ce îmi foloseşte în realitate să înţeleg ce e cu îngerii, abstracţie făcând de faptul că aceasta este o nevoie lăuntrică a mea? Este evident faptul că în viaţa obişnuită pot să înţeleg numai acele fenomene pentru care am noţiunile corespunzătoare. Odată un membru al unei populaţii de baştinaşi nou-descoperite ce trăia prin pădurile amazoniene a fost transportat cu un elicopter într-un oraş mare modern. Era prima confruntare a acelui om cu civilizaţia modernă. Întrebat fiind mai apoi ce anume îşi aminteşte din vizita sa în oraşul modern, el a răspuns că îşi putea aminti de două plante – acestea făceau parte din lumea lui, pentru acestea el avea noţiuni. Opusul acestui experiment ar fi omul modern ce trăieşte în oraş, care dacă ar călători într-o junglă nu ar vedea altceva decât tot felul de plante mai mari sau mai mici. Nu altfel stau lucrurile cu noţiunile despre lumea spirituală: fără acestea pot să văd multe, fără să şi înţeleg însă ceva. Acest lucru se poate spune că nu este valabil pentru cei ce nu pot percepe îngerii. Însă după moarte vom putea cu toţii să vedem îngerii. Potrivit unei anumite concepţii, imediat după ce mor, oamenii sunt inconştienţi, se comportă ca nişte somnambuli, iar această stare durează mai mult sau mai puţin, până ce sufletul lor se purifică suficient de mult de lumea simţurilor, pentru a se putea trezi faţă de spirit. La tibetani, care mai aveau încă o clarvedere naturală, exista obiceiul ca morţii care nu se preocupaseră prea mult în timpul vieţii cu cele spirituale să fie ajutaţi prin meditaţii şi rugăciuni de călugări mai avansaţi, pentru a conştientiza că nu se mai află în corp şi că au trecut pragul şi se află în lumea spirituală. Poate că sună comic, însă de fapt este tragic că mulţi oameni încearcă după moarte să facă exact aceleaşi lucruri pe care le făceau în trupul fizic, ca de exemplu, să muncească, să conducă maşina, să meargă la cumpărături. Dar chiar şi atunci când, după moarte, te-ai „trezit”, nu ai în faţă întreaga realitate a lumii spirituale. În lumile superioare omul poate să gândească (şi, prin aceasta, să şi perceapă în acelaşi timp) numai lucrurile despre care şi-a făcut noţiuni aici pe pământ şi care au corespondent în lumea spirituală. Pentru restul realităţii omul rămâne orb. Dacă vreau ca după moarte să pot percepe şi cunoaşte mediul spiritual în care mă aflu, atunci trebuie ca încă din timpul vieţii să-mi fac noţiuni cu privirea la acesta.

Mai există încă un motiv pentru care trebuie să ne formăm reprezentări despre spirit. Poate că deocamdată numai puţini oameni au percepţii spirituale în actuala încarnare (cu alte cuvinte sunt „clarvăzători”). În vieţile următoare lucrurile vor sta însă altfel. Structura noastră se va modifica în viitor şi vom fi cu toţii într-o măsură mai mare sau mai mică „clarvăzători”, şi vom avea în mod natural percepţii spirituale. Dacă însă nu ne vom pregăti acum pentru această clarvedere cvasi-naturală din viitor, prin reprezentări corespunzătoare despre spirit, atunci vom întâmpina dificultăţi în acea perioadă, prin faptul că sau vom considera aceste percepţii drept „iluzii” sau le vom influenţa prea mult cu propria noastră coloratură sufletească subiectivă.

Ne întoarcem astfel mereu la semnificaţia gândirii pentru omul modern. Dintre cele trei forţe sufleteşti ale omului – gândirea, simţirea, voinţa – gândirea ne este cea mai apropiată. Se poate că pentru un om sau altul simţirea sau voinţa să aibă o importanţă personală mai mare. Oricine poate însă uşor să îşi dea seama de faptul că numai prin gândire poate dobândi o conştienţă chiar şi despre aceste forţe sufleteşti. Niciun alt proces sufletesc nu ne este atât de apropiat, atât de limpede şi clar ca gândirea. Aici, prin „gândire” nu mă refer la forma de manifestare seacă, intelectuală, la faptul de „a avea gânduri”. Pentru că, în adâncul său, gândirea poartă toate în sine toate nuanţele şi aspectele pe care le întâlnim în simţire şi voinţă.

Ce face omul atunci când gândeşte? Uneşte o percepţie cu o reprezentare sau cu o noţiune sau uneşte două sau mai multe noţiuni, potrivit naturii acestora. Stă în natura noastră de om faptul că lumea ne apare separată în percepţii şi gânduri. În realitate lumea este o unitate în sine şi numai bunele fiinţe divine au făcut aşa încât ea să ne apără nouă separată în fragmente şi numai prin propria noastră activitate să putem ajunge din nou la unitatea originară. Aşa că începem cu un gând şi legăm de acesta un altul şi din nou altul şi aşa mai departe, pentru că nu putem să vedem de la început legăturile dintre diferite reprezentări, noţiuni şi idei. Cu toţii gândim discursiv şi aşa ne străduim pas cu pas.

Nicio altă fiinţă nu gândeşte ca omul. O anumită plantă sau un anumit animal nu pot să gândească, ci numai „sufletele grup” supraordonate acestora pot gândi. Aici putem aminti de fiinţele elementale, cărora le este proprie o anumită formă de gândire, însă una mai degrabă instinctivă. O fiinţă elementală îndeplineşte întotdeauna o sarcină ce i-a fost dată. Fiinţele elementale sunt în realitate, în domeniul forţelor de viaţă, legi spirituale devenite ale diferitelor procese şi activităţi din domeniile naturii. De aceea o fiinţă elementală „ştie” încă de la început, fără vreo strădanie, cum stau lucrurile şi ce este de făcut în domeniul ei de activitate. De asemenea, un înger gândeşte altfel decât omul. Lui îi apar gândurile ca într-un fel de contemplare spirituală, totul este dat direct sub forma unui întreg.

Motivul pentru care omul gândeşte într-o manieră diferită stă în faptul că el îşi foloseşte pentru aceasta corpul său fizic, creierul. Iar aceasta permite o percepere a gândurilor numai în timp. Celelalte fiinţe menţionate aici gândesc cu ajutorul corpului lor eteric, care le împărtăşeşte ca într-o străfulgerare, în afara timpului, întregul unui lucru corespunzător unui gând. De exemplu, ca să mă cunoască, un înger nu trebuie decât să mă contemple şi va avea în faţă tot trecutul meu şi toate posibilităţile mele de destin din viitor.

De ce au hotărât zeii să facă pe om atât de imperfect? Tocmai pentru că această imperfecţiune poate să aducă omului cel mai mare câştig. Atunci când îmi fac gânduri despre un lucru trebuie să depun o activitate pe care nicio altă fiinţă nu o poate face. În acest fel eu mă unesc cu eternitatea. Dacă gândurile mi-ar fi date pur şi simplu aşa cum sunt date unui înger, atunci nu m-aş putea lega în realitate cu nimic. Sufletul meu înalţă o mică parte din lume atunci când îmi fac gânduri despre aceasta. Astfel că pot spune că sunt creatorul unei lumi în continuă devenire, o lume nouă, care apare în sufletul meu prin propria mea activitate liberă, şi care fără mine nu ar putea apărea. Omul a fost făcut de zei să „gândească în carne”,ca el să poată înnoi lumea în sine însuşi şi să devină creator de lume. Filozoful scolastic Scotus Eriugena a exprimat acest lucru astfel: omul devine ceea ce gândeşte – o lume cu totul nouă, cu alte cuvinte.

În căutarea îngerului

Unde vom găsi însă îngerul, cum îl putem înţelege? O cunoaştere a ierarhiei îngerilor din experienţă proprie nu este posibilă decât printr-o şcolire ezoterică. Însă mai există o posibilitate de a veni în intimitatea îngerilor – prin observarea în sine însuşi şi adâncirea proceselor înrudite cu cele ale treptelor de conştienţă ale îngerilor. Scotus Eriugena spunea că omul este „atelierul tuturor fiinţelor”, pentru că în om, într-un fel sau în altul, sunt conţinute toate fiinţele. În continuare intenţionez să arăt modul cum în mod tainic în om pot fi găsite formele de conştienţă ale diferitelor ierarhii de îngeri, atunci când omul le caută în propriile procese de gândire şi în diferitele etape din cadrul întâlnirilor cu alţi oameni.

Nu toţi îngerii sunt la fel, ci aparţin aşa-ziselor ierarhii divine. Există nouă astfel de trepte ierarhice, iar fiinţele de pe o anumită treaptă sunt cu totul diferite decât fiinţele de pe o altă treaptă inferioară sau superioară, la fel cum pe pământ plantele, animalele şi oamenii formează trepte diferite. În ciuda deosebirilor, există asemănări suficiente între îngerii aflaţi pe câte trei trepte, astfel că o cale de a înţelege fiinţele ierarhiilor este de a descoperi în noi înşine aceste trei forme de conştienţă corespunzătoare.

Cea mai apropiată treaptă de oameni o formează îngerii. Ei au prima formă de conştienţă dintre cele superioare menţionate. Îngerii pot fi descoperiţi când, de exemplu, ne îndreptăm atenţia asupra naşterii gândurilor în noi înşine. O parte a muncii îngerilor constă în a ne ţese firul gândurilor, astfel încât noi să putem percepe legăturile dintre gânduri. Această activitate poate fi observată uşor în special la copii. Acest lucru este posibil pentru că, aşa cum am spus deja, îngerii gândesc în corpul eteric. Aici plăsmuirile de gânduri apar nemijlocit ca întreg, fără să fie colorate de plăcere sau neplăcere, dorinţe sau reprezentări fizice. Sarcina îngerilor este de a ne ne mijloci aceste plăsmuiri. Pentru a folosi o comparaţie: dacă fiinţe cu o astfel de formă de conştienţă ar vrea să construiască o casă, atunci ele ar şti încă de la început totul despre această casă, fără să aibă nevoie să facă vreun plan sau să reflecteze asupra casei. Noi ca oameni ne putem educa propria capacitate de gândire astfel încât să ajungem să aducem sub formă de întreg plăsmuirile noastre de gânduri. Atunci începem să gândim noi înşine îngereşte şi să ne emancipăm în acelaşi timp în acest domeniu de munca îngerului. Dacă un om reuşeşte să gândească îngereşte, atunci îşi va elibera îngerul de la această muncă, iar acesta se va putea astfel dărui altor sarcini.

Atingem o conştienţă de înger în cadrul întâlnirilor cu alţi oameni atunci când reuşim să reproducem exact gândurile altcuiva, când, cu alte cuvinte, îl înţelegem pe celălalt, ceea ce nu înseamnă deloc că şi suntem de acord cu judecăţile sau opiniile sale. Pentru aceasta trebuie însă să preluăm gândurile sale fără influnţa reprezentărilor, dorinţelor sau sentimentelor noastre. Cu toţii ştim că putem face acest lucru. Cu toate acestea nu ne este de loc uşor, ci, dimpotrivă, în viaţa obişnuită o astfel de atitudine este mai degrabă o excepţie şi necesită o strădanie specială din partea noastră. Cultura noastră este mai degrabă una a voinţei de a nu-l înţelege pe celălalt şi este de ajuns să aruncăm o privire în mass-media pentru a observa cât de des anumite declaraţii parţiale sunt prezentate ca întreg. În politică aceasta constituie o tehnică obişnuită. În Evul Mediu de exemplu era cunoscută importanţa înţelegerii celuilalt, astfel că în expunerile publice ale filozofilor exista obiceiul ca mai înainte să fie redată cât mai exact, cu propriile cuvinte, expunerea celuilalt şi abia apoi să fie exprimată opinia proprie referitoare la subiect. Nu trebuie decât să observăm odată cât de benefic este atât pentru cel ce vorbeşte cât şi pentru cel ce ascultă să se asculte mai întâi în mod corect, iar apoi va veni ca de la sine strădania spre a atinge cât mai adesea această conştienţă de înger.

Patru trepte deasupra sferei oamenilor există alte fiinţe superioare în măreţie îngerilor, Spiritele Formei, aşa cum le numeşte Rudolf Steiner. Spiritele Formei pot fi descoperite atunci când omul cercetează originea propriului Eu. În fapt aceasta este o descoperire uimitoare, a ceea ce este cel mai înalt în noi, a Eului propriu, a individualităţii noastre, aşa cum ne este dată ca „din afară” de aceste fiinţe. Specificitatea acestor fiinţe constă în aceea că ceea ce ele vieţuiesc lăuntric devine în exterior formă vie. Astfel a fost creat şi miezul cel mai profund al omului, care apoi şi-a început viaţa şi evoluţia proprie şi astăzi este vieţuit de către noi ca individualitatea noastră. Pentru a ne face o impresie despre măreţia Spiritelor Formei, să ne imaginăm că pentru acestea crearea unui Eu omenesc înseamnă ce înseamnă pentru om crearea unui lucru fizic exterior. Dacă fiinţe cu o astfel de formă de conştienţă ar vrea să construiască o casă, atunci ele nu numai că ar şti încă de la început totul despre acea casă, însă chiar şi activitatea de construcţie cu toate procesele ce le implică acesta, ar sta deja de-a gata la dispoziţia acestor fiinţe.

În ciuda măreţiei acestor fiinţe, există în noi în germene o formă de conştienţă asemănătoare lor. Pe aceasta o descoperim în gândire, atunci când devenim conştienţi de procesul de gândire din noi. În mod normal suntem conştienţi numai de gândurile separate pe care le avem, însă procesul prin care se nasc aceste gânduri ne rămâne necunoscut. Numeroase exerciţii meditative ne dau însă posibilitatea de a vieţui prezenţa acestui proces. În afara vieţii meditative, putem atinge această formă de conştienţă în viaţa de zi cu zi în timpul unei conversaţii atunci când nu preluăm numai gândurile celuilalt, ci reuşim să vieţuim şi procesele sale de gândire. Ne amintim cu siguranţă de situaţii în care la un moment dat interlocutorul nu-şi mai găseşte cuvintele şi îl ajutăm noi cu cuvintele potrivite pentru a încheia o propoziţie în sensul intenţionat de acesta; în astfel de cazuri suntem prezenţi în mod conştient în activitate de gândire a unui alt om.

Încă şi mai sus, şapte trepte ierarhice deasupra oamenilor, se află Tronurile, numite de Rudolf Steiner şi Spirite ale Voinţei. Acestea au a treia şi cea mai înaltă formă de conştienţă dintre îngeri. Pentru ca să le vieţuiască, cercetătorul spiritual trebuie să-şi îndrepte privirea spre crearea lumii. În dăruirea lor către spiritele mai înalte decât ele şi în special către Sfânta Treime, aceste fiinţe au jertfit din ele însele substanţa lumii. Tocmai pentru că divinul din lume se odihneşte pe ele, denumirea de „Tronuri” este atât de potrivită. În acest sens ele sunt mai evoluate decât Spiritele Formei, pentru că ele nu numai că dau naştere la forme vii, ci ceea ce vieţuiesc în interior lor devine în exterior lume întreagă. Ele sunt originea a tot ceea ce avem în noi şi în jurul nostru. Pentru a dezvolta mai departe comparaţia pe care am mai folosit-o, dacă aceste fiinţe ar vrea să construiască o casă, atunci nu ar avea numai gândurile corespunzătoare prezente în mod complet şi deplin în faţa lor şi nu numai procesele de construcţie care ar decurge într-un mod plin de înţelepciune din ele însele, ci toate substanţele şi materialele de construit ar lua naştere de la sine din aceste fiinţe, în urma unei vieţuiri lăuntrice a fiinţei casei.

Atingem o activitate comparabilă în gândirea noastră atunci când percepem un gând în procesul apariţiei sale, când îl concepem cu adevărat în lăuntrul nostru, şi astfel gândul se desfăşoară în noi. Atunci suntem una cu acest gând, sufletul nostru este cuprins în întregime numai de gândul respectiv. De nenumărate ori facem acest lucru în fiecare zi, în fapt nu am putea gândi fără această activitate, ci în cel mai bun caz am reda gândurile ca pe nişte propoziţii din memorie. Numai că această activitate se petrece cu viteza fulgerului şi astfel ne rămâne sub pragul conştienţei. Din nou există exerciţii meditative care să ne ajute la o extindere, aprofundare şi conştentizare a acestui proces. Şi chiar şi în întâlnirile noastre putem atinge o astfel de formă de conştienţă, şi anume atunci când în timpul ascultării devenim una cu cel ce vorbeşte, când ne uităm pe noi înşine şi în loc să ne trăim pe noi, trăim interiorul altui om şi lăsăm să pătrundă în noi întreaga sa lume de gânduri cu toate formele, impulsurile sale particulare. Atunci întânirile devin cu totul intime, lăuntrice şi profunde. Ştim că putem acest lucru cu toţii, însă în calea noastră se interpune atitudinea „Da, dar stai”, atunci când vrem să ne afirmăm pe noi înşine în faţa celuilalt, în loc să ne lăsăm la o parte propria particularitate şi să îl vieţuim pe celălalt. Dar pentru aceasta îţi trebuie curaj şi hotărâre. Să faci acest lucru înseamnă să exerciţi iubirea. Există un instrument simplu care ne poate ajuta în această situaţie: este vorba de dispoziţia sufletească ce ne spune că este inutil şi lipsit de sens să-l corectăm mereu pe celălalt în lăuntrul nostru şi în timp ce el sau ea vorbeşte noi să separăm ce este corect de ce este incorect, ci mai folositor ar fi să înţelegem să vieţuim cum se nasc în celălalt gândurile sale cu coloratura lor individuală, să observăm cum gândeşte el în realitate, dincolo de standarde exterioare lui şi să întrebăm: cum se revelează lumea gândurilor în acest om?

Crăciun în noi

Pe această cale putem să descoperim îngerii, să devenim chiar şi noi într-o mică măsură îngeri, atunci când facem din discuţia cu celălalt o sarbătoare. Nu este minunat că avem această posibilitate, de a vieţui miezul fiinţei celuilalt?

Rudolf Steiner era convins de faptul că religia viitorului va fi perceperea spiritualului în alţi oameni. Această impresie poate cu adevărat să rămână în urma unei întâlniri reuşite.

Există însă în cadrul întâlnirilor, pe lângă posibilitatea atingerii formelor îngereşti de conştienţă, şi experienţa naşterii „copilului spiritului” în noi, ceea ce constituie specificitatea Crăciunului? Da, această experienţă există, trebuie numai să învăţăm să o descoperim, pentru că întregul cerc al sărbătorilor anului este conţinut aici. Dacă reuşesc să ating într-o discuţie cele trei forme de conştienţă descrise mai sus, atunci voi descoperi că în realitate eu sunt plin cu celălalt om. Apare ceva nou în mine, celălalt care înainte nu era înlăuntrul meu, acum se află în mine într-o formă spirituală, în care îl vieţuiesc ca pe un copil. Astfel se petrece în mine ceva foarte asemănător cu ceea ce Rudolf Steiner exprimă în Calendarul Sufletului prin „naşterea copilului spiritual în adâncul sufletului”.

Putem merge şi mai departe şi să găsim şi celelalte sărbători ale anului într-o discuţie: dispoziţia mihaelică plină de curaj şi de hotărâre este condiţia necesară însă, pentru a putea să îl întâlnim pe celălalt, pentru că altfel rămânem ancoraţi în noi înşine, îl evităm pe celălalt şi practic nu îl ascultăm. Îmi trebuie curaj ca să mă eliberez din toate prejudecăţile, obişnuinţele mele, din tot ceea ce este netransformat în mine şi în care sunt prins. Pentru a-l întâlni pe celălalt trebuie mai întâi sa las de o parte ceea ce Sebastian Gronbach în articolul său „Umbra mea şi eu” (Info3 nr. 01/2004) denumeşte drept „dracul din mine”, „umbra mea”. Pentru aceasta trebuie să am încredere însă că nu mă voi pierde, după ce mă umplu de celălalt, ceea ce în realitate înseamnă credinţa în Dumnezeu, încrederea că Dumnezeu mă veghează. Observaţi numai pe cineva care nu poate să asculte. El devine adesea temător şi nesigur.

Dispoziţia de Crăciun a naşterii celuilalt în mine pot să o menţin numai o perioadă, după care mă reîntorc în mine însumi, mă întorc înnoit la conştiinţa mea de sine, iar prin aceasta celălalt, ca să spun aşa, va muri în mine. De fapt îl ucid pe celălalt din mine, pentru că în mine nu există loc pentru amândoi. Aşa ajung la dispoziţia din Vinerea Mare. Magia spirituală a întâlnirii a trecut deja, acum mă aflu în cotidian, totul este din nou pământesc, uscat, gol. Acum însă în urma întânirii cu celălalt, după ce redevin eu însumi şi după moartea celuilalt în mine, ceva în mine poate învia – o adiere sau un impuls ce are de a face cu celălalt şi care porneşte din magia întâlnirii petrecute – aceasta este Învierea celuilalt în mine şi formează dispoziţia de Înviere. Celălalt a murit în mine şi a revenit la viaţă, este vorba de o altă experienţă a celuilalt, decât dispoziţia de Crăciun a primei întâlniri, pentru că de data aceasta pot să vieţuiesc cum ceea ce trăieşte acum în mine nu va mai dispărea aşa de repede, ci acum a devenit ceva de durată. Acum ştiu că de data asta simt din celălalt ceva ce va rămâne în mine, chiar şi după ce punctul culminant al întâlnirii noastre a trecut.

Mai departe nu numai că voi purta în mine ceea ce a înviat în mine în urma întâlnirii, ci voi putea să duc în afară în lume un răspuns al meu la cuvintele sale sau o acţiune sau poate ceva ca un fel de tăcere activă. Fac în realitate ceva din impulsul primit de la celălalt, care trăieşte în mine, iar aceasta formează Înălţarea la cer a întâlnirii noastre.

Poate că mai apoi celălalt va înţelege acţiunea noastră sau va fi mişcat de ea sau va avea o inspiraţie. Cu toţii cunoaştem astfel de momente fericite când celălalt, parcă transfigurat de răspunsul sau fapta noastră, spune: Da, asta e, asta e ceea ce am aşteptat, însă fără ajutorul tău nu aş fi descoperit sau nu aş fi ştiut-o! Dacă atingem şi această experienţă, atunci am ajuns la Rusaliile întâlnirii noastre, când ceva nou poate să apară, de data aceasta însă, în cel ce a vorbit.

În sfârşit, pot să încerc să judec apoi şi să cântăresc fenomenul rezultat întrebându-mă: ce a însemnat întâlnirea noastră pentru lume, ce ecou are ea? A reuşit să facă să înainteze puţin lumea sau a fost ceva distructiv? Şi cu aceasta mă situez în dispoziţia ioaneică.

Toate aceste etape ale unei discuţii pe care le-am descris se pot petrece foarte repede, de aceea poate să ne fie greu să le observăm separate. Adesea nu putem parcurge toate etapele şi, de exemplu, după ce atingem dispoziţia de revenire-în-noi-înşine, să nu avem deschiderea pentru a învia ceva nou în sufletul nostru şi să trăim astfel într-o permanentă Vinere Mare, fără Duminica Învierii. Este însă o chestiune de tehnică, de exerciţiu şi de voinţă străbaterea a încă unei etape. Bunii zei au avut grijă ca noi să avem în germene deja dat totul, aşa că depinde numai de noi să mergem pe această cale sau nu. Acum, în epoca aceasta în care ne întemniţăm în noi înşine, ne este mai uşor să vieţuim dispoziţia de Crăciun şi să atingem punctul culminant al întâlnirilor noastre – de aceea obişnuim să petrecem Crăciunul în familie sau alături de prieteni. Căutăm cu toţii apropierea , pentru că în această perioadă avem nevoie de ea şi o putem simţi cel mai uşor.

Şi pentru că tot acum este şi perioada în care se fac daruri, doresc să vă dăruiesc în final versurile referitoare la dispoziţia de Crăciun ale lui Rudolf Steiner, din Calendarul Sufletului, a căror frumuseţe mă cuprinde mereu:

Simt ca dezlegat de vrajă
În sânul sufletului al spiritului prunc;
În limpezimea inimii
Prea sfântul lumilor cuvânt a zămislit
Al nădăjduirii rod ceresc,
Ce creşte jubilând în depărtările lumilor
Din dumnezeiască temelie a fiinţei mele.

Publicat iniţial în revista Info3.

 (traducere Lucian Popescu)

 

Tags: