Ce este ştiinţa goetheanistă?

Bogdan Geantă

Din motive ce vor reieşi din cele ce urmează, a răspunde la această întrebare în cadrul unui articol e o sarcină grea, dacă nu chiar imposibilă. Pentru început, va fi mai util poate să spunem ce nu este ştiinţa goetheanistă: Nu este o abordare în sens convenţional-ştiinţific. Ca atare, se pune din start problema caracterului acestui demers. În acest sens există două posibilităţi: fie folosirea termenului de „ştiinţă” este abuzivă, fie avem de-a face cu o extindere sau revoluţionare a paradigmei [1] ştiinţifice acceptate în mod convenţional. În încercarea de a elucida această chestiune, fapt ce nu va fi posibil decât într-o formă schematică, ar fi util să începem cu prezentarea unor aspecte de ordin general privitoare la goetheanism.

Aşa cum spune şi numele, originile acestei căi de cunoaştere se regăsesc în operele ştiinţifice ale lui  Johann Wolfgang von Goethe(1749-1832). De regulă, se ştie mai puţin că marele poet şi dramaturg a fost angajat în studii de ştiinţe ale naturii timp de peste 50 de ani, iar rezultatele acestor activităţi el le considera drept principala sa contribuţie la cultură. Preocupările sale au vizat domenii diverse, cum ar fi: geologia, meteorologia, osteologia, morfologia şi embriologia,  botanica, natura culorii.

Goethe poate fi considerat unul dintre primii gânditori holistici, în sensul modern al cuvântului. El a accentuat că cercetarea începe cu fenomenul dat şi că este imposibilă o separaţie totală între observator şi natură.[2] Cercetătorul nu este şi nici nu ar avea cum să fie observatorul pasiv al unui univers exterior. De aceea nici nu putem vorbi de „adevăr obiectiv” în accepţiune clasică. Ca atare, abordarea goetheanistă ar fi, în esenţă, o conversaţie a cercetătorului cu natura, proces în care au loc trăiri şi intuiţii, procese imaginative, nu doar observaţii însoţite de raţionamente, specifice abordării abstract-analitice.[3] Bazându-se pe participarea activă a cercetătorului, ştiinţa goetheanistă presupune deci, aşa cum Goethe sugera, „dezvoltarea unui nou organ de simţ”. Ceea ce este valabil pentru practicarea acestui mod de cunoaştere, e valabil şi pentru înţelegerea teoriei, anume: La o înţelegere deplină se poate ajunge numai găsind-o în cadrul unui proces de transformare lăuntrică a propriei persoane.[4] Iată de ce, a conduce cititorul către deplina înţelegere a goetheanismului ştiinţific e o misiune aproape imposibilă.[5]

Dincolo de aceste dificultăţi, trebuie spus că Goethe pleda pentru observarea intensă a realităţii fizice şi numea acest mod de a privi „percepţie senzorială exactă”. Metoda sa a observării active necesita, de asemena, recurgerea la facultăţile imaginative pentru a sesiza domeniul proceselor din spatele formelor solide –proces numit „fantezie senzorială exactă”.[6] Cele două niveluri ale experienţei, de fapt, nu trebuie separate, ele alcătuiesc un întreg. Diferenţiindu-le, avem ocazia să experimentăm diferenţa dintre întâlnirea cu graniţele exteriorului –realitatea fizică –şi dizolvarea acestor graniţe în experimentarea întregului.

De pildă, atunci când studiem o plantă, trebuie mai întâi să ne devină foarte clar ceea ce avem în faţa ochilor, în cele mai fine detalii. Are astfel loc un fel de „pictare” a plantei în mintea noastră: forma exterioară, culoarea, textura rădăcinii, tulpinii, frunzei, florii, fructului. Având în minte o imagine vie putem începe experimentarea plantei ca proces de viaţă ce se desfăşoară în timp. Aşa se face că graniţele care separă fiecare parte se topesc şi putem vedea cu ochii minţii planta ca un întreg în dezvoltare: planta devenind în timp. Ca atare, ceea ce nu era vizibil pentru privirea exterioară –de  exemplu metamorfoza frunzelor –manifestă  o mişcare reală, o curgere reală în imaginaţia noastră. De aceea trecem de la perceperea plantei ca obiect separat, la explorarea misteriosului domeniu fluid al metamorfozelor ce pare a se desfăşura în interiorul nostru.  Se poate astfel simţi sămânţa desfăcându-se, rădăcinile căutând şi prinzându-se, năzuinţa în sus a tulpinii, ritmul şi înălţarea frunzelor desfăcându-se, desfacerea şi extinderea florii, contracţia plantei în sămânţă la sfârşituldezvoltării sale. În acest domeniu al fanteziei senzoriale exacte, tu devii planta care creşte. [7]

Începem astfel să experimentăm necesitatea internă şi dezvoltarea organismelor. Ni se deschid porţile domeniului unei cunoaşteri pline de sens. Aceasta este o cunoaştere cuprinsă în relaţia cu noi înşine şi experienţele noastre. Nivelul analitic-abstract, care ne separă de fenomene, conduce mai degrabă la lipsa unei înţelegeri pline de sens a lucrurilor, dat fiind faptul că sensul se construieşte la nivelul relaţiei.[8]

 

După această prezentare, mai mult sau mai puţin edificatoare, să trecem acum la unele consideraţii de ordin epistemologic.

Există fără îndoială unele aserţiuni ce par a face din goetheanism o teorie neştiinţifică, după cum există şi altele pentru care Goethe poate fi socotit foarte modern pentru timpul său [9]. Să începem cu primele:

„- Teoriile, în accepţiunea clasică a termenului, servesc prea puţin unor scopuri utile şi, probabil, sunt potrivite pentru  a induce în eroare –„fenomenele însele sunt teoria.”

– Ceea ce se urmăreşte în cadrul unui experiment decisiv se întemeiază pe o înţelegere greşită . Cu cât un singur experiment  este gândit a avea  mai multă relevanţă, cu atât este probabil să fie mai puţin semnificativ.

– Oamenii de ştiinţă nu ar trebui să caute cauze şi să le distingă de efecte, ci fenomenul trebuie înţeles contextual, ca un întreg unitar.

– Natura poate avea idei, aşa cum ar fi arhetipul sau ideea plantei originare”. [10]

 

 

Trecând la a doua categorie de enunţuri, trebuie spus că unul dintre aspectele modernismului lui Goethe e relevat de faptul că a identificat ceeea ce mai târziu Whithead a numit „falsitatea realităţii greşit situate” (the fallacy of misplaced concreteness), adică observaţia nu trebuie redusă la simpla noţiune, noţiunea înlocuită cu un cuvânt şi cuvântul folosit şi considerat ca şi cum ar fi un lucru.

            În al doilea rând, Goethe a anticipat că observaţia este deja gândire.  În fiecare privire atentă pe care o aruncăm în natură deja teoretizăm. Deci Goethe nu a respins teoria în sine, ci acea teorie care ne îndepărtează de fenomen către modelul abstract care ar fi în spatele fenomenului sau către simpla reificare a limbajului nostru abstract. [11] Arthur Zajonc (apud Steve Talbott) este de părere că „Goethe valoriza dimensiunea raţională la fel de mult ca şi pe cea empirică. El a căutat să introducă elementul raţional în mod conştient în ştiinţă, dar nu ca activitate autonomă care să opereze  asupra observaţiei. Mai degrabă,  el se străduia să înzestreze vederea cu raţionalitate. Rezultatul a fost ceea ce el a numit un „empirism moderat” , înzestrat mai degrabă cu vedere perceptivă decât cu tehnică matematică”.[12]

            În mod curent, conţinutul teoretic al observaţiei se referă la interpretarea pe care observatorul o atribuie percepţiei după eveniment. Goethe a înţeles însă că ideea intenţională –elementul conceptual pe care observatorul îl aduce în observaţia sa, şi care face posibilă observaţia –structurază evenimentul însuşi.[13] Aceasta indica al treilea aspect al modernităţii lui Goethe. Deşi, în general, astăzi se consideră că „dualismul cartezian” a fost depăşit, se pare că el îşi păstrează totuşi autoritatea asupra noastră. Noi foarte greu scăpăm de presupunerea că „există mai întâi un obiect exterior independent de noi care ar putea fi imaginat ca un mecanism şi, în al doilea rând, viaţa noastră interioară.” [14] Încă rămâne adevărat faptul că percepţia senzorială nu poate fi înţeleasă nici de ştiinţa naturii, aşa cum este practicată astăzi, care studiază numai „obiecte exterioare”,  nici de  psihologie, care studiază doar „experienţe interioare.” Sciziunea carteziană blochează drumul către înţelegere. Numai un mod de gândire care învinge  sciziunea şi  percepe unitatea „interiorului” şi a „exteriorului” în toate percepţiile noastre cotidiene poate reuşi să pătrundă această problemă. Dar pentru Goethe, această sciziune nu are substanţă. De pildă culorile şi, în genere calităţile, aparţin atât lumii exterioare cât şi interioare care alcătuiesc o unitate inseparabilă.  El exprimă asta poetic [15]:

In the contemplation of nature you must

Regard the One as All;

Nothing is within, nothing is without.

Grasp thus without delay

A holy open secret

 

„Este un loc comun în istoria ştiinţei , scrie Brady, faptul că opera lui Goethe este o expresie a [filosofiei romantice a naturii] şi suferă de aceeaşi slăbiciune, anume că este mai mult speculativă decât empirică.”[16] Ca atare, se pare că Goethe avea propriile probleme în ce priveşte practica ştiinţifică obişnuită, speculând în spatele fenomenului. E ceva semnificativ în faptul că el şi reprezentanţii moderni ai ştiinţei se acuză reciproc de aceeaşi greşeală. Orbirea în această dispută, după Brady, ar trebui acordată celor din urmă. Căutarea obiectivităţii îi face să îmbrăţişeze principii antagoniste: „Unul este principiul experienţei, care pretinde ca o ştiinţă empirică să se limiteze la ceea ce este dat în experienţă; doi, obiectivitatea care postulează că lumea exterioară nu are niciun fel de element comun cu mintea sau orice alt conţinut derivat din subiectul cunoscător.”

            „Dacă tot ceea ce putem cunoaşte vine din experienţă, şi realitatea obiectivă este în afara experienţei, atunci calităţile experienţei imediate nu pot fi despărţite de activitatea şablonardă a minţii, dar „exteriorul” ( obiectivitatea experienţei), este el însuşi o asemenea calitate. Dacă sciziunea carteziană dintre minte şi lumea exterioară este ea însăşi o formulare a minţii,  ea nu relevă un domeniu obiectiv dincolo de minte….Am putea la fel de bine suspenda postulatul obiectivităţii pentru a permite o limitare totală la experienţă.”[17]

            Faptul menţionat mai sus, anume că aspectele calitative ţin atât de  noi  cât şi de lume, ne dă o abordare a înţelegerii aserţiunii goetheene: „Orice fenomen din natură, corect observat, trezeşte în noi un nou organ al înţelegerii interioare.” Calităţile din lume nu sunt ceva diferit de calităţile din noi înşine şi în trezirea pentru calităţile lumii trebuie să trezim capacităţi în noi înşine care pot exprima aceste calităţi. Goethe nu a văzut limite în trezire şi exprimarea acestor calităţi care ne dau noi puteri de percepţie. Optimismul său în această chestiune contrastează cu convingerea încă în vogă astăzi că „omul poate observa doar ceea ce deja ştie cum să observe.”[18]

O mare realizare a proiectului ştiinţific goetheean devine clară dacă realizăm că el a urmărit o ştiinţă calitativă. Aceasta trebuie să fie ceva foarte diferit de o ştiinţă care în egală măsură aspiră către cea mai mare cuantificare realizabilă şi respinge  lumea calităţilor ca exterioară sferei de activitate a cercetătorului respectabil.[19]

Problema dacă ştiinţa goetheanistă este posibilă, este problema dacă o ştiinţă calitativă este posibilă. În cele din urmă, bineînţeles, o să ştim dacă este posibilă în măsura în care vom fi capabili să o producem.  Trebuie totuşi  remarcat că Goethe însuşi a lăsat o operă substanţială în morfologia plantelor şi teoria culorii, operă care este avută în vedere astăzi de tot mai mulţi oameni de ştiinţă.[20]

 

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] În accepţiunea care s-a impus odată cu cercetările lui Thomas Kuhn, prin paradigmă se înţelege un ansamblu de elemente de natură teoretică, instrumentală şi metodologică: ipoteze, legi generale, reguli şi tehnici de aplicaţie a respectivelor legi, probleme exemplare, soluţii deja date etc. Pe scurt, paradigma ştiinţifică oferă baza unui acord al unei comunităţi ştiinţifice privind fundamentele ştiinţei la un moment dat. Thomas Kuhn, a arătat că dezvoltarea ştiinţelor are un caracter revoluţionar, mai exact, ea este marcată de situaţii de criză, când au loc acumulări de probleme  care nu pot fi rezolvate în cadrul paradigmei general acceptate. Această situaţie generează, de regulă, schimbări de paradigmă.

[2] Natasha Myers, Exploring goethean science at Schumacher College,  <http://island.org/prescience/goethe.html>

[3] ibid.

[4] „For Goethe, the ultimate aim of science is nothing less than the metamorphosis of the scientist (Frederick Amrine, apud Steve Talbott).

[5] Steve Talbott, Goethean Science: A Boock Review,< http://www.natureinstitute.org/txt/st/goethe.htm>

[6] Natasha Myers, ibid.

[7] Ibid.

[8] Alienarea omului modern faţă de natură este cauzată, printre altele, şi de acumularea de informaţie irelevantă sub aspectul sensului, lipsită de rezonanţă cu experienţele noastre de viaţă.

[9] Steve Talbott, ibid.

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] Ibid.

[13] Ronald Brady, apud Steve Talbott, ibid.

[14] Walter Heitler, apud Steve Talbott, ibid.

[15] ibid.

[16] ibid.

[17] ibid.

[18] ibid.

[19] ibid.

[20] ibid.

Tags: