Ce este și ce poate realiza homeopatia

Biolog Dr. Petre Papacostea

 – fost secretar al cercului de homeopatie din Bucureşti

Un om bolnav poate fi tratat prin metode diferite. Dovada o constituie numeroasele terapii care s-au dezvoltat de-a lungul mileniilor şi care au fost oficializate treptat mai ales în ultima perioadă. Un istoric al acestora ar necesita un spaţiu grafic extrem de mare. De aceea, ne vom limita la cele două mari curente care se bazează pe remedii (substanţe curative), lăsând la o parte terapiile bazate pe înţepări (acupunctura) sau apăsari ale unor centre energetic importante (reflexoterapia), pe împachetări (de exemplu, cu nămoluri), pe discuţii care readuc în conştienţă evenimente vechi, uitate, din viaţa actuală sau o viaţă anterioară (psihanaliză şi hipnoză regresivă), pe procedee bazate pe magnetism sau lungimi de undă electrice, pe culori (cromoterapie), pe impunerea mâinilor pe anumite zone ale corpului, pe consilierea de către medici psihiatrii, etc.

Marele medic grec Hippocrate, care şi el folosea multe metode terapeutice, a formulat sub forma unei polarităţi principiile pe care se bazează substanţele vindecătoare. El afirma că există substanţe care vindecă prin faptul că produc efecte contrarii celor produse de factorii îmbolnăvirii (în lb. latină contraria contrariibus curantur) şi există substanţe care vindecă pentru că produc efecte similare cu cele produse de factorii îmbolnăvirii (în lb. latină similia similibus curantur). Primul este principiul utilizat de farmacologia clasică, alopată sau cum se mai poate numi, de şcoală, în timp ce al 2-lea este principiul care stă la baza homeopatiei. Trebuie să menţionăm că în prezent există şi substanţe care vindecă fără a aparţine uneia din aceste două categorii. Din această categorie fac parte antibioticele. Acestea sunt otrăvuri specifice pentru anumite categorii de agenţi patogeni (bacterii, virusuri) şi produc vindecarea organismului gazdă prin distrugerea agentului patogen, deci produc un efect indirect asupra organismului uman. Prin homeoterapie sunt modificate sau activate forţe de apărare ale organismului bolnav astfel încât microorganismul nu mai găseşte puncte sensibile unde să poată ataca. Este cazul, de exemplu, al colibacilozelor. Toţi oamenii au în organismul lor colibacilii (Escherichia coli), dar aceştia trăiesc în intestin ca organisme saprofite (este saprofit acel organism care consumă substanţe organice moarte, în cazul nostru alimentele în curs de descompunere din organism, şi nu atacă organismul viu asemenea paraziţilor) nu devin patogeni decât în organisme umane care prezintă anumite deficienţe. În acest caz trebuie remediate deficienţele şi distruşi colibacilii cu antibiotice.  Homeopatia poate realiza acest lucru.
Principiul vindecării prin aplicarea similitudinii a fost susţinut de-a lungul secolelor de prestigiosul medic al Renaşterii Paracelsus (1493-1541) care refuza principiul contrariilor, dar şi de diferiţi oameni de cultură ca : Montaigne, Descartes, Linne (vezi R. Tomescu în Homepatie şi homeoterapie; ed. Graphica, Braşov, 2008).

Omul căruia îi datorăm însă dezvoltarea pe baze experimentale şi sistematizarea cunoştinţelor utilizate de homeopatia modernă pe care a creat-o este Samuel Hahnemann (1755-1843). El publică în 1796 lucrarea Încercare asupra unui principiu nou pentru descoperirea calităţilor curative ale substanţelor medicinale. Anul 1796 este considerat anul de naştere al homeopatiei moderne.
Punctul de plecare al lui Hahnemann l-a constituit intuiţia genială pe care a avut-o şi anume faptul că stările de intoxicaţie obţinute cu substanţe care, administrate periodic în cantităţi ponderabile unor oameni sănătoşi, pot vindeca bolile unor persoane care prezintă aceleaşi simptome dacă le administrăm substanţele corespunzătoare în diluţii înalte şi foarte înalte.

Tablourile clinice obţinute prin experimentarea pe oameni sănătoşi se numesc patogeneziile substanţelor. Toate aceste patogenezii reunite constituie materia medicală homeopatică. Ea conţine, în prezent, aproximativ 3.000 de substanţe.

Dar pentru a da mai multă concreteţe acestor afirmaţii să luăm un exemplu cunoscut de toata lumea. Oricine ştie că, atunci când trebuie să taie ceapă mai multă, încep să-i lăcrimeze ochii şi să-i curgă nasul ca şi cum ar fi răcit. Or, dacă un om răceşte şi prezintă simptomele de mai sus, remediul cel mai simplu este să fiarbă într-o cană de lapte o ceapă tăiată felii şi să bea acel lapte. Desigur, efecte superioare se obţin cu dilutiile homeopatice D4 – D5 sau C4 – C5. Interesant este că, prin experimentarea pe omul sănătos, s-au putut stabili şi alte situaţii în care poate fi utilizată ceapa. Astfel, diluţiile înalte de ceapă ( C30 ) sunt eficiente în durerile reumatice ale cioturilor (membre parţial amputate).

Un alt principiu caracteristic homeopatiei îl reprezintă necesitatea diluării şi potenţării remediului. De exemplu, un extract de plantă pus în apă cu alcool 70%  reprezintă substratul de la care se porneşte şi se numeşte tinctura mamă ( T.M. ). Acesta se diluează fie în proporţia de o parte extract cu 9 părţi alcool 70% obţinându-se diluţia 1 din seria decimală ( D ), fie cu 99 părţi alcool – apa 70% obţinându-se diluţia 1 din seria centezimală ( C ). Urmează apoi diluarea în aceleaşi proporţii, de exemplu, de la decimala a 2-a ( D2 ) la decimala a 30-a ( D30 ) şi de la centezimala a 2-a ( C2 ), la centezimala a 30-a ( C30 ). Se înţelege seria întreagă de diluţii, se obţine treptat, trecând prin toate diluţiile treptelor intermediare. Astfel o picătură din diluţia D14 + 9 picături alcool 70%, permite obţinerea diluţiei D15, etc.

Un aspect caracteristic îl reprezintă acela că simpla diluare, aşa cum se procedează în lucrările de chimie, nu produce efectul homeopatic aşteptat. Hahnemann a arătat că diluţia obţinută trebuie de fiecare dată „potenţată” printr-o agitaţie puternică pe verticală (scuturare). Se produce atunci o spumă efemeră, dar se pare că pe aceste pelicule fine are loc un fenomen prin care, desi substanţa activă se diluează treptat până la dispariţie, informaţia (vibraţia) specifică remediului este preluată şi amplificată de apă. Aceste afirmaţii nu au putut fi susţinute mult timp, dar par să-şi găsească o strălucită confirmare în straniile descoperiri ale cercetătorilor japonezi actuali (Emoto Masaru), care au demonstrat capacitatea apei de a prelua şi a memora anumite informaţii rostite şi însoţite de trăiri sufleteşti (stare de rugăciune sau sentimente negative, ş.a.). Agitarea substanţelor folosite în homeopatie se numeşte sucusiune. Spre deosebire de dozele alopate care reprezintă cantităţi, diferitele diluţii homeopatice reprezintă trepte calitativ diferite ale substanţelor şi utlitizarea lor se face după anumite reguli: cu cât boala este mai recentă, mai acută, cu atât se vor folosi diluţii mai joase; cu cât este vorba mai mult de stări cronice, cu atât se va recurge mai mult la diluţii înalte. Cu cât boala priveşte mai mult aspecte fizice se va apela mai mult la diluţii joase, care  conţin încă şi mici cantităţi de substanţă; pe când în cazul unor stări care se manifestă mai mult la nivel sufletesc-spiritual (idei fixe, stări psihice nejustificate, de ex. melancolie sau euforie, obsesii, idei absurde, „oboseală sufletească”, pierderea memoriei, dificultăţi de concentrare, etc.), se vor prefera diluţiile înalte informaţionale.
Să cităm aici o interesantă terapie colectivă realizată de medicul francez Pierre Vannier. Acesta povesteşte că, într-o zi, la cabinetul său s-a prezentat o doamnă trecută de 50 de ani, care i-a povestit că locuieşte împreună cu o nepoată căsătorită care are şi o fiică. Aceasta nepoată avea o antipatie nejustificată faţă de mătuşa ei, antipatie pe care o comunicase şi soţului şi fiicei sale. Rezultatul s-a concretizat printr-un infern pentru biata femeie, care se simţea tot timpul ţinta acestor atitudini negative. Or, antipatia spontană, nejustificată, caracterizează remediul homeoptic calcarea carbonica. Doctorul P. Vannier i-a dat un pliculeţ care conţinea remediul în diluţia C30, adsorbit pe granule de lactoză, cu indicaţia de a-l dizolva într-o zi când le face o supă (supa să nu fie prea fierbinte pentru a nu anula efectul remediului).

După câteva săptămâni, doctorul a primit o scrisoare în care doamna care îl vizitase îi scria: „Domnule doctor, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru ajutorul extraordinar pe care mi l-aţi acordat. În familia mea domneşte acum o armonie care nu am sperat că ar putea exista la noi…”.

Un alt aport important al lui Hahnemann a fost acela de a putea demonstra că se pot face diluţii homeopatice şi din substraturi (substanţe) cunoscute ca fiind insolubile în apa sau alcool, ca de exemplu: cuarţul, aurul, orice alt metal, numeroase săruri minerale, sulf, etc. În acest caz, primele diluţii până la D6 sau C6 se fac prin triturarea într-un mojar a unei părţi de substrat cu 9 sau 99 de părţi de lactoză. De la diluţia a 6-a, diluţia se face în alcool 70% şi se constată că diluţiile sunt valabile.

 

Din ce se pot prepara remediile homeopate ?

Numerosi profani in materie cred ca homeopatia este bazata pe tratarea bolilor cu ajutorul plantelor. Terapia cu plante medicinale se numeste fitoterapie si foloseste ceaiuri (infuzii sau decocturi), cataplasme, unguente, etc. Spre deosebire de aceasta, homeopatia se caracterizeaza prin tratarea exclusiva cu dilutii homeopatice dinamizate, realizate din cele mai variate surse :
a) vegetale
b) animale (de exemplu: Apis melifera – albina; Formica rufa – furnica rosie; Latrodectus – paianjenul Vaduva Neagra; venin de serpi – Naja – cobra; buretele de mare – Spongia; si altele)
c) produse umane patologice (de exemplu : Psorinum – exfolieri ale pielii bolnavilor de scabie ; Tuberculinum – preparat dintr-un abces tuberculos ; vaccinul anti-gripal – dilutii de vaccin)
d) produse umane normale : adrenalina (hormonul suprarenalei)
e) substante minerale: metale (plumb, argint, aur, platina, cobalt, fier, etc.); si saruri ale acestora
f) substante otravitoare extrase din plante sau animale (curara, stricnina, opiu)

Dupa cum se vede, indiferent de origine, remediile homeopatice acopera un spectru urias de simptomatologii, dar metodele de prepareare sunt uniforme si simple.

O diferenta fundamentala intre homeoterapie si medicina alopata a constituit-o faptul ca, inca de la inceput, homeopatia nu a vorbit de boli, boala fiind considerata o idee abstracta, ci de bolnavi ca realitate concreta. Starea de boala este rezultatul unei istorii, a unei evolutii personale. In acete conditii, mai multi bolnavi avand acelasi diagnostic clinic vor fi tratati de medicii homeopati in mod individualizat, primind tratamente diferite. In prezent, si in medicina alopata se recomanda adeseori sa se individualizeze tratamentul, ceea ce se face intr-un sens mai putin eloborat decat in homeopatie.

Prima vizita la un medic homeopat a unui bolnav cronic, consta intr-o discutie in care bolnavul isi descrie suferintele actuale care pot privi fie un sistem sau organ, fie mai multe. In functie de cele povestite, medicul se va informa si despre bolile trecute ale pacientului, dar si despre sensibilitatile la diferiti factori ambientali si isi va nota modul in care bolnavul isi descrie reactiile personale. De exemplu, nu este suficient ca acesta sa spuna: „am o durere sub coastele din dreapta”. El trebuie sa-si descrie durerea. Ea poate fi ca o arsura sau ca o apasare, intepaturi, junghiuri, etc. Ea se agraveaza de exemplu cand bolnavul sta culcat, umbla, sau dupa o enervare. O insomnie poate sa survina la o ora fixa (1:00, 3:00, 4:00, etc.). Ea poate sa fie urmarea primirii unei vesti rele sau bune, etc. Adeseori aceste reactii foarte personale sunt hotaratoare pentru alegerea remediului homeopatic.
Totusi, un bun homeopat, trebuie sa fie in primul rand un foarte bun medic. El trebuie sa tina seama in primul rand de diagnosticul clinic, iar numai in cadrul acestuia sa elaboreze schema de tratament homeopatic.

In literatura ajutatoare pe care homeopatul trebuie sa o aibe la indemana figureaza un Repertoriu de simptome cum sunt cele ale lui Kent (3 vol.) sau Boericke, o Materia medica (Boericke, Vannier, etc.). In Repertoriul de simptome sunt inregistrate toate remediile care au in patogenezia lor simptomul respectiv. Dar ele sunt diferentiate dupa cum in practica medicala au fost eficiente frecvent (litere ingrosate), au fost utile cu frecventa redusa (litere italice), sau au fost gasite mentionate o singura data in literatura medicala sau in experienta personala a autorului Repertoriului (litere mici). In felul acesta, daca acelasi remediu corespunde cu frecventa crescuta pentru multe din simptomele intregistrate la pacienti, este foarte probabil ca remediul respectiv sa-i corespunda bolnavului.
Este de la sine inteles ca un text atat de rezumativ ca cel de fata nu poate epuiza toate aspectele legate atat de prepararea dilutiilor cat si de informatiile utile ce trebuie obtinute de la pacient.

Vom mai mentiona si reactiile fata de anumite alimente, de exemplu, intoleranta fata de ceapa si usturoi (Thuja), sau preferinte pentru gustul dulce, sarat sau amar, sau fata de conditii de mediu (sensibilitate la curent, frig, caldura, mirosuri, etc.). Exista medici care nu accepta sa aplice decat un singur remediu homeopatic o data (unicistii) sau mai multe remedii in amestec (pluralistii). Unicisitii considera adeseori ca unui bolnav ii corespunde cel mai bine un singur remediu care este Similium. Alte remedii pot face parte din categoria Similium, deci asemanatoare, dar nu cele mai potrivite din perspectiva similitudinii.

Un alt aspect care poate juca un rol in alegerea remediului este acela ca unii bolnavi povestesc ca toate bolile de care au suferit au fost pe o singura parte a organismului, de exemplu: amigdalita pe dreapta, pleurita dreapta, operatie de apendice sau durere reumatica la umarul si genunchiul stang, inflamatie a colonului descendent. Aceste probleme de laterabilitate corespund anumitor remedii. Exista bolnavi care se plang de dureri alternative, de exemplu, cefalee stanga alternand in mod regulat cu cefalee in partea dreapta. Astfel de alternante stanga-dreapta sunt caracteristice unui remediu cum este Lac caninum, laptele de catea.

Mai trebuie mentionata o caracteristica. Dupa administrarea corecta a unui remediu homeopatic, se constata uneori ca unele simptome se agraveaza (fenomenul se numeste prima agravare), dupa care urmeaza o ameliorare notabila mergand pana la disparitia simptomelor. Prima agravare este considerata de catre medicii homeopati drept indiciu ca remediul a fost  bine ales. Este insa recomandabil ca medicul sa avertizeze bolnavul ca trebuie sa-i tine cont de felul cum se simte abia dupa o perioada de 5-7 zile, nu mai repede, caci in tratament poate surveni mai intai o stare mai rea. Altfel, se risca o alarmare inutila a bolnavului.

Una din explicatiile fenomenului de prima agravare tine de domeniul neurologiei. In cazul unui simptom cronic, ar exista in sistemul nervos un neuron sau un grup de neuroni care controleaza o anumita regiune a corpului si care se afla intr-o anumita stare de excitatie. Aceasta stare de excitatie raspunde de starea anormala a unui anumit tesut sau organ. Remediul homeopatic bine ales mareste starea de excitatie a neuronilor respectivi producand agravarea simptomului. Exista insa o lege bine cunoscuta care spune ca starea de excitatie a neuronului nu poate depasi o anumita limita. Daca aceasta este atinsa, neuronul intra automat in stare de inhibitie supraliminala.

Relatiile dintre remediile homeopatice pot fi de sinergism sau de antagonism, existand liste facute de anumiti autori in care se indica ce remedii homeopatice pot urma dupa un anumit remediu si ce remedii sunt interzise in combinatie cu alte remedii. De asemenea exista si unele indicatii alimentare. De exemplu: cafeaua suprima efectul remediului Nux vomica. De asemenea unii medici cer ca pacientul sa nu consume anumite ceaiuri medicinale (musetel, menta, si altele). In cazul unei agravari de durata produsa de un remediu homeopatic, aceasta poate fi suprimata in general prin cateva granule de Camphor C5. Unii medici recomanda ca antidot folosirea unei dilutii mai mari sau mai mici din remediul care a produs agravarea, agravarea fiind un semn de buna alegere a remediului, dar de gresita alegere a dilutiei.

Homeopatie – alopatie sunt doua moduri diferite de a aborda tratamentul anumitor boli. Ele exista in paralel, dar nu trebuie sa se ignore. Idealul ar fi sa se constientizeze faptul ca homeopatia este adeseori superioara in tratamentul bolilor cronice, dar nici homeopatului nu ii este ingaduit sa fie dogmatic si sa refuze, de exemplu, folosirea de antibiotice in cazul unor infectii foarte grave, cand acestea trebuie ameliorate cat mai repede posibil, dupa cum in cazul unor leziuni mecanice primul care trebuie sa intervina este chirurgul.

Ca toate domeniile in care omul intervine cautand sa restabileasca ordinea naturala recunoscând treptat ordinea morala din Cosmos si forta creatoare a Spiritului suprem pe care il numim Dumnezeu, si medicina va deveni domeniul unei cunoasteri unitare. Ea se va distanta din ce in ce mai mult de stiinta medicala in care cunoasterea organismului uman avea la baza disectia cadavrelor. La sfarsitul secolului al XIX-lea, un medic putea face lista tuturor oaselor solide si organelor si testuturilor semi-solide spunand: „iata, acesta este omul”; iar un om celebru de stiinta gasise o formula care i se parea extrem de justa si expresiva: „creierul secreta gandirea asa cum ficatul secreta bila !”. In felul acesta medicina devenea un domeniu aplicativ al chimiei.

Cu cat mai profund ne apare Pilat din Pont aratand multimii pe Christos insangerat, batjocorit cu cununa de spini, pregatit pentru Marea Jertfa acceptata din Infinita Iubire salvatoare a neamului omenesc abatut de la calea evolutiei spirituale si rostind celebra expresie : „ecce homo ! (iata omul !)”.

Medicina viitorului va intelege ca fiecare viata umana este o scoala a spiritului, ca sanatatea inseamna realizarea pozitiva a „incercarilor” care se dau omului. Jean Jacques Rousseau spunea in sec. al XVIII-lea ca fiecare om este responsabil pentru boala sa recomanda ca fiecare om sa viziteze anual un spital si o inchisoare si sa mediteze la ceea ce i-a adus pe oameni pe un pat de spital sau intr-o celula de inchisoare.

Spre o astfel de conceptie integralista se indreapta in prezent medicina, ceea ce presupune insa o cunoastere realista, aprofundata, a omului – fiinta spiritual-sufleteasca ce isi dezvolta si isi uzeaza in timp vehiculul său material-viu.
Despre aceste aspecte vom vorbi intr-un material viitor.

Tags: