Cazul Prokofieff


Conceptualizări schematice şi tertipuri logico-semantice la Sergej O. Prokofieff

Bogdan Geantă

 

Am citit Antroposofia şi Filosofia libertăţii, de Sergej Prokofieff. Are 344 de pagini, şaisprezece capitole, două anexe şi aproximativ patruzeci de scheme! După parcurgerea unui material atât de vast, în care autorul vrea parcă să condenseze întreaga antroposofie şi încă ceva pe deasupra, este greu să formulezi o apreciere de ansamblu care să nu îţi pună la grea încercare facultatea chibzuirii. Cu toate astea, să îndrăznim.

Atunci când începem să ne dăm seama de lume şi de noi înşine, Eul nostru – părticica veşnică şi gânditoare din noi – se vede prins în plasa celor vremelnice şi îngrădit din toate părţile, mai ales în ce priveşte cunoaşterea. Nu ştie nici cine este, nici ce caută aici sau ce are de făcut în lumea celor care se nasc, trăiesc şi pier. Antroposofia este cunoaşterea care ne scoate din această stare de confuzie şi dor, care oferă un temei solid împlinirii celor mai nobile aspiraţii ale noastre, care ne ajută să dăm vieţii un sens cât mai plin de conţinut.

La antroposofie am ajuns în primul rând datorită faptului că Rudolf Steiner este un gânditor extraordinar,pe care nu ai cum să nu-l iei în seamă. Înţelegerea a început aşadar cu judecata rece şi a continuat punând întrebări cu o atitudine deschisă. Deschiderea sufletească faţă de mesaj a venit apoi şi odată cu ea a fost atins forul sufletesc cel mai interior. Într-adevăr, cunoaşterea legităţilor pline de înţelepciune ale lumii spirituale, în special ca legităţi morale, a însemnat atât înţelegerea conceptuală în deplină claritate a chestiunilor discutate, cât şi o trăire a acestei înţelegeri ca o confirmare care vine de la un nivel mai profund al sufletului. Consider de o importanţă deosebită dimensiunea trăirii întrucât ea este resortul sine qua non al schimbării şi al corectării acelor atitudini şi obişnuinţe „de suprafaţă”, al formaţiunilor care nu pot fi altceva decât roadele ignoranţei. Această experienţă pe care tocmai am relatat-o are, după cum se vede, o dimensiune obiectivă – a noţiunilor şi ideilor – şi una subiectivă – a percepţiilor sufleteşti. Acestea fiind spuse, e uşor să ne dăm seama care sunt pretenţiile minime pe care trebuie să le satisfacă un mesaj ce se doreşte a fi o contribuţie antroposofică. În cele ce urmează voi discuta cartea lui Prokofieffsub aceste două aspecte.

Cât priveşte aspectul trăirilor sufleteşti, fiindcă nu pot formula decât o părere subiectivă, n-am să insist prea mult. Îmi închipui că ar putea exista oameni cărora lectura cărţii să le fi produs trăiri deosebite. Pentru mine, Antroposofia şi Filosofia libertăţii este un conglomerat de idei şi reprezentări care au un rol pur informativ. Ne întâlnim, fireşte, cu ideile mari ale antroposofiei – Sergej Prokofieff, cum bine ştim, este un cunoscător remarcabil al operei lui Rudolf Steiner – ele sunt însă încarcerate în urzeala gândirii schematizante propuse de autor.

În ce priveşte însă claritatea conceptuală, modul în care autorul operează cu termenii, noţiunile şi ideile, va trebui să spunem mai multe lucruri. Iată-le!

 

„O cale septuplă”

 
Primul capitol debutează cu o punere în corespondenţă a unor termeni ai Filosofiei libertăţii cu alţi termeni din Treptele cunoaşterii superioare (GA12). Odată ce legătura respectivă a fost întocmită, autorul are cale liberă de a-şi plimba nestingherit cititorul prin toată antroposofia, ceea ce şi face până la urmă. S-ar părea că plimbarea în sine nu este fără de folos pentru cititor – Prokofieff vine cu multă informaţie pe care o exprimă într-un mod foarte direct. Altceva vreau totuşi să semnalez: a doua frază a capitolului ne prilejuieşte deja întâlnirea, deloc plăcută, cu primul derapaj semantic. În GA12, Rudolf Steiner vorbeşte de patru trepte ale cunoaşterii, prima fiind cunoaşterea mijlocită de organele senzoriale, celelalte trei fiind niveluri ale cunoaşterii suprasenzoriale (imaginativă, inspirativă şi intuitivă). După care enumeră, apoi detaliază elementele componente ale primului nivel al cunoaşterii: obiectul, imaginea, noţiunea şi Eul. Cu toate că Rudolf Steiner, le numeşte peste tot „elemente”, Prokofieff găseşte cu cale să spună următoarele: „Apoi el [adică Steiner] atrage atenţia asupra faptului că prima treaptă ar consta din alte patru trepte, respectiv, ar conţine patru elemente diferite.” (p.13). În continuare, Prokofieff se referă la cele patru elemente ca şi cum ar fi vorba de niveluri diferite ale cunoaşterii, numindu-le peste tot „trepte”. Că într-un act de cunoaştere a lumii sensibile este necesară interacţiunea tuturor elementelor enumerate şi că nu poate fi vorba de un nivel de cunoaştere al „obiectului” fără un subiect cunoscător (Eul), este un lucru de la sine înţeles, dar, totuşi, secundar atunci când principala năzuinţă a autorului este de a le prinde într-o schemă.

Şi schema continuă cam aşa: Prima „treaptă”, adică „obiectul” „corespunde” noţiunii de „percepţie” din Filosofia libertăţii; a doua, adică „imaginea” „este «reprezentarea», numită de Rudolf Steiner şi «noţiune individualizată»”. Să ne oprim un pic şi să remarcăm că în timp ce prima aserţiune este doar complet inutilă, a doua este, în plus, şi inexactă. Noţiunea de „imagine” din GA12 nu poate fi echivalată cu „reprezentarea” în sensul de „noţiune individualizată”. „Să ne închipuim, spune Steiner, că vedem un obiect care este de formă circulară. Apoi să ne luăm vederea de la el şi să păstrăm în memorie imaginea cercului. Aici încă nu avem «noţiunea» cercului. Aceasta rezultă abia atunci când se spune: «un cerc este o figură la care toate punctele sunt egal depărtate de un punct central.»” (Rudolf Steiner, GA12, Edit. Astrolog, 1999, p.90.)

„Şi facultatea «puterii de judecată contemplativă» – spune Prokofieff mai departe în aceeaşi notă diletantă, referindu-se la terminologia goetheană de data asta – ţine, ca potenţare în continuare de această treaptă”, deoarece se desfăşoară „în acel domeniu al sufletului aflat între percepţia exterioară şi gândirea pură”. Să vedem dacă este aşa. Goethe numeşte „putere de judecată intuitivă” facultatea prin care înţelegem natura organică. (Rudolf Steiner, Introduceri la scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe, Triade, Cluj, 1999, p.64.) De-abia acum putem spune că ne aflăm la un alt nivel al cunoaşterii, deoarece elementul explicativ – noţiunea şi cel explicat – percepţia sunt unul şi acelaşi. Acesta nu este însă altceva decât cazul gândirii pure şi fiind deci chiar gândirea pură nu poate să stea cu niciun chip între ea însăşi şi orice altceva. Pentru a vorbi şi mai precis, putem distinge între „gândire pură”, ca proces în care gândirea, în general, devine obiect al observaţiei şi „gândire intuitivă” în care gândirea cercetătorului creează[1] şi observă un gând precis care trebuie să aibă o realitate obiectivă în structura obiectului cunoaşterii – cazul cercetării lumii organice – sau o idee morală în temeiul căreia va acţiona într-o situaţie particulară. Simplu spus, gândirea cercetătorului descoperă gândul lui Dumnezeu ca realitate vie, ca Idee în lumea obiectivă, respectiv alege să introducă în mod creator Ideea în lumea percepţiilor printr-o faptă morală. Ideea nu este în niciun caz rezultatul abstractizării întemeiate pe reprezentările lumii simţurilor, ci este produsul unei gândiri care are în sine forţa de a trece dincolo de hotarele celor observabile senzorial.

După ce trece şi peste acest obstacol, cititorul perseverent dă peste „treapta” a treia, zisă şi a „noţiunii” . Aici autorul distinge între „gândirea intuitivă” şi „gândirea pură” şi atât de importantă îi pare această distincţie, încât găseşte că este nimerit să o rezolve într-o notă la sfârşitul cărţii. Ca atare, pentru a nu complica şi mai mult o situaţie şi aşa destul de încâlcită, o vom lăsa şi noi acolo unde se află, cu speranţa mărturisită că nimeni nu o va lua vreodată în serios.

Mai departe, autorul spune: „Iar treapta a patra, treapta Eului, corespunde stării de excepţie descrise în Filosofia libertăţii, în care, prin activitatea intensificată a Eului, care produce în mod creator gândirea, poate avea loc şi observarea acesteia. Astfel, pe această treaptă Eul este entitatea care produce gândirea şi o observă.” Dat fiind că „starea de excepţie” nu este altceva decât starea în care gândirea se observă pe sine şi, ca atare, „obiectul observat este de aceeaşi natură cu activitatea care se îndreaptă asupra lui” (GA4, cap. III.), este evident că şi aici e vorba tot de gândirea pură.

În continuare, Prokofieff adaugă acestor patru „trepte” pe celelalte trei – intuiţie, inspiraţie şi imaginaţie, aşa încât, din cele patru enumerate de Rudolf Steiner, el face şapte – „o cale septuplă”.

Ajunşi aici nu ne putem reprima o întrebare: să fie oare încărcătura mistică a numărului şapte scopul-cauză al acestei babilonii conceptuale?

 

Starea de excepţie”

Din păcate pentru cititor, nici ideea observării gândirii, expusă în capitolul al III-lea al Filosofiei libertăţii (GA4) – pe care Prokofieff, pe tot parcursul lucrării, o numeşte exasperant „starea de excepţie” –, nu scapă nevătămată. Astfel, cu toate că Rudolf Steiner spune relativ la situaţia în care observ gândirea însăşi că „nu îmi pot observa niciodată gândirea în momentul desfăşurării ei” (Rudolf Steiner, GA4, cap. III, p.153 în varianta editorială de la Triade, 1996.), la pagina 19, Prokofieff scrie aşa: „Tocmai aceasta este natura stării de excepţie, în care gândirea îşi îndreaptă atenţia asupra ei înseşi, pentru a-şi putea observa propria activitate, astfel încât în această clipă producerea ei şi perceperea ei să formeze o unitate.” Pentru această aserţiune – aflată în mod evident în raport de contradicţie cu textul steinerian, pe care, după cum mărturiseşte în postfaţă, intenţionează să ni-l facă accesibil – Prokofieff nu are, deocamdată, nicio explicaţie. Abia la pagina 49 (?) reia ideea şi spune că Rudolf Steiner a făcut referire la situaţia de dincoace de prag. „Dincolo” însă, ne asigură Prokofieff, „putem produce şi observa gândirea în acelaşi timp.” (p.50.) Această afirmaţie, pe care autorul, de convins ce e, o ia ca evidentă şi nu se mai osteneşte s-o întemeieze în vreun fel, vine în completarea descrierii pe care Steiner o face primei experienţe spirituale ca scindare a personalităţii discipolului ocult.

Aşadar, acestea sunt faptele. Să le luăm pe rând. Când se referă la simultaneitatea producerii şi observării gândirii spunând „tocmai aceasta este natura stării de excepţie”, deşi Rudolf Steiner neagă în mai multe rânduri această posibilitate, Sergej Prokofieff vădeşte o lipsă de fidelitate elementară faţă de gândirea autorului pe care îl comentează. Iar această lipsă de fidelitate nu este nicidecum atenuată de „amendamentul” de la pagina 49. Atunci când el situează într-un ipotetic „dincolo”posibilitatea producerii şi observării gândirii în simultaneitate, e clar că nu poate fi vorba de ceea ce Steiner numeşte, în GA4, „stare de excepţie”.

Dar consecinţele confuziei pe care Prokofieff o creează în jurul unei idei importante din Filosofia libertăţii le ştie aprecia numai cel care a participat la grupe de studiu. Pentru cel aflat la primele sale incursiuni în universul textului filosofic şi care dă din colţ în colţ pentru că nu înţelege nimic, ideea că e posibil, chiar dacă nu deocamdată, să produci gândirea şi, simultan, să o şi observi, e ca bucata de scândură pentru naufragiat. Ce mai contează că pe undeva prin hăţişul de nepătruns al textului se spune că aşa ceva nu e posibil? Intenţia autorului deja e atât de departe, încât nici nu se mai vede. Cu toate că nu putem sublinia îndeajuns importanţa ei, o redăm aici, în speranţa că nu va fi trecută cu vederea: „Motivul pentru care nu putem observa gândirea în timpul în care ea se desfăşoară, este identic cu acela care ne îngăduie să o cunoaştem mai direct, mai intim decât putem cunoaşte oricare alt proces din lume. (subl.ns.)” (Rudolf Steiner, GA4, cap. III). Acest lucru trebuie înţeles, observat, trăit, simţit.

În încheierea acestei discuţii mai trebuie adăugat, cu titlu de ipoteză foarte plauzibilă, că se vor găsi destui oameni care să susţină ideea că „dincolo de prag” observarea gândirii concomitent cu producerea ei este posibilă. Pentru a putea susţine această afirmaţie, cel care o face va trebui, fie să găsească în opera lui Rudolf Steiner premisele, fie să o descrie ca experienţă personală. Şi într-un caz şi în celălalt, probabilitatea ca ea să fie adevărată ar creşte, chiar dacă mai mult în primul caz. Certitudinea nu poate fi însă atinsă decât prin experienţă directă, iar, când suntem angajaţi pe o cale de cunoaştere, certitudinea e tot ceea ce contează mai mult. Nu se poate să nu rămâi perplex când vezi lejeritatea cu care oamenii în general preiau aserţiuni de tot felul pe post de cunoştinţe certe.

Dacă lămurirea problemei în discuţie pe calea experienţei directe îmi este, cel puţin momentan, imposibilă – cum pesemne că îi era şi autorului pe care îl discutăm aici (potrivit propriilor mărturisiri, Prokofieff nu era clarvăzător) –, pot totuşi să examinez cum stau lucrurile la nivelul posibilităţilor mele actuale de cunoaştere şi acesta este sensul oricărui studiu serios. Observarea gândirii nu pot s-o fac decât gândind. Voi avea astfel gândire observată şi gândire observatoare. Dar în momentul producerii ei, gândirea observată nu există, altfel n-ar mai fi momentul producerii. Mai rămâne gândirea observatoare care, dacă se întoarce asupra ei înseşi, nu vom avea de-a face cu un proces de gândire ci cu percepţia Eului. Când mă percep astfel ca fiinţă-Eu care trăieşte în procesul viu al gândirii, mă simt altfel decât în viaţa cotidiană, când, conştient sau nu, mă identific cu corporalitatea, când deriv din impresiile senzoriale simţirea individualităţii mele. De asemenea, relaţia cu lumea ideilor devine calitativ diferită. Ideile nu mai sunt abstracţiile, umbrele palide pe care forţa brută a impresiilor senzorialele spulberă trimiţându-le în vecinătatea neantului, ci acum îmi produc o impresie mai puternică, le simt şi ţin seama de ele.

 

Metafizica „lipsei de premisă”

Din fericire pentru noi, în cuprinsul vast al lucrării sale, Prokofieff nu se întâlneşte prea des cu filosofia. Aşa se face că de la capitolul I vom sări direct la cap. IX, al cărui titlu este „Bazele metafizice ale lipsei de premisă a Filosofiei libertăţii.” Dacă facem abstracţie de titlu, unde autorul îşi propune sarcina halucinantă de a găsi în domeniul metafizicii bazele unui demers epistemologic, acest capitol este problematic încă de la prima frază, care zice aşa: „Trăsătura fundamentală a teoriei cunoaşterii expusă în Filosofia libertăţii este lipsa ei de premisă. Rudolf Steiner descrie şi motivează această lipsă de premisă mai ales în cartea sa Wahrheit und Wissenschaft (Adevăr şi ştiinţă), pe care el o numeşte „Prolog la o Filosofie a libertăţii” (p.130).

Mai întâi, trebuie spus că în Filosofia libertăţii nu avem de-a face cu o „teorie” a cunoaşterii în sensul în care este vorba în Adevăr şi ştiinţă (GA3) sau în Linii fundamentale… (GA2) care sunt în forma şi conţinutul lor lucrări de teoria cunoaşterii. Este evident că avem aceeaşi concepţie despre cunoaştere, ea este expusă însă în moduri diferite. Şi diferenţa esenţială este semnalată chiar de autor în subtitlul la Filosofia libertăţii: Rezultate ale unei observaţii psihice după metodele ştiinţelor naturii. Ca atare, itinerariul cognitiv propus de Steiner aici va avea ca fundament observaţia psihică, primele cuvinte ale capitolului al III-lea, în care începe practic cercetarea naturii cunoaşterii, fiind: „Când observ cum o bilă de biliard…”. De cealaltă parte, în GA3, autorul porneşte de la statutul teoriei cunoaşterii ca disciplină filosofică fundamentală, iar în GA2 de la problemele specifice acestei discipline, cum ar fi „stabilirea noţiunii de experienţă”. Prin urmare, diferenţa dintre aceste lucrări şi Filosofia libertăţii este asemănătoare celei dintre teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) şi aplicarea efectivă a metodelor cunoaşterii ştiinţifice într-un domeniu particular al cunoaşterii. Spun „asemănătoare”, pentru că în esenţă este vorba de aceeaşi concepţie despre cunoaştere, drumul parcurs fiind întrucâtva diferit. Aşadar, observaţia psihică este elementul definitoriu al concepţiei expuse în GA4 şi nu „lipsa de premisă”, specifică unui demers pur teoretic.

Să lămurim acum, pe scurt,şi chestiunea „lipsei de premisă”. Ca disciplină menită să răspundă, printre altele, şi la întrebarea „ce este cunoaşterea?” epistemologia trebuie să realizeze acest demers fără a porni de la cunoştinţe prealabile (premise) deoarece acestea din urmă sunt deja rezultatele unor acte de cunoaştere,care ar conţine deci elemente a căror natură nu o cunosc şi pe care tocmai mi-am propus să o determin. Mai mult, orice set de cunoştinţe conţine asumpţii teoretice, presupoziţii ascunse care pot influenţa rezultatele cercetării, ceea ce justifică, o dată în plus, pretenţia lipsei de premise pe care trebuie să o îndeplinească o veritabilă cercetare a naturii cunoaşterii. Aceste chestiuni, spune Steiner în GA3, sunt în general acceptate, numai că principalele sistemeepistemologice conţin, în punctele de pornire, presupuneri ascunse care le prejudiciază rezultatele.

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la ceea ce ne propune Prokofieff şi anume, o incursiune în metafizică. Simplu spus, el vrea să arate nici mai mult – nici mai puţin decât că fiecare element al structurii actului de cunoaştere, aşa cum este acesta descris în GA3, corespunde, la scară macrocosmică, unei etape din procesul apariţiei Sfintei Treimi din Absolutul primordial. Pentru asta, autorul nostru are nevoie din nou de schema structurii unui act de cunoaştere, numai că, spre deosebire de primul capitol, unde din patru elemente trebuia să facă patru trepte pentru a găsi nobila cale septuplă, de data asta, din patru câte sunt, trebuie să facă trei pentru a le putea pune în corespondenţă cu Sfânta Treime. Merită să vedem acest procedeu mai de aproape.

Mai întâi, cititorului îi trece pe dinaintea ochilor un citat din GA3 care sună aşa: „«Eului», ca punct central al conştienţei, îi este dată în mod nemijlocit percepţia exterioară şi interioară şi propria lui existenţă. Eul simte nevoia de a găsi în această lume dată mai mult decât ceea ce este dat în mod nemijlocit. Faţă de lumea dată îi apare al doilea element dat, acela al gândirii, şi el uneşte aceste două elemente prin faptul că, pe baza unei decizii libere, realizează ceea ce noi am stabilit ca idee a cunoaşterii.” Cu toate că în text apar patru elemente ale cunoaşterii: Eul, percepţia, gândirea şi unirea percepţiei cu gândirea, Prokofieff ne spune că trebuie să distingem numai trei: „În cele spuse trebuie să distingem clar trei trepte sau trei elemente ale cunoaşterii.” (p.132). Şi el elimină Eul din schemă, dar, după cum vedem, păstrează cu o consecvenţă de fier echivalenţa semantică dintre „treaptă” şi „element”, semn că îi vine încă greu să se despartă de trucul care l-a ajutat să-şi dezvolte prima schemă.

„Dacă vrem, spune mai departe Prokofieff, să căutăm lipsa absolută de premise în crearea lumii, trebuie să ne întoarcem în urmă la Temeiul lumii care precede toate lucrurile, care este numit în vechile religii «Absolutul». Numai această Divinitate absolută, şi anume, înainte ca Ea să fi apărut ca Trinitate, se găseşte în starea căreia nu-i poate precede nimic. Această stare originară a ei este totodată lipsa absolută de premisă.”(p.133).

Prima corespondenţă propusă de autor sună deci aşa: teoria steineriană a cunoaşterii este fără premisă – temeiul lumii este fără premisă. Numai că, dacă eliminăm ambiguitatea lexicală introdusă prin folosirea termenului „premisă”, vom vedea că avem în faţă două lucruri diferite. Când spun „au fost create premisele apariţiei unei epidemii de gripă”, e clar că nu mă refer la apariţia unor propoziţii care exprimă cunoştinţe şi care vor favoriza răspândirea neplăcutului virus, ci la cauzele din lumea reală: apropierea sezonului rece, imunitatea scăzută a organismului etc. În timp ce demersul teoretic specific teoriei cunoaşterii nu este fundamentat de cunoştinţe prealabile (premise), temeiul originar este necauzat, neprecedat de nimic, este cauza primă a întregii lumi. Aici Prokofieff fie încurcă planul cunoaşterii cu cel al existenţei, sau, în cel mai bun caz, vrea să sugereze că nu există nicio diferenţă între ele când vine vorba de trecerea de la micro la macrocosmos, fie se situează pe poziţiile filosofiei idealiste şi crede că principiul lumii este de natura ideii, iar fenomenele lumii, în succesiunea lor, pot fi cunoscute ca treceri de la premise la concluzii, relaţiile dintre ele fiind relaţii de consecinţă logică şi nu de tip cauză-efect.

Exprimat simplu şi clar, scopul lui Prokofieff este de a arăta că unirii percepţiei cu noţiunea într-un act de cunoaştere corespunde la nivel macrocosmic, dar în planul existenţei, apariţiei Trinităţii din Absolut. Lumea percepţiilor corespunde Tatălui, gândirea, Fiului şi unirea dintre percepţie şi gândire, Sfântului Duh. Mijloacele argumentative sunt însă, eufemistic spus, discutabile. D.e., el forţează apropierea dintre „lumea dată în mod nemijlocit” (lumea percepţiilor pure) – care, nota bene, este o stare de lucruri concepută ipotetic[2] – şi Absolut, înţeles ca stare originară a Divinităţii, pe motiv că în ambele cazuri nu putem emite judecăţi de cunoaştere. Numai că, în primul caz „lumea dată nemijlocit” ca stare de lucruri care precede orice cunoaştere,tocmai pentru că este pură percepţie, nu poate constitui, cu adevărat, o realitate, în al doilea, dimpotrivă, avem de-a face cu realitatea ultimă, cu fiinţa absolută, pentru care, orice determinare ideatică ar fi o limitare.

 

„Calea imboldului şi calea motivului”

În capitolul XII, avem parte de o interpretare eminamente ezoterică a unor pasaje din capitolul IX din GA4. Aşa cum ştim, în capitolul IX al Filosofiei libertăţii, autorul discută elementele determinante ale unui act de voinţă: motivul şi mobilul. Dacă motivul este elementul conceptual de moment, mobilul aparţine structurii caracteriale a individului cu nivelurile sale: instinctual, afectiv şi cognitiv. O reprezentare sau o idee va deveni motiv al unei acţiuni în măsura în care ceea ce propune va găsi înclinaţia corespunzătoare în modul în care simte şi gândeşte în general individul respectiv. Şi Rudolf Steiner enumeră în acest capitol toate tipurile de mobiluri şi motive. Dacă înţelegem structura unui act de voinţă, vom înţelege şi că la orice faptă s-ar decide, omul va avea întotdeauna un motiv şi un mobil. În mod surprinzător, Prokofieff afirmă că aici „Rudolf Steiner descrie două căi de cucerire a libertăţii legate una de alta” (p.184.) – „calea imboldului şi calea motivului” şi purcede la expunerea lor. Să-l urmăm.

Prima categorie de mobiluri menţionată în GA4 ţine de domeniul instinctual. Aici percepţiile – d.e. foamea – determină voinţa în mod direct, fără intervenţia noţiunii sau a sentimentului. Pe această cale, spune Steiner, iau naştere „satisfacerea necesităţilor noastre inferioare, pur animalice (foamea, sexualitatea etc.). În acest loc, exegeza lui Prokofieff ne loveşte după cum urmează: „Dacă ne întrebăm de unde aduc cu sine oamenii care se află pe această treaptă de evoluţie cea mai de jos o asemenea predispoziţie caracterologică, răspunsul spiritual-ştiinţific constă în faptul că ei au fost influenţaţi înainte de naştere mai ales de regiunile inferioare ale lumii sufletelor (kamaloka)” (p.185). Să fi adresat Sergej Prokofieff aceste rânduri sfinţilor îngeri? Sau nouă, muritorilor aflaţi pe treapta de evoluţie cea mai de jos deoarece, spre ruşinea noastră, obişnuim încă să ne mai aşezăm în faţa unei farfurii cu mâncare?

Tot în categoria mobilurilor care sunt percepţii, continuă Rudolf Steiner, intră şi anumite percepţii „pe care le dobândim cu simţurile superioare (subl.ns.). În acest caz percepţia unui fenomen oarecare din lumea exterioară este urmată de o acţiune, fără ca, mai înainte, să aibă loc o reflecţie şi fără ca, de această percepţie să fim legaţi de un sentiment deosebit, aşa cum se întâmplă în relaţiile convenţionale dintre oameni. Mobilul acestor acţiuni se numeşte tact sau «bun simţ»”. D.e., formulele de politeţe, prin faptul că se repetă la fiecare întâlnire cu alte persoane, devin automatisme.

Să urmărim acum interpretarea acestui pasaj în lumina cunoaşterii ezoterice prokofieffiene şi, mai ales, a lecturii în diagonală.

„Aceste «necesităţi pur animalice» pot apărea în cadrul acestei prime trepte şi sub formă transformată care ţine deja de planul general al omenirii civilizate. Rudolf Steiner numeşte asemenea imbolduri superioare ale acţiunii «tact sau bun simţ». Omul care aduce cu sine în viaţa pământească asemenea însuşiri ale predispoziţiei caracterologice a stat înainte de naştere în legătură mai ales cu regiunile superioare ale lumii sufletelor…” (p.186).  Aşadar, dragă cititorule, dacă te aşezi la masă nu pentru că ţi-e foame, ci din bun simţ, mai ai o şansă: faci parte din „planul general al omenirii civilizate”!

În continuare, Prokofieff argumentează sau, mai bine zis, afirmă că cele două căi – a „imboldului” şi a motivului – sunt căile lui Buddha şi, respectiv, Zarathustra, dar şi căile urmate în misteriile sudice şi, respectiv, nordice, căi pe care Rudolf Steiner le uneşte în intuiţia noţională pe planul cunoaşterii aşa cum Christos le-a unit fiinţial. Astfel, totul se clarifică. Ca şi în cazul schemelor discutate anterior, autorul are nevoie să opereze semantic asupra termenilor pentru a-i potrivi în cadrul proiectului său. Acum el face din cele două elemente ale actului de voinţă două căi de evoluţie. La ce lucruri absurde conduce acest demers al său, am văzut.

 

În loc de concluzii

Nu ne putem ocupa aici de toate erorile de argumentare întreprinse de autor pe parcursul întregii cărţi. Pe de altă parte nici nu ar fi corect să tragem concluzii privitoare la valoarea întregii lucrări pornind de la aceste rânduri care s-au concentrat asupra aspectelor nereuşite ale discursului. De asemenea, nu sunt un cunoscător al operei lui Sergej Prokofieff. Totuşi cred că prin Antroposofia şi Filosofia libertăţii, el se autoexclude de pe lista autorilor pe care ne permitem să-i mai citim. Cine îşi poate permite luxul să verifice la fiecare pagină dacă a parafrazat corect, dacă interpretează corect, dacă face inferenţe valide, când e mai simplu şi mai eficient să-l citeşti direct pe Rudolf Steiner?

Tot ca o consecinţă a observaţiilor făcute aici, ipoteza că autorul Sergej O. Prokoffief a procedat în acelaşi mod superficial – prezentând distorsionat şi cu alte ocazii rezultatele muncii de cercetare întreprinse de Rudolf Steiner – devine foarte plauzibilă.

În fine, nu trebuie uitaţi nici cei care au făcut parte din mediul cultural-spiritual al autorului, cei care l-au promovat în loc să ia o atitudine critică vizavi de unele aspecte ale mesajului  său. În acest sens mi se pare foarte potrivit ce spune Irina Gordienko în introducere la lucrarea sa Sergei O. Prokofieff – mit şi realitate ca răspuns la formula lui  Herbert Wimbauer în care Prokofieff apare ca exponent al  „misticismului teosofic răsăritean rusesc”: „în acest caz particular, nici Estul și nici Rusia însăși nu sunt de blamat, deoarece fenomenul Prokofieff cu atribuirea importanței ca „știință” și pentru „Societate” este un produs pur al Vestului și numai al Vestului. Acolo a fost el prețuit și susținut – cu toate mijloacele posibile. „Faima” sa a fost – spre nenorocul nostru – reimportată în Rusia. Acest lucru nu poate fi disputat.” (http://www.wellspringbookshop.co.uk/media/307075/myth-and-reality-authors-foreword.pdf)

În încheiere, vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de munca lui Sergej Prokofieff. Prin modul imprecis în care a pus anumite probleme, m-a stimulat să le gândesc mai serios decât aş fi făcut-o în mod obişnuit.


[1] Orice idee pentru a fi observată trebuie mai întâi creată cu propria minte. Chiar în cazul lecturii trebuie ca, pornind de la semnele textului, să produc eu însumi ideile asertate de autor.

[2] „În evoluţia omului nu există nicăieri o graniţă între dăruirea pură, pasivă către lumea dată nemijlocit şi între cunoaşterea gânditoare a acesteia” (Rudolf Steiner, GA3, cap. IV, p.112 în versiunea Triade 1996).

 

Tags:

One thought on “Cazul Prokofieff

  1. Cristian Mihai Mihaescu / 29 decembrie 2016 at 11:23

    Excelent articol, ar trebui impartasit multora…

Lasă un răspuns către Cristian Mihai Mihaescu Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>