Calea de şcolire antroposofică

Agenor Crişan

Conferinţă: Casa Rudolf Steiner – Bucureşti, 1 noiembrie 2008

Această şcolire este mult mai profundă decât pare la prima vedere şi numai cine a început să meargă pe ea, numai cine a făcut primele încercări, işi poate da seama de profunzimea ei.

În mod simplu, am putea spune că unul dintre scopurile acestei căi de şcolire este acela de a furniza omului nişte organe de percepţie pe care el nu le are în momentul actual al evoluţiei. Evident că, dacă spunem acest lucru, avem în spate noţiunile elementare ale unei concepţii spirituale despre lume. Iar cea antroposofică are marele avantaj că se adresează omului de cultură modern, folosind noţiuni care au izvorât din sânul culturii a cincea postatlanteene, din sânul culturii care are ca scop dezvoltarea sufletului conştienţei, evoluţia sufletului conştienţei în omenire – spre deosebire de alte concepţii, care au ca fundament şi ca instrument teoretic noţiuni şi gânduri care s-au născut, s-au format într-o perioadă de cultură anterioară, care era dedicată cultivării sufletului raţiunii şi al sentimentului: perioada greco-latină, care, după cum ştiţi, se întinde de la întemeierea Romei, până la căderea Constantinopolului. Iar cea a noastră urmează şi încă vom avea mai mult de 1500 de ani în care, fie că vrem, fie că nu vrem, generaţiile viitoare vor avea de suportat, vor avea de trecut prin încercările, prin rigorile prin care în interiorul fiinţei umane se va dezvolta sufletul conştienţei.

Spuneam deci că această şcolire are ca scop de a furniza omului organe de percepţie care momentan nu sunt dezvoltate. Cu ajutorul lor, el poate, după ce aceste organe sunt dezvoltate, el poate să preia, prin intermediul acestor organe, percepţii, dacă vreţi, veşti directe din lumea care se ascunde în dosul simţurilor, în dosul realităţilor fizice.

Iar această lume este împărţită în mai multe etaje. O lume imediat după lumea fizică sau în spatele ei, cea mai apropiată de ea, este constituită dintr-un ansamblu de forţe formatoare sau elemente formatoare, sau, cu alte cuvinte, o lume eterică. Ea este strabătută, la un nivel superior, de lumea astrală şi de lumea spirituală, mai sus.

Revenind, deci, aş spune că pentru a forma aceste organe de percepţie trebuie să se îndeplinească foarte multe cerinţe, pentru că organele de percepţie care se formează nu sunt organe de percepţie pe care să le putem construi cu substanţe fizice. Aceste organe de percepţie sunt construite din elementele constitutive ale fiinţei umane, şi anume din substanţele lumii astrale, pe care le are şi omul în el şi din substanţele lumii eterice, care ne străbat şi pe noi. Dar nici pe cele astrale, şi nici pe cele eterice, noi nu le percepem. Le trăim într-un anumit fel, le trăim, de exemplu, în ceea ce priveşte substanţele corpului nostru astral, după cum ştiţi, le trăim ca senzaţii interioare. Acolo unde apare o senzaţie de rece, de cald, senzaţie de lumină, de culoare, etc., orice fel de senzaţie, avem de-a face cu corpul astral. Noi trăim lăuntric aceste substanţe, numai că nu le zicem substanţe, le zicem sentimente, le zicem senzaţii, le zicem altceva. Iar în ceea ce priveşte lumea eterică, noi nu o trăim nici măcar atâta, suntem foarte nesensibili faţă de lumea forţelor formatoare, şi avem în noi totuşi ceva pe care putem să-l observăm – e adevărat, foarte foarte greu, după o şcolire se poate sesiza şi asta – şi anume gândurile noastre. Gândurile noastre sunt formate din substanţă eterică. Dacă am reuşi să sesizăm modul de comportare al gândurilor noastre, am fi foarte aproape de a sesiza cum se comportă substanţele eterice.

Şi atunci, pentru a forma aceste organe, din nişte substanţe pe care nu le percepem, trebuie să mergem pe o cale ocolită. Şi anume, această cale ocolită este descrisă de către cei care şi-au format înaintea noastră, în timp şi în spaţiu, aceste organe, şi ştiu din proprie experienţă cum se formează ele. Asta e foarte simplu, nu? Un om care are în sine astfel de organe ne descrie şi, dacă noi urmăm descrierea lui, în sensul: dacă faceţi aşa, atunci se întamplă următorul lucru; dacă faceţi asa, se întâmplă alt lucru.

Iniţiatul, care este, dacă vreţi, fiinţa umană care a adus imboldul, a adus substanţa, a adus mijloacele pentru ca omenirea să poată să îşi realizeze scopul acestei epoci de cultură, adică a sufletului conştienţei, şi care a fost cel a care a fondat antroposofia, îl cunoasteţi cu toţii, este Rudolf Steiner. Iar cartea în care el face astfel de descrieri şi ne spune cum ar trebui să procedăm pentru ca în fiinţa noastră să se nască, să se plasmuiască astfel de organe de percepţie, pentru lumea suprasensibilă, este Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, carte pe care bănuiesc că toată lumea o are, iar pentru cei care nu o au, eu îi sfătuiesc, cu multă sinceritate, să o pună în biblioteca lor ca una din cele câteva cărţi fundamentale ale epocii noastre.

Vedeţi, ar fi foarte simplu dacă noi ne-am construi nişte organe, de exemplu, cum ar fi un telescop, sau un microscop, sau un accelerator – s-au făcut nişte acceleratoare acuma de nu-ştiu-câte miliarde de euro în Elveţia şi în Franţa, ca să vadă nişte particule care trăiesc a nu-ştiu-câta nano-parte dintr-o secundă etc. – ar fi simplu, pentru că am da banii, numai să vedem şi noi îngeri, arhangheli, arhai şi aşa mai departe. Fiţi siguri că, dacă s-ar fi putut construi un astfel de aparat, atunci cu siguranţă el ar fi făcut deja. Cantitatea de bani necesară investiţiilor n-ar fi nicio problemă. Uitaţi-vă că acum se pierd pe zi, din pricina crizei – nu ştiu dacă sunt adevărate cifrele pe care le auzim la televizor, de ordinul miilor de miliarde –, este ceva ce cred că, în urmă cu 50 de ani, asemenea lucruri nu se puteau nici măcar gândi, şi acum e o realitate. Deci bani sunt şi ar fi la dispoziţie pentru aşa ceva, însă nu este posibil. Nu pe această cale vrem să mergem, nu pe acestă cale se merge către lumea suprasensibilă, deşi, dacă cercetăm istoria ştiinţei, fizicii, de exemplu, cei care au descoperit descărcările în tuburi electrice, razele catodice, şi alte fenomene, tocmai căutau să surprindă spiritul, să-l vizualizeze cumva, şi aşa au vizualizat cu totul altceva. Deci, nu este posibil aşa ceva, şi atunci trebuie să o luăm pe calea pe care au mers, de-a lungul timpului, toţi oamenii care s-au străduit pentru a ajunge la cunoaşterea aceasta mai profundă, la cunoaşterea suprasensibilă.

Aş vrea să remarc un lucru. Această cale nu este valabilă decât pentru un om care are întrebarea: Cum se pot dobândi cunoştinţe despre lumea suprasensibilă? Dacă această întrebare este pentru el, răspunsul la această întrebare este ceva foarte arzător, o necesitate vitală. Dar ce înseamnă asta, să fie necesitate vitală? Necesitate vitală este setea, necesitate vitală este foamea, necesitate vitală este aerul, asta e necesitate vitală. Dacă întrebarea depre cunoştinţele care se pot căpăta pe această cale stă în suflet în asemenea mod, cu o asemenea intensitate ca o necesitate vitală, ea arată că sufletul are nevoie în mod obiectiv de acest lucru. Iar dacă nu este aşa, dacă această întrebare nu este necesitate vitală, ci este un moft, o modă, o toană, nu ţine în timp. Ca şi moda, se schimbă, vine altceva, se întamplă altceva, sufletul respectiv, omul respectiv, este prins în alte întrebări, care sunt vitale pentru el. Şi, nenumărate lucruri sunt vitale pentru om, nu?, sau pot să devină vitale.

Deci, asta este o remarcă fundamentală, după cât am observat de-a lungul a 40 de ani de când m-am întalnit cu antroposofia, dacă există în om o întrebare, o tendinţă de a găsi răspuns la nişte întrebări care ard sufletul, nişte întrebări despre ce e omul, ce e lumea, încotro merge – bănuiesc că  le-aţi trăit cu toţii, pentru că de asta sunteţi aici – atunci sigur că putem să urmăm şirul descrierilor din această carte, dar, să fim conştienţi, asta este situaţia. Chiar prima teză din tezele antroposofice este foarte clară. Poate fi antroposof acel om care simte nişte întrebari, simte necesitatea răspunsului la nişte întrebări aşa precum simte foamea şi setea. Iar antroposofia este justificată tocmai pentru că oferă răspuns la aceste înterbări. Antroposofia, am putea să spunem că este un fel de aer, un fel de apă, un fel de hrană, de care anumite suflete au acuma nevoie, astăzi, acum, aici, în această epocă de cultură.

Revenind la formarea instrumentelor, a organelor de percepţie suprasensibilă: deci nu este posibil să le clădim din lut, sau din fier, sau din mangan sau din orice substanţă fizică, şi atunci trebuie să le plăsmuim din substanţele noastre sufleteşti şi spirituale, eterice, forţele de viaţă. Cu astea trebuie să lucrăm noi. Aici nu avem în schimb măsură, greutate, aşa cum avem în lumea fizică, nu putem să măsuram, şi atunci e bine să-l urmăm pe cel care descrie această cale în toată profunzimea ei.

Primul lucru pe care trebuie să-l facă omul cu sufletul său este să îşi imprime dacă nu are, sau să cultive dacă are, să dezvolte mai mult decât o are: o dispoziţie de devoţiune, de veneraţie, de respect. O dispoziţie fundamentală a sufletului, dispoziţia de veneraţie, de devoţiune, de respect faţă de adevăr şi cunoaştere. Aceasta este dispoziţia fundamentală pentru a putea să te duci, să începi o muncă de şcolire în sensul pe care îl descrie ştiinţa spirituală. Atunci când suntem la vârsta tinereţii, cum sunt majoritatea celor prezenţi aici în sală, această dispoziţie este mult mai uşor de trăit, pentru că ea ţâşneşte în suflet în adolescenţă cu o putere de foc. Printre multele idealuri pe care omul tânăr le descoperă în sufletul său este şi acest respect faţă de adevăr, faţă de cunoaştere. Şi atunci este bine de a folosi acest germen al devoţiunii, al respectului pentru adevăr şi cunoaştere într-un mod, ca să zic aşa, nu egoist, dar mai mult decât doar să te bucuri că există aşa ceva în sufletul tău. Iar elevul spiritual, discipolul spiritual, omul care merge pe această cale, este îndemnat să caute în viaţa lui momente în care o împrejurare de viaţă i-a smuls din suflet sentimente de veneraţie, sentimente de respect şi altele asemănătoare.

Vedeţi, în acest moment, eu ar trebui să nu mai vorbesc. Ideea acestei întâlniri, din partea mea, nu este de a vorbi în continuare, pentru că în acest moment, acesta este momentul în care fiecare dintre noi putem să evocăm, să ne aducem aminte de un om, de o întâmplare, orice, care a facut ca în noi să se nască sentimentul de veneraţie, veneraţie faţă de cineva. Îl puteţi evoca? Este absolut individual, absolut personal, absolut concret. Pentru asta, e nevoie de timp. …

Aveam patru cinci ani, şi mi-aduc aminte foarte exact de sentimentul pe care-l aveam faţă de tatăl meu. Era Dumnezeu pe Pământ. Aveam 16-17 ani, când întrebarile astea, despre lume, despre viaţă şi despre om, au ţâşnit cu o asemenea forţă în suflet încât îmi spuneam atunci, în şuvoiul acela imens al gândurilor: dacă nu sunt decât un amestec de substanţe din tabelul lui Mendeleev, de molecule – pentru că asta îmi oferă ştiinţa modernă, un ansamblu de atomi angrenaţi în molecule ş.a.m.d. – iar după mine, după moartea mea, nu rămâne nimic, nu văd niciun rost ca acest ghem de atomi şi molecule să mai stea împreună. N-are absolut niciun sens.

La 16-17 ani am întâlnit un om pe care unii dintre voi poate îl cunoaşteţi. La Mănăstirea Rohia din Transilvania era pe vremea aceea, în 1968, stareţ, actualul episcop de Maramureş, Iustinian Chira îl cheamă, şi vă mărturisesc că mi s-a întâmplat exact lucrul pe care îl descrie Rudolf Steiner: dacă ai simţit o sfială sfântă stând în faţa uşii după care te aşteaptă omul venerat, atunci ai simţit germenul acestei dispoziţii de veneraţie. Era un om cu totul şi cu totul extraordinar, cu totul şi cu totul deosebit. Deci, asta a fost în cazul meu, dar cu siguranţă fiecare dintre dumneavoastră aţi avut, v-a scos destinul în cale prilejul să gasiţi acest sentiment, de veneraţie. Iar acest sentiment cultivat în suflet, nu pentru o persoană oarecare, ci pentru adevăr şi pentru cunoaştere, duce la cunoaştere, din el germinează forţele de cunoaştere. Şi acesta este primul pas pe care noi ar trebui să-l facem, să-l detectăm şi vă daţi seama – nu numai astăzi, şi nu numai mâine, este o problemă care merge pas cu pas, toată viaţa, pentru că, mai departe, putem să luăm doar un exemplu, fiecare dintre semenii noştri are ceva demn de venerat pentru mine. Problema mea este să caut acel lucru care este demn de a fi respectat, de a fi cinstit, de a fi privit ca atare, demn de respect, şi chiar de venerat.

Aici intervine un lucru fundamental pentru şcolirea pe această cale, eu trebuie să fac în mod intenţionat această evocare în sufletul meu, această căutare, de aspecte care generează în mine respect, veneraţie, şi să-mi fac din aceasta, dacă vreţi, un fel de obicei. Nu merge simplu. Mai ales acum, în zilele noastre, este extraordinar de greu, este nemaipomenit de greu. Prietenii cei mai apropiaţi îţi joacă festele cele mai mari. Tocmai în ei găseşti nişte calităţi pe care nu le poţi trece cu vederea. Şi totuşi, fără de cultivarea acestui respect, fără de cultivarea pozitivităţii în a aprecia, în a trăi sentimental lumea, nu putem să mergem mai departe. Cartea respectivă este o înşiruire extraordinară de astfel de lucruri pe care noi trebuie să le facem în mod intenţionat, nu o dată, nu de două ori, ci de nenumărate ori, iar dacă veţi mai înainta în vârstă, veţi vedea că acest cuvânt, „nenumărate”, este absolut justificat. De nenumărate ori trebuie să repeţi o anumită strădanie din-aceasta sufletească, pentru ca ea să devină obisnuinţă, să devină a doua natură. Până acolo trebuie să mergem, da?

Deci, de nenumărate ori trebuie să facem acest lucru. De nenumărate ori trebuie să găsim ceea ce Rudolf Steiner numeşte „liniştea interioară”. Cu asta se începe, cu liniştea interioară. Vedeţi, vuieşte lumea, în exterior, acuma vuieşte la televizor mai rău decât mai înainte, nu ştii unde să te ascunzi de acest vuiet din lume, care îţi aduce numai şi numai dezastre în casă, în mintea ta, în sufletul tău… Şi în acest vârtej Rudolf Steiner ne îndeamnă, pe cei care vrem să mergem pe acest drum de şcolire, să ne creăm momente de linişte interioară, în care să deosebim esenţialul de neesenţial. El arată cum să ne creăm astfel de momente de linişte interioară, îndemnându-ne să ne evocăm, să aducem în amintire întâmplări, o întâmplare care s-a petrecut în urmă cu un anumit timp în viaţa noastră, iar aici nu pot decât să amintesc o întâmplare, ca să zic aşa, absolut concretă.

Una ar putea să fie, de exemplu, o ceartă cu cineva. Eram foarte supărat atunci când era întâmplarea asta şi am răspuns cu duşmănie, cu atac, ş.a.m.d. Au trecut trei ani de atunci, poate, şi privesc înapoi: ia să văd cum am fost atunci, de ce eram eu aşa de furios? Dacă privesc retrospectiv la întâmplarea respectivă, n-o să mai am dintele ăla de furie, de atunci, poate că o să-mi dau dreptate: bine, trebuia să pun lucrurile la punct, ş.a.m.d., dar poate o să zic: nu, nu a fost bine atunci, trebuia să fiu mai îngăduitor, sau să găsesc altă portiţă, altă cale de a rezolva conflictul respectiv.

Ce fac, când privesc retrospectiv întâmplările mele? Eu încep să mă detaşez de mine, nu? Asta este, eu m-am detaşat, nu mai sunt prins în evenimentul respectiv, şi sunt tras înapoi un pas. Şi încep, repetând din nou, de nenumărate ori astfel de exerciţii retrospective să mă văd pe mine însumi de dinafară. Mă obiectivizez. Iar toate lucrurile de dinainte, de dinainte de acest exerciţiu, capătă un cu totul şi cu totul alt aspect, decât fără acest exerciţiu. Este adevărat, cel puţin pentru mine: ani de zile au trecut fără să ştiu dacă le fac bine sau nu, având impresia că nu se întâmplă nimica, tot eu am rămas consecvent… Dacă nu număraţi anii, ci zecile de ani, lucrurile se schimbă radical. Credeţi-mă. Dacă nu număraţi anii, ci zecile de ani, lucrurile se schimbă radical, şi poţi să-ţi dai seama: da, în suflet se naşte ceva, sufletul se metamorfozează datorită acestui exerciţiu pe care eu îl fac în mod intenţionat, de a găsi momente de linişte, în care să apreciez situaţiile vieţii altfel decât o fac în mod obişnuit.

Deci, gândiţi-vă la aceste două lucruri numai. Noi lucrăm asupra sentimentelor noastre care în mod normal vin, aşa, de la sine… Intru într-o discuţie cu cineva. Vorbim tot felul de lucruri, apoi mă duc mai departe… Şi transform ceva, transform în astralul meu ceva, chiar şi în obişnuinţele mele: să-l ascult mai întâi pe omul respectiv, iar dacă simt că mă înfurii – ai făcut de atâtea ori acest exerciţiu şi ai ajuns la concluzia că furia nu te ajută la nimic: stai puţin, să văd ce spune, mai întâi, fără să mă înfurii atât de tare… Poţi să-ţi domoleşti furia.

Dacă nu există imboldul personal, dacă nu există convingerea că în felul acesta procedaţi la o schimbare în ansamblul lumii – pentru că eu, ca individ, fac parte din lume, şi, deşi mi-ar place foarte, foarte mult să-l schimb pe el astăzi, şi pe ea, şi pe ea, şi pe ea, pe oricare dintre noi…, nu pot să-l schimb, n-am puterea asupra lui, asupra sufletului său, în schimb asupra sufletului meu pot să acţionez. Şi această părticică din lume pe care eu o transform este contribuţia mea la transformarea lumii. Oricât de mică ar fi ea, este reală, este adevarată, ea se va perpetua în timp şi va duce, va schimba destinul meu şi al altora – dacă această transformare este reală.

Deci, spuneam, linişte interioară; spuneam, veneraţie, devoţiune faţă de adevăr şi cunoaştere. Eu sunt o particică din lume, pe care o schimb, datorită muncii mele, şi Rudolf Steriner spune că elevul spiritual trebuie să-şi însuşească concepţia că el este o verigă din lanţul vieţii, că toţi suntem legaţi unii de alţii, toţi aparţinem unui întreg, şi ceea ce fac eu nu rămâne fără importanţă pentru ceilalţi, chiar dacă lucrez, la început, pe mine însumi, numai în mine însumi, da?

Acum nu vreau să supăr pe nimeni, dar, spre exemplu, astăzi vroiam să-mi iau costumul ăsta. Mi-am luat numai haina, mi-am luat şi cravată. E cel mai bun costum pe care-l am, şi m-a văzut Adriana şi zice: eşti prea elegant, nu te duce aşa. Zic: bine, nu mă duc aşa. Da? Deci, nu vreau să supăr pe nimeni… Dacă pentru partea exterioară suntem gata să facem ceva ca oamenii să ne vadă mai dichisiţi decât suntem, da?… Vă uitaţi în oglindă când ieşiti afară pe stradă? Da? Mai ales doamnele, domnişoarele, au oglinda tot timpul în poşetă. Deci, dacă ne-am însuşit această convingere: ceea ce fac eu lăuntric cu mine este la fel de important ca şi pieptănatul, în exterior, ca şi spălatul pe dinţi, nu va fi greu să vă puneţi în mişcare şi să ziceţi: da, cum trebuie să lucrez eu asupra mea, să-mi însuşesc concepţia că eu sunt o parte dintr-un întreg?

Absolut concret. Să-mi însuşesc concepţia că gândurile sunt tot atât de reale ca şi scaunele şi mesele. Sentimentele sunt tot atât de reale ca şi, eu ştiu, florile şi copacii, pe care îi vedem. Un gând de ură, sau de critică nejustificată, sau pur şi simplu de duşmănie, pe care îl nutresc faţă de cineva, are un efect tot atât de distrugător asupra părţii suprasensibile, asupra sufletului său, ca şi când i-aş fi dat o palmă. Sunt fraze pe care le-aţi auzit, le-aţi citit de multă vreme, de multe ori, nu?

Această şcolire antroposofică constă în a lua în serios aceste lucruri. Nu doar a le citi. A reuşi sa te comporţi, cel puţin lăuntric, în structura ta launtrică, conform cu ele. Să încerc să nu judec, să nu critic nejustificat, să tac mai bine până când nu găsesc, nu am motive să vorbesc … să încerc să găsesc gânduri pozitive, să încerc să găsesc sentimente de respect, de veneraţie, de apreciere, şi nu de critică, sau altele asemănătoare. Deci, încet încet, să mă plimb printre gândurile mele aşa cum mă plimb printre mobila din casă.

Acum, o să ajungem imediat şi la nişte lucruri mai precise. Cum pot să îmi controlez gândurile? Acel exerciţiu de control al gândirii: dacă iau un obiect mic, un ac de gămălie, un chibrit, o scobitoare, vreau să gândesc timp de 5 minute sau 2 minute, gânduri care au legătura cu acel obiect simplu. Cum este, de exemplu, acul de gămălie, pe care îl am aici în faţa mea. Adriana tocmai folosea nişte ace de gămălie cu gămălie roşie, verde, cu cap de plastic, şi tocmai imaginea unui astfel de ac mi-a venit acum în minte. Deci, cum pot să mă gândesc 5 minute la acest ac de gămălie? Aţi făcut, cu siguranţă, acest lucru, mulţi dintre dumneavoastră. Eu am constatat, după câţiva ani de strădanie cu acest exerciţiu, că gândul îmi fuge mereu, până când mi-am spus următorul lucru: ca să rămân doar la gânduri legate de acul cu gămălie, trebuie să-mi stabilesc un criteriu, pentru, să zicem, 30 de secunde, nu pentru mai mult: dimensiunile acestui obiect – aproximativ 3,5 cm , grosimea, tot ca dimensiune, diametrul – sub 1 mm, iar gămălia probabil că are vreo 2 mm în diametru. Dacă obiectul este un pic mai complicat, atunci poate să aibă mai multe dimensiuni. În momentul în care vreau să fac acest exerciţiu, gândul: aha, dimensiunile… a venit gândul care mă ajută – dimensiunile obiectului, şi se desfăşoară mai departe. Este un şir de elemente foarte obiective, în ceea ce priveşte dimensiunea. Forma. Alt gând, pe care îl cunosc şi mă ajută la acest exerciţiu: forma. Culorile, de exemplu, alt gând… Deci, folosesc gândurile acestea ca nişte prieteni care mă ajută. Da? Mă folosesc de gânduri. Şi sunt nenumărate lucruri pe care le putem descoperi. Îmi vine, de exemplu, un gând care ştiu de dinainte că, dacă îl continuu, mă duce la un dezastru. Stop. Nu gândesc acest lucru, pentru că vine pe altă parte. Ştiu că, dacă gândesc ca – eu sunt fizician de meserie – ca un fizician, ajung, în final, la un sistem abstract de gândire. Mă opresc la timpul potrivit şi zic: OK, acuma asta e limpede, până aici, dar acuma trebuie să gândesc cu totul altfel. Bun. Zic, ziceam mai înainte să îţi formezi o convingere. Acesta e un gând, acesta e altul, în aşa fel încât apar, la un moment dat aşa, ca nişte lumini: gândul acesta luminează într-acolo, gândul acela luminează într-acolo. Şi le iei ca atare. Da, e o realitate în lumea asta a gândurilor.

Deci, elevul spiritual trebuie să-şi însuşească concepţia, convingerea că gândurile şi sentimentele sunt tot atât de reale, sunt nişte entităţi tot atât de reale precum sunt obiectele pe care le poate percepe cu mâinile, le poate vedea cu ochii. Deci, acele substanţe pentru care, vă spuneam la început, nu avem organe să le percepem, din astral – mă refer aici direct la sentimente, din eteric – mă refer la gânduri, încep să capete un contur: aha, cu gânduri şi cu sentimente trebuie să lucrez eu, numai că gândurile şi sentimentele sunt acuma, pentru mine, nişte realităţi tangibile interior, în sensul în care am vorbit.

Aha, păi dacă e aşa, dacă această atitudine a mea personală faţă de gânduri şi sentimente este deja cladită, atunci înseamnă că eu voi începe să lucrez cu gânduri şi sentimente foarte intens de acum înainte. Pentru că ele sunt nişte realităţi. Nu-mi construiesc organe de simţ, pentru că nu pot să-mi creez nişte excrescenţe de aici sau de aici, punând materie sau trăgând de pielea mea, dar pot să lucrez cu sentimentele şi cu gândurile. De ce pot să mă raportez la ele în felul ăsta? Pentru că, pentru mine, ele sunt nişte realităţi.

Cum am ajuns la această convingere, aţi văzut simplu, am descris: mi-am lăsat liniştea interioară să stăpânească în suflet şi să privesc retrospectiv, şi am încercat să-mi formez un fundament de respect faţă de adevăr şi cunoaştere. Nu e aşa de greu, nu? Nu este aşa de greu, în fond, şi totuşi ce greu este…

Când gândurile şi sentimentele sunt pentru mine substanţe de lucru, sau obiecte de lucru, atunci pot să urmez nişte indicaţii absolut precise pe care le dă Rudolf Steiner, şi anume: trebuie ca elevul spiritual să-şi îndrepte atenţia asupra fenomenelor naturii, pe de o parte, asupra fenomenelor de creştere, de înmugurire, de încolţire, de germinare, pe de o parte, iar pe de altă parte, asupra fenomenelor de dispariţie, de veştejire, de moarte. Trebuie să-şi îndrepte atenţia în mod voit asupra acestor două fenomene care ne întâmpină peste tot în lume.

Şi v-am adus aicea, de afară, aceste două rămurele, pe care putem să le lăsăm să acţioneze asupra noastră, sau noi să ne îndreptăm atenţia asupra lor. Evident, avem nevoie de un pic de timp. (Exerciţiu timp de 3 minute.)

Un sentiment cu totul precis se leagă de o plantă în creştere, în încolţire, în germinare. Un sentiment cu totul precis. Acest sentiment se naşte în sufletul fiecărui om, fără ca să contribuie el cu ceva. Se naşte automat, se naşte natural, da? Într-o educaţie ezoterică, eu trebuie să decelez acest sentiment şi trebuie să-l las să vibreze în sufletul meu, trebuie să-l evoc de nenumărate ori, de multe ori. Acest sentiment, legat de creştere, de viaţa care creşte. Sau celălalt, fenomenul de veştejire, de pieire, de moarte, naşte un alt sentiment în suflet. Din nou, automat. Trebuie să-l las să vibreze în suflet, să germineze, să se dezvolte. Şi vă mărturisesc că ani de zile, câţiva ani buni, am încercat să fac deosebirea dintre ele, să văd la ce se referă aici. Şi, la un moment dat, mi-am dat seama: aha, creşterea – parcă răsare soarele, se înalţă, se înalţă, se înalţă, are substanţă în ea, e mai mult decât se vede, e în expansiune. Celălalt, legat de dispariţie, de moarte, de veştejire, seamănă cu apariţia lunii la orizont. Parcă e ceva mai puţin decât se arată. Şi puţinul acesta care apare, parcă este şi mai puţin, parcă piere, parcă dispare.

Din aceste două sentimente se formează organele clarvederii, cultivate cu energie în suflet. Nu-mi dă nimeni o baghetă magică, care să mă iniţieze. Nu există aşa ceva.   Nu-mi oferă nimeni cine ştie ce energie şi dintr-o dată îmi deschide perspective. Eu însumi, prin dezvoltarea, prin creşterea acestor forţe – sentimentul de creştere, sentimentul de descreştere, sunt în noi în germene. Trebuie doar să le las să trăiască mai intens. În fiecare om dormitează, în stare latentă, forţe cu ajutorul cărora el poate să obţină cunoştinţe despre lumile superioare prin efort propriu. Acestea sunt unele dintre forţele care dormitează în suflet. Ele sunt acolo, eu acuma trebuie să le cresc. Trebuie să le las să crească în mine. Este un al doilea mod de viaţă, pe care ţi-l câştigi când, după un anumit timp, dacă-ţi îndrepţi atenţia asupra acestui lucru vezi cum aici este creştere, aici este descreştere… În sensul acestor două sentimente, lumea ţi se prezintă altfel decât înainte. Parcă, în dosul plantei care creşte, sub coaja ei, în toata structura ei este o forţă care o ridică în sus, iar dincolo, în frunza care se vestejeşte, nu mai este nimic. E terminat, e, aşa, o coajă, o pojghiţă care se rupe. Aţi văzut cum se destramă frunzele, la un moment dat când bate vântul şi vine… pur şi simplu, se face ca şi scrumul, ca şi o pojghiţă… nu mai e nimic în ea. Eu am învăţat deja să lucrez cu asta. Cel care merge pe această cale are deci la dispoziţie, prin forţe proprii, posibilitatea să-şi activeze aceste simţăminte, de creştere şi de descreştere, de viaţă şi de moarte. Va aprecia viaţa cu totul altfel, în toate împrejurările, după aceea. Şi nu suntem decât la începutul unor astfel de practici pe care elevul spiritual trebuie să şi le ia, prin voinţă proprie, în practicare, şi, încet încet, va descoperi alte şi alte lucruri, pe care trebuie să le facă. Şi cele descoperite îi lărgesc – în primul rând, sentimentele şi gândurile – îi lărgesc viaţa lăuntrică.

Acum imaginaţi-vă că, alături de plantă, care ne-a învăţat în felul acesta că este creştere şi descreştere, că este viaţă şi moarte, punem în faţa strădaniilor noastre un alt exerciţiu, sau o altă temă. Privim un mineral. Cel mai bine iese cu un cristal. Dacă este un cristal transparent e mai bine la început, poate să fie un cristal de cuartz, şi îl privim. Din această privire se naşte în suflet, din nou, un simţământ, care este cu totul diferit faţă de plantă. Acel simţământ, dacă l-aţi trăit, ştiţi să-l caracterizaţi, că nu vreau să folosesc cuvinte multe, pentru a caracteriza acest simţământ. E diferit faţă de plantă. E cristalin, e construit de forţe care dinafară îl aşează şi îl fac regulat, îl fac stabil, nu se mişcă deloc, veşnicia e acolo în el. Nu se schimbă nimic. Dincolo totul se schimbă, da? Se naşte un alt gen de simţire, pentru mineral.

Şi, alături putem să luăm un animal – o pisică, un căţel, ce vreţi – şi să îl privim. Din această contemplare a unui animal, se furişează, se naşte, creşte în sufletul nostru un alt sentiment. Un alt sentiment, diferit de plantă, diferit de piatră, diferit de cele două. Aceste sentimente se pot intensifica până la a deveni, dacă vreţi, aproape senzaţii luminoase. Simţi ceva care se concretizează şi se condensează: aha, ăsta este animalul – roşiatic; aha, asta este planta – gălbui verzui; aha, ăsta este cristalul – albăstrui. Le găsiţi descrise, aceste lucruri. A avea încredere că aşa se începe o disciplină, o educaţie personală pentru construcţia acestor organe de simţ, a avea încredere în ele, îţi dă pe urmă şi forţa de a le pune în practică, de a îţi organiza viaţa într-un ritm în care să-ţi găseşti aceste preocupări. Pentru că, altfel, dacă nu decizi tu să faci aceste lucruri, nimeni nu poate să le decidă.

Este foarte subtilă munca aceasta, este foarte delicată. De cele mai multe ori nu avem forţa să ne adunăm din amalgamul, din tăvălugul cotidian al vieţii. Şi, din cauza asta, un exerciţiu, chiar de la început, cu liniştea launtrică, este fundamental. Trebuie să învăţ să fac linişte lăuntrică, în cel mai mare vacarm, oriunde aş fi, oriunde sunt. Iar în această linişte lăuntrică pot, după aceea, să las diverse lucruri care sunt în sufletul meu, să iasă afară şi să se pună în mişcare, să intre în acţiune. Spuneam că din astfel de contemplări se nasc sentimente noi, se nasc gânduri noi, pe care nu le-am avut înainte, şi din ele se formează organele clarvederii. Şi dacă nu v-am obosit aşa de tare – mai sunt încă 10 minute, mi-am propus să nu vorbesc mai mult de 75 de minute – lucrurile nu se opresc aici, la plantă şi la animal.

Putem să mergem şi la om. Putem să ne reprezentăm un om şi să-l observăm, de exemplu, cum spune Rudolf Steiner în această carte, când nu ştie exact dacă i se va realiza o dorinţă sau nu. Este în culmea dorinţei, dar nu ştie dacă i se va realiza. Şi nu trebuie decât să îl observăm, atâta tot, şi să ne observăm şi pe noi, ce sentiment ne apare în suflet. Şi, cu siguranţă, va apare un sentiment nou, care se va condensa până la un fel de imagine, care este manifestarea stării sufleteşti a celuilalt om.

Numai că, spune Rudolf Steiner, înainte de aceasta, înainte de a face acest lucru, elevul spiritual ar trebui să lucreze în mod foarte energic la purificarea caracterului său moral. Purificarea caracterului său moral, sau îmbunătăţirea moralităţii sale. E o temă cu totul aparte, am spus că nu o mai ating, pentru că nu vreau să complic mai mult descrierea aceasta…

Şi, de exemplu, putem să ne retragem înapoi şi să ne gândim: bun, am privit plantele, am privit animalele, s-au născut astfel de sentimente noi, senzaţii noi, pe care încet, încet le-am depistat. Trebuie să mă comport tot aşa, cu atenţie, să văd ce apare nou în ceea ce priveşte sunetele. Una este să ascult un sunet de clopot, alta este să ascult, de exemplu, un sunet scos de animal. Un sunet de clopot, este oarecum neutru. Un sunet scos de orice animal poartă în sine o trăire a acelui animal. Furie, foame, durere, gândiţi-vă la schelălăitul unui câine care este lovit, sau la răgetul unui leu, sau la alte sunete scoase de animale. Şi să facem acelaşi lucru, ce am făcut cu elementele vizuale, şi cu elementele sonore. Să ascultăm, în dosul sunetului, sufletul naturii, sau sufletul animalului, de exemplu. Să ascultăm, în dosul sunetului, sufletul oamenilor: cum, din voce, din sunetele cu care omul vorbeşte se revelează ceva din sufletescul lui. Deci asta, ce am încercat să creionez în această oră, sunt primele indicaţii pe care un om care vrea să meargă pe această cale de autoşcolire, le primeşte de la învăţătorul lui.

La acestea, la aceste exerciţii pe care ni le putem propune şi le putem face, trebuie să se adauge încă ceva. Ceva care este extraordinar de important, şi care, din nou, trebuie sa fie un fel de convingere fermă, un fel de 2 cu 2 fac 4; nu merge altfel. Eu pot să ajung să văd aura animalelor, să văd aura oamenilor, în sensul acesta, dar n-o să ştiu niciodată ce văd. Dacă fac numai aceste exerciţii, n-o să ştiu ce văd. Deci, alături de aceste exerciţii, pe care omul le poate face – şi aţi văzut că nu sunt uşoare deloc, şi se întind pe toată viaţa şi nu e bagatelă cu ele – alături de ele, elevul spiritual tebuie să se decidă sa realizeze un studiu intens – ar fi bine, ritmic – al ştiinţei spiritului. Studiu, studiu, studiu! Fără acest studiu, nu va ajunge acolo unde trebuie, va deveni un fantast; ar merge pe căi greşite. Ce înseamnă asta?

Atunci când studiezi chimia, matematica, fizica, româna, sau orice altceva, treci dintr-o situaţie în care astăzi, de exemplu, la română, opera lui Eminescu n-o ştiu, dar mâine o citesc şi o ştiu. Am citit-o, am înţeles-o. Astăzi nu ştiu reacţia de oxidare a manganului de exemplu, sau a fierului, sau orice lucru din chimie. O învăţ, o experimentez, şi mâine o ştiu. Tot aşa, studiul ştiinţei spiritului înseamnă să citesc aceste cărţi şi să fac efortul de a le înţelege. Un studiu sistematic, un studiu real. Şi acestea două: exerciţiile de observare sufletească si studiul ştiinţei spirituale, trebuie să meargă mână în mână.

Eu m-aş opri aici cu ce v-am povestit, deşi sunt lucruri cunoscute de către cei care sunt de mai mult în această branşă, a antroposofiei; am zis, haide să o luăm cu începutul, dar calea merge mai departe, pentru că, încet încet, se ajunge tot mai adânc şi tot mai adânc în vieţuire, în trăire, în modificările pe care le simte elevul spiritual şi, din păcate, ora asta pe care am avut-o la dispoziţie, am zis eu să nu o extind şi la întâlnirea cu păzitorul pragului, de exemplu, sau altele asemănătoare, şi să ne referim numai la fundamentul pe care noi trebuie să-l creăm fiecare în sufletul nostru.

Tags: