Această necunoscută, sexualitatea

Clara Romano

Această necunoscută, sexualitatea… cu cât vorbim mai mult, cu cât scriem mai mult despre ea, cu cât facem comerţ şi banalizam în media, cu atât mai puţin ajungem să-i înţelegem realitatea profundă şi misterioasă.

Rudolf Steiner a spus odată că ar fi prematur să abordăm două teme pentru că încă succită multe tulburări fiinţelor umane: problema evreiască şi cea despre sexualitate.

Tema sexualităţii este realmente o temă ardentă a culturii contemporane. Ardentă, fie pentru că e pusă amplu şi exagerat dezbatută în spaţiu public, vulgarizată, fie pentru că implică o sferă „fierbinte” a organismul uman tripartit: cea a membrelor şi sistemului metabolic, o sferă aflată total în inconştienţă.

Ceea ce se întâmplă în această sferă are loc în somn profund şi partea la care noi luăm parte conştient este doar reflectarea ei în sfera sentimentelor şi în cea a gândurilor. Prin urmare, cauza disfuncţiilor sexuale – şi nenumărate sunt aici cazurile, de la pornografie la pedofilie trecând prin toate genurile de perversiuni, mecanicizare si banalizare – trebuie căutată nu în sfera specifică a sexualităţii, ci în cea a vieţii sufletului, mai exact în sfera senzualităţii.

Sexualitatea, în aspectul său pur corporal, este în sine pură, din propria sa natura. Este una dintre temele arzătoare ale realităţii noastre şi, ca atare, nu ne putem sustrage ei ci, mai degrabă, trebuie să o confruntăm prin posibilităţi de cunoaştere noi şi adecvate, mergând mult mai departe de datele furnizate de psihologia şi sociologia materialiste, care nu reuşesc decât să ne dea un cadru cantitativ şi statistic al fenomenului. Această temă este deci în aşteptarea unei maturizări, a unei evoluţii a fiinţei umane, care i-ar permite sesizarea unui fenomen în totalitatea lui, fără de care noi nu facem astăzi decât să bâjbâim.

Epoca sufletului conştienţei ne invită oricum la o confruntare permanentă cu răul şi cu conştientizarea, cu cea mai mare precizie, a tuturor realităţilor ce ţin de fiinţa umană. Sexualitatea este una dintre acestea. Omul modern a pierdut complet – din necesitate evolutivă – contactul direct cu lumea spirituală: cultura actuală ignoră dimensiunea spirituală, care rămâne totuşi o cerinţă profund înrădăcinată în fiinţa umană, fie că ea ştie sau nu aceasta, şi care încearcă să iasă la suprafaţă. Ce se întâmplă deci? Religiile tradiţionale fiind epuizate, fiinţa umană cunoaşte cel mult două posibilităţi, ignorând-o în general pe cea de-a treia – care, numai ea, ar putea fi calea spre rezolvare. Prima posibilitate este refugierea în misticism, în filosofiile orientale neadaptate la omul occidental – fiindcă îl scindează între exigenţa ştiintifică şi practica vieţii cotidiene pe de o parte şi, pe de alta parte, o religiozitate sentimentală şi mistică. Fenomenul New Age, propagarea sectelor, budismul transplantat în Occident şi în epoca noastră, au puţin sau nimic de-a face cu o reală cale de evoluţie adaptată omului modern. Această primă posibilitate prezintă un caracter net luciferic. A doua cale, cea mai răspândită, este o proiectare – inconştientă – a cerinţelor spirituale asupra obiectelor materiale: reuşita, cariera, banii, automobilul, sexul. Căutăm aici a extrage din lucruri, activităţi sau corpuri – în cazul sexului, cu senzaţii întotdeauna prea limitate, din ce în ce mai exasperaţi – ceea ce nu mai ştim să căutăm în lumea spirituală. Ignorăm existenţa spirituală dar îi resimţim exigenţele; cunoaştem – sau credem că cunoaştem – materia şi în ea căutăm ceea ce ea nu ne poate da din natura ei, aceasta satisfacere a nevoii de absolut, de infinit, de permanent, de durabil, de etern, care sunt calităţi proprii lumii spirituale. Această a doua posibilitate este cea mai răspândită şi are un caracter specific ahrimanic.

A treia posibilitate este cea a redobândirii în mod conştient a realităţii spirituale a fiinţei umane, a unei recuperări ştiinţifice ca cea care ne este posibilă prin studiul şi exerciţiul practic al ştiinţei spirituale şi care, în acelasi timp, nu refuză, nici nu ignoră, dimpotrivă, recunoaşte şi valorizează importanţa lumii materiale. Ahriman doreşte mecanizarea şi animalizarea corpurilor noastre şi a psihicului – de suflet nici nu mai putem vorbi! Lucifer ne seduce zicând că putem să ne dispensăm de aspectele terestre – prin fecundarea artificială, în absenţa uniunii fizice între două fiinţe umane şi in parte prin fenomenele de neo-castitate, care ar putea să fie doar inspirate de forţa acestor obstacole. Pe calea christică se fondează, în echilibru, aspectul terestru şi cel spiritual al omului.

În epoca sufletului conştienţei, omul este chemat să se ia în propriile mâini din toate punctele de vedere, într-un drum presărat de obstacole, de experienţe eronate, de experimentări în toate domeniile realităţii.

Trebuie să se prindă el însuşi în mâini ca individ autonom care n-are nevoie de a fi condus de o lege exterioară, dar care se poate transforma progresiv în propriul său maestru, cunoscându-şi greşelile, ajungând la propria sa legea lăuntrică. În a doua jumătate a secolului XX, mai ales din anii 68, s-a înregistrat o neplăcere tot mai mare cu privire la legea heteronomă (în opoziţie cu cea „autonomă”), venită de la stat sau de la Biserică. Omul sufletului conştienţei nu mai vrea să i se spună ce să facă sau să nu facă, nu vrea să ştie despre autoritate şi nici că avortul este o realitate negativă. El vrea să se descurce singur, prin intermediul suferinţei şi mortificării, adeseori trăind pe propria-i piele experienţa dureroasă şi deziluzionantă, de-a lungul unor confruntări cu sensul greşelii şi mai ales prin câştigarea cunoaşterii, prin extinderea conştientizării. Legea interioară nu se poate naşte decât în acest mod şi, odată născută, nimeni n-o mai poate îndepărta decât noi înşine. Este vorba aici de un drum lung şi penibil, o singură întrupare nefiind de ajuns. Ar fi periculoasă dorinţa de a grăbi lucrurile, acţionând ca şi cum omul sufletului conştienţei ar fi deja omul Sinei spirituale.

Aş vedea ca fenomene tipice ale epocii sufletului conştienţei incapacitatea cuplurilor de a rămâne împreuna pentru un timp lung, fenomenul atât de răspândit în cultura occidentală: „single” (persoanele care trăiesc singure), creşterea divorţurilor şi a separărilor, avortul şi contracepţia. Acestea toate sunt experienţe care în realitatea lor dureroasă ţintesc la a-l apleca pe om spre el însuşi, fiind o etapă pe care n-o putem eluda din evoluţia umană, un unic şi real punct de plecare pentru o viaţă de cuplu bazată nu pe tradiţii, nevoi şi egoism, ci pe o reală capacitate de a face schimburi reciproce între două individualităţi, de sacrificiu de sine într-un sens mai elevat al acestui termen, de comuniune cu celălalt.

 

Sfera sexualităţii – tocmai pentru că este atât de profund misterioasă şi sacră – a fost printre cele mai protejate atunci când trebuia să fie protejată în alte timpuri. A fost de-asemenea printre cele mai atinse apoi de norme, prescripţii şi moralitate. Şi tocmai pentru că la un moment dat a început să fie luată de om în propriile mâini, pentru a se putea scutura de ce avea în spate – această lege venită din exterior – fiinţa umană a căzut, inevitabil, spre celălalt pol: dereglarea, disoluţia moravurilor, permisivitatea cea mai mare în domeniul sexual. Este astfel dificil de a găsi justa cale de mijloc, centrul armonios, fără a experimenta până la capăt, într-un moment al propriei evoluţii, cele două polarităţi. Orice altă cale – credem noi – este suspectă de a fi o devansare, un nod psihologic sau o moralitate deghizată. Fiecare din noi, aflat în încarnări ale perioadei sufletului conştienţei, trebuie să se confrunte cu realitatea răului şi în sexualitate, ca în oricare alt domeniu. Pentru a putea trece peste legea heteronomă poate fi necesară traversarea a mii de probe: nu poate regăsi valoarea fidelităţii decât cel care a suferit din cauza infidelităţii sau a condamnat-o; nu poate recunoaşte negativitatea avortului decât cel ce a suferit din cauza consecinţelor unui avort; nu poate cunoaşte valoarea moralei sexuale decât cel sau cea care a sondat potenţialul imoralităţii şi deturnarea sexualităţii. Şi aceasta este valabilă de asemenea pentru toate aspectele realităţii umane.

Să nu uităm că una din caracteristicile epocii noastre (sfârşitul sec. XX şi începutul secolului XI, cum amintea B. Lievegoed) este faptul că binele se travesteşte în rău şi răul în bine. Aceasta semnifică faptul că singurul criteriu pe care îl avem pentru a evalua bunătatea sau lipsa de bunătate, sau, mai mult, moralitatea sau imoralitatea unui fapt, constă din intenţiile lăuntrice ale sufletului omenesc, care au stat la baza faptului respectiv – un criteriu ce nu este vizibil decât în conştienţa personală a Eu-lui superior şi al lumii spirituale. Important este a fi conştient de provocare, de riscuri, de dificultăţi, de răul care există în fiecare din noi şi de a nu da înapoi în faţa sarcinii arzătoare de a le recunoaşte şi transforma, fiind conştienţi că sufletul nostru este singurul mare creuzet pe care-l avem la dispoziţie pentru metamorfoza alchimică a noastră şi a lumii.

Articol preluat din revista „Tournant”, traducere din limba franceză de Narcisa Rusen

Tags: